„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?