Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea  cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi  acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta  campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire  si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut  sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.

(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu  a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..

Români versus americani, nemți, ruși în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
- Domnule - schimbă el deodată vorba, adresîndu-se lui Jim în om curios - ai fost în Italia, va să zică! Ia spune-mi, domnule și mie: Ce-i cu Mussolini*?
Luat repede, Jim rămase încurcat.
- Vezi - îi impută celălalt - cum sînteți dumneavoastră, ăștia tineri, generație nouă, de! Păi dumneata n-ai spirit de inițiativă? N-ai putut să tragi cu urechea, să vezi ce și cum?
- Lasă omul în pace! interveni grav Silivestru.
- Ce să las în pace? izbucni atunci dom` Popescu indignat. Ce să las în pace? Parcă pe d-voastră, care vă pretindeți intelectuali, vă doare inima de țara asta, cum mă doare pe mine? un Mussolini ne trebuie nouă, m-ați înțeles? și zicînd astfel, plesni dictatorial cealaltă ceapă.
Moara pornise. De acum toată lumea se aștepta la o lungă disertație politico-sociologică, în care orice moment istoric era determinat prin raportul a patru factori constanți: englezu, americanu, neamțu și rusu. Ceea ce se și întîmplă.
- Americanu, domnule, are inițiativă și-o să ne distrugă. De mic copil el pornește la lupta pentru existență și se călește în viață. Vinde jurnale, face, drege și ajunge ca Ford**. Da`dumneata ce faci, cucoană? se adresă dom` Popescu către tanti Ghenca, al cărei zîmbet sarcastic îl supăra mai cu seamă - cu ce-ți justifici dumneata existența pe pămînt?
- Da` dumneata ai vîndut jurnale cînd erai copil, domnule? îl provocă Ghenca.
- N-am vîndut că n-am avut părinți luminați să mă ia de mînă și să-mi zică: „te-am făcut, te-am crescut, acum du-te și agonisește-ți pîinea!” Vorba este, ce faceți d-voastră ca să aveți dreptul să vă așezați la masă și să-mi cereți socoteală mie, care muncesc? Eu înțeleg așa: muncești, mănînci, nu muncești, rabzi!
- Ești bolșevic***, domnule! îl denunță atunci tanti Fira, ca să-l ațîțe.
- Sînt bolșevic, cucoană, cînd e vorba de muncă, sînt bolșevic! Cînd stai toată ziua ca o cloșcă, cum faci dumneata, nu-ți dau voie să te așezi la sfînta masă și să pui mîna pe sfânta pîine. Și zicînd aceasta, dom` Popescu puse într-adevăr mîna pe bucata de pîine de dinainte, dar rămînînd nesatisfăcut de ea, întreabă intrigat: Dar de unde luați voi pîinea asta de e așa îndesată?
- Ești sătul și nu-ți place nici pîinea! îi tăie apa de la moară Agepsina. De la Gagel, de unde vrei s-o luăm?!
Acum intră în joc și factorul neamț
- De la Gagel? Luați pîine de la neamț, va să zică! Bravo, cucoană, dați-i înainte, dați-o de rîpă, mama ei de țară, că atîta așteaptă neamțu și americanu! Nu-mi trebuie pîine frămîntată de mîini străine, cucoanelor, m-ați înțeles?! Trebuie să învățăm o dată să trăim prin noi înșine, cum a zis Brătianu****. De mîine încolo să-mi faceți numai mămăligă.
Dom` Popescu continuă să deplîngă destinele patriei, asmuțit de cele șapte femei, dar Jim, simțindu-se obosit, se ridică de la masă și ieși. După el veniră Silivestru și Lisandrina, apoi tanti Mali, care se strecurăprin portița din fund, așa încît dom` Popescu rămase numai între cîteva femei, pe care căută să le cîștige la doctrina sa.

(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 51-53.

NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883 Italia - 1945 Italia) = Inițial jurnalist socialist, a abandonat partidul și a participat ca soldat în Primul Război Mondial (1914-1918). Fondator al Partidului Fascist din Italia, după PRM. A obținut funcția de prim-ministru (1922-1943) prin „Marșul asura Romei” și a instaurat un regim politic totalitar. A intrat în Al Doilea Război Mondial (1939-1945) alături de aliatul său ideologic Germania nazistă și a fost capturat și executat de partizanii comuniștii în ultimele zile ale conflagrației. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/fata-nevazuta-lui-benito-mussolini)
** Henry Ford (1863 SUA - 1947 SUA) = A fondat în 1903 Ford Motor Company și revoluționat producția industrială prin introducerea liniei de asamblare. (http://www.thehenryford.org/exhibits/hf/)
***  Bolșevic = 1. S. m. și f. Adept al bolșevismului. 2. Adj. Care aparține bolșevismului sau bolșevicilor (1), care se referă la bolșevism sau la bolșevici; propriu, caracteristic bolșevicilor sau bolșevismului. – Din rus. bol’ševik, fr. bolchevik. (http://dexonline.ro/definitie/bol%C8%99evic) (http://www.revista22.ro/despre-bolsevism-idei-pasiune-revolutionara-si-totalitarism-7877.html)
**** „Prin noi înșine!” = Articol publicat de Vintilă I. Brătianu în 1905, care a devenit doctrină economică a PNL, implementată în anii `20 de V.I.B. în calitate de ministru de finanțe. (http://scutaru.ro/pnl/prin-noi-insine/)

TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. Marea Unire, recunoscută la tratativele de pace

 Digi 24 1 decembrie 2013

Colegiul „Mihai Eminescu“ celebrează Unirea

Cuget Liber 28 noiembrie 2013

„Istoricul Băncii Naționale a României. (1880-1924)” (SLĂVESCU 1925)

 Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naționale a României. (1880-1924), Humanitas / Biblioteca Băncii Naționale a României - 1, București, 2013

15 Cuvânt înainte - acad. Mugur Isărescu

19 Victor Slăvescu și sistemul bancar românesc - Sabina Mrițiu

39 Notă asupra ediției

41 Introducere

45 I. Politica monetară a României (1867-1884)
Legea din 1867
Primele monede de aramă
Primele monede de argint în 1873
Emisiunea biletelor ipotecare
Ion C. Brătianu cere în 1861 crearea unei bănci naționale
Rubla rusească tulbură unitatea monetară
Moneda de 5 lei
Noile monede de argint hotărâre prin legile din 1879, 1881, 1882 și 1884

57 II. Încercările de a se înființa o bancă de emisiune în România. Primele începuturi de bancă
Principalii bancheri din țară
Banca Moldovei din Iași
Diferite încercări de a înființa bănci de emisiune

65 III. Pregătirile pentru înființarea Băncii Naționale 
Nevoia înființării unei bănci de emisiune
Ideile de bază ale unei bănci de emisiune
Ion C. Brătianu depune proiectul de lege pentru crearea Băncii Naționale în februarie 1880
Păreri împotriva Băncii Naționale. Ce credea Th. Rosetti
Ce sistem trebuia adoptat?

73 IV. Legea din 17 aprilie 1880 pentru crearea Băncii Naționale
Prevederile legii din aprilie 1880
Discuția în Cameră
Discuția în Senat

89 V. Primul an de viață (1881)
Primul bilanț
Prima operațiune: creditul acordat statului
Împrumutul acordat statutului pe gaj de ruble rusești
Lombardul mai mare decât scontul
Specula de bursă și lombardul
Greutățile dezvoltării operațiunilor de scont

97 VI. Prima epocă (1880-1890)
Scontul
Caracterul portofoliului 
Condițiile cerute de Banca Națională
Puține pierderi
Scontul oficial
Lombardul și cursul efectelor românești
Lombardul și agioul
Critica în Parlament
Trate și remize asupra străinătății
Rostul operațiunilor de trate și remize
Criza din 1884
Banca Națională și criza din 1884
Banca Națională participă la împrumuturile statului
Politica financiară a statului
Politica financiară a statului și Banca Națională
Construirea palatului băncii
Situația economică și financiară a țării înainte de retragerea biletelor ipotecare
Balanța comercială pasivă
Deficitul și agioul 
Convenția din 1886 pentru retragerea biletelor ipotecare
Discuția în Parlament asupra Convenției din 1886
Convenția din 1886 nu dă rezultate
Legea din 1888
Discutarea legii în Parlament
Împrumutul intern de 4% din 1889și retragerea biletelor ipotecare
Introducerea etalonului-aur prin legea din mai 1889
Reforma Băncii Naționale de acord cu legea etalonului-aur
Conflictul dintre Banca Națională și guvern
Legea din 1890 în discuția Parlamentului
Explicația veniturilor
Distribuirea beneficiilor
Dividendele reale și procentuale
Conducerea Băncii Naționale

157 VII. A doua epocă (1891-1900)
Legea din 1892 restabilește armonia dintre Banca Națională și stat
În ce constă noua lege
Discuția în Parlament în jurul acestei lege
Moartea lui Ion C. Brătianu, fondatorul Băncii, în 1891
Operațiunile Băncii. Politica de emisiune
Scontul și lombardul
Alcătuirea portofoliului
Criza Zerlendi
Criza din 1894
Epoca de prosperitate 1895-1898
Marea criză din 1899
Balanța comercială
Finanțele publice
Criza schimbului
Lombardul
Scontul și lombardul față de circulație
Operațiunile de trate și remize
Apărarea schimbului
Alte operațiuni
Capitalul social și fondul de rezervă sunt plasate în efecte publice de stat
Beneficiile obținute în epoca 1891-1900 și distribuția lor
Izvoarele de venituri ale Băncii Naționale
Taxa scontului
Distribuirea beneficiilor
Rentabilitatea Băncii Naționale
Conducerea Băncii Naționale

189 VIII. A treia epocă (1901-1914)
Statul vinde acțiunile sale la Banca Națională
Soluția dată de generalul Manu nu reușește
Soluția dată de P. P. Carp
Convenția din 16 decembrie 1900
Votul Parlamentului
Convenția din 11 mai 1901. Acordarea unui împrumut statului
Importanța Convenției din 11 mai 1901
Discuția în Senat a Convenției din 11 mai 1901
Operațiunile de trezorerie ale statului. Convenția din 9 aprilie 1905
Operațiunile Băncii Naționale în perioada 1901-1914
Emisiunea de bilete
Scontul
Politica de scont urmată
Legiferarea băncilor populare în 1903
Criza din 1907
Moartea lui Eugen Carada
Progresul țării în epoca 1901-1910
Situația finanțelor publice
Criza din 1912
Atitudinea Băncii Naționale
Cum era judecată situația
Criza continuă și în 1913
Anul 1914 dă multe speranțe
Izbucnirea războiului general
Intervenția Băncii Naționale
Dezvoltarea institutelor de credit
Moartea lui Anton Carp
Lombardul 
Taxa scontului și lombardului
Operațiunile de trate și remize
Intervenția Băncii Naționale pentru menținerea cursului
Celelalte operațiuni active
Alte operațiuni
Relațiile cu statul
Beneficiile obținute
Izvoarele beneficiilor
Dividendele reale și procentuale
Conducerea Băncii Naționale în această epocă

245 IX. A patra epocă (1914-1918)

A. Relațiile cu statul

Primele împrumuturi
Alte împrumuturi. Asigurarea acoperirii
Situații Băncii în epoca neutralității
Împrumutul național din 1916 are mare succes
Situația Băncii în 1916
Intrarea în război. Noi credite. Convenția din 21 octombrie 1916
Trimiterea tezaurului la Moscova
Atitudinea Băncii Naționale în această chestiune
Noi împrumuturi pentru ducerea războiului
Influența războiului asupra emisiunii
Anul 1918, o grea încercare pentru Banca Națională
Banca Națională continuă a ajuta statul
Politica Băncii Naționale față de stat în epoca 1914-198

B. Relațiile cu viața economică

Conflictul cu Disconto-Gesellschaft

Sprijinirea agriculturii

Înființarea caselor de împrumut pe gaj

Organizarea exportului pe cereale

Convenția cu Puterile Centrale

Convenția cu Anglia

A doua Convenție cu Puterile Centrale

Intrarea în război. Împărțirea Băncii Naționale în două sedii

Operațiunile Băncii. Scontul și lombardul

Casele de împrumut pe gaj

Alte operațiuni

Evacuarea valorilor la Moscova

Aprecieri asupra structurii plasamentului Băncii Naționale

Rezultatele obținute în epoca 1914-1918

Repartiția beneficiilor

Dividendele se mențin staționare

C. Banca Națională în timpul ocupației
Emisiune de bilete ale Băncii Centrale
Banca Națională sub sechestru
Casele de împrumut agricol- Landwirtschaftliche Dralehnkasse (LDK) 
Bonurile de casă
Împrumutul forțat de 250 milioane lei
Atacarea disponibilului Băncii Naționale la Berlin
Împrumutul comunei București
Operațiunile Băncii Naționale în teritoriul ocupat

D. Banca Națională și Pacea de la București
Legitimarea operațiunilor în timpul ocupației
Conferința de la Berlin
Centrala de devize
Banca Națională sub control german și după pace
Tentativele de înrobire a Băncii Naționale
Proiectele de legi propuse în conformitate cu cererea Berlinului
Conducerea Băncii Naționale

305 X. A cincea epocă (1919-1924)

A. Relațiile cu statul

B. Relațiile cu piața economică

Condițiile economice ale țării după război

Operațiunile Băncii. Scontul. Lombardul. Casele de împrunut pe gaj

Aspectele vieții noastre economice

Atitudinea Băncii Naționale

Banca Națională în noile teritorii

Organizațiile de credit în noile teritorii

Progresul general al țării. Statistica oficială a întreprinderilor

Noua orientare a pieței după 1921

Creditul industrial

Problema schimbului

Casa de compensații

Alte operațiuni

Rezultatele obținute

Se fac mari rezerve

Repartiția beneficiilor

Crearea Institutului Economic Român

Asociația Băncilor

Contribuția personalului

Conducerea Băncii Naționale

Rolul lui I. G. Bibicescu

269 XI. Concluzii generale

375 Anexe

411 Index

Ion Bulei, Violentă campanie de presă contra României - Acum 90 de ani

 ''ZIARUL FINANCIAR / ZIARUL DE DUMNICĂ”, Bucureşti, 21 iulie 2009

„Viața filialei” („TOMIS” 2000)

 S. R., Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2000

*

Revista „Tomis”, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și Editura „Ex Ponto” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța lansarea noului volum de versuri al poetului Sorin Roșca, intitulat Sezonul indiferenței. Apărută în condiții grafice excepționale la „Ex Ponto” (coperta și ilustrațiile purtând semnătura artistului plastic Constantin Grigoruță), cartea a fost prezentată de profesorul Ioan Popișteanu, director al prestigioasei edituri constănțene. Despre autor și despre noua sa apariție editorială au vorbit scriitorii Ovidiu Dunăreanu, Ștefan Cucu și Corina Apostoleanu. Au participat scriitori, oameni de cultură și artă, reprezentanți ai prese scrise și audio vizuale.

*

La invitația Fundației Culturale Române, o delegație a Asociației Scriitorilor din China a efectuat o vizită de documentare în câteva orașe ale României. La Constanța, oaspeții chinezi s-au întreținut cordial cu reprezentanți ai Filialei „Dobrogea” a USR în cadrul unei mese rotunde organizate la Librăria USR. Au participat Fan Bin, director în cadrul Departamentului de Relații Internaționale a Federației Scriitorilor și Artiștilor din China, prozator Chen Jiangong, secretar general al Asociației Scriitorilor și Chen Xiaoguang, poetul și compozitorul Xu Peidong, scriitorii Constantin Novac, Nicolae Motoc, S. R., Dan Perșa,  Cristina Tamaș, Victor Corcheș și Traian Brătianu.

*

Prozatorul Ovidiu Dunăreanu a fost invitatul emisiunii culturale a postului Radio Constanța, în cadrul căreia a susținut un dialog cu ziaristul Virgil Mocanu despre poetul S. Roșca și noul său volum de versuri Sezonul indiferenței.

*

S-a stins din viață, după o lungă și grea suferință, colegul și prietenul nostru Șerban Gheorghiu, poet și prozator, autor al unor volume dedicate mării și marinarilor, membru al USR, Filiala „Dobrogea”. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?

„Periscop” („TOMIS” 1996)

 ***, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, octombrie

*

Muzeul de Artă din Constanța, devenit în ultima vreme un veritabil Centru Cultural al orașului, a găzduit lansarea volumului Erotismul în literatură, editat de Ion Cristoiu la Casa Presa Românească. Au prezentat ziariștii Gabriel Rusu și Marius Petrescu, regizorul Cristian Mihăilescu, actorii Vasile Cojocaru și Daniel Tomescu.

*

În sala polivalentă a hotelului Parc din Mamaia a fost organizată cea de a doua ediție a Colocviului național de haiku. Au participat creatori din Republica Moldova, precum și din București, Constanța, Cluj, Bacău, Suceava, Târgoviște, Ploiești etc. Cu acest prilej, au fost lansate volumele Surâsul călugărului de Vasile Spinei (Republica Moldoova). Zefir nipon de Dumitru Ene-Zamfir și ediția bilingvă Between two Waves (Între două valuri) de H. F. Noyes.

*

Dublu eveniment cultural la Cercul Militar: lansarea volumului de povestiri Nurie, care marchează debutul editorial al prozatorului constănțean Costache Tudor și vernisajul expoziției de pictură a tânărului plastician Eduard Rosentweig. Cei doi au fost prezentați de scriitorii Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca și de pictorul Valentin Donici. Actrița Diana Cheregi a oferit numeroasei asistențe lectura artistică a unei povestiri în volumul lansat.

*

Galeriile „Amfora” din Constanța au găzduit succesiv expozițiile artiștilor plastici Vasile Munteanu și Eugenia Coman. Au fost remarcate tematica vastă, dezinvoltura și acuratețea peisagisticii dobrogene la V. Munteanu, sensibilitatea, cromatica îndrăzneață și valoarea deosebită a acuarelelor semnate de E. Coman.

*

Dintre numeroasele reviste școlare apărute la Constanța, ne reține atenția revista Profesia editată de Grupul Școlar de Arte și Meserii Spiru Haret. Îndrumat de prof. ing. Marius Năstase și prof. ing. Valentin Biban, colectivul redacțional reușește să ofere tinerilor cititori sumare interesante și de la număr la număr mai variate, precum și o prezentare grafică deosebită, care se remarcă prin eleganță și utilizarea inspirată a tehnoredactării computerizate.

*

„Politica în recital” se intitulează cea mai recentă carte apărută la Editura Muntenia din Constanța, constituind debutul editorial al ziaristului Traian Brătianu, care a adunat în paginile acestui volum interviuri acordate de cunoscuți oameni politici.

*

Noua stagiune a Operei din Constanța a fost deschisă cu spectacolul Splendorile operei, la reușita căruia și-au dat concursul, alături de reputați artiști constănțeni, interpreți din Japonia, absolvenți ai cursului de măiestrie scenică, organizat în colaborare cu Asociația internațională de muzică din Roma.

*

Și-a încheiat activitatea Tabăra internațională de ceramică „Hamangia”. La aceasta a patra ediție au participat 36 artiști plastici din România, Japonia, Franța, Austria, Suedia, Albania, Bulgaria și Macedonia, care și-au reunit lucrările într-o foarte interesantă expoziție deschisă la Muzeul de Artă Constanța. De remarcat sprijinul financiar deosebit acordat de Consiliul Județean Constanța, fapt ce demonstrează încă o dată atenția CJ față de actul cultural.

*

Formată din elevi ai liceelor constănțene, trupa de teatru a Alianței Franceze a debutat cu spectacolul Theatre en miettes de Eugen Ionesco, spectacol prezentat și la ediția a II a a Festivalului liceal francofon de la Ploiești.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993, decembrie

*

La New Delhi, India, a avut loc recent un prestigios congres internațional la care au participat nume de rezonanță din domeniul biochimiei farmaceutice, științelor farmaceutice și medicinei. Alături de cercetători din SUA, Canada, Japonia, China, India etc, a participat și conf. univ. dr. Natalia Roșoiu, creatoarea medicamentului „Alflutop”, care a prezentat lucrarea „Medicamentul Alflutop - compoziție chimică și efect terapeutic - explicarea mecanismului in vivo”. Intervenția cercetătoarei din Constanța sa- bucurat de un succes deosebit, lucrarea sa fiind solicitată pentru a vedea lumina tiparului, autoarea fiind invitată de pe acum la congresul următor, care va avea loc la Toronto, Canada.

*

Sala „Project” din Constanța a găzduit expoziția de tehnică de calcul a grupului de firme UNI DATA. Au fost prezentate publicului constănțean ultimele noutăți în materie, între care platforma hardware și software, rețele, soluții de interconectare, comunicații de date, multimedia, UNIX, CAD etc.

*

Inițiativa Biroului Permanent al PNL Constanța de a acorda bursa „I. C. Brătianu” unui student constănțean în 1994 este demnă de a fi semnalată, deși modesta sumă de 15.000 lei nu va putea acoperi  nici măcar contravaloarea ciorbei zilnice pe timp de o lună.

*

Legendarul „revoluționar” constănțean Lazăr Cercel continuă să-și dea în petic: încălcând cu voioșie statutul asociației și toate legile în vigoare. Ultima sa năzbâtie a fost deosebit de spectaculoasă: însoțit de numeroși „simpatizanți” din Mangalia și comuna 23 August, a reușit să schimbe comitetul director și să se autoinstaleze președinte al Asociației Revoluționarilor din Constanța. În episodul următor vom asista probabil la o nouă „detronare” a sa din funcție. Circul continuă...

*

Un eveniment important în viața etniei turco-tătare musulmane: Conferința Națională a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România a analizat nu demult activitatea desfășurată în ultimii doi ani, fiind reținute numeroase propuneri care vizează atât perspectiva imediată, cât și viitorul Uniunii. În funcția de președinte al UDTTMR a fost ales ing. Mambet Unal, iar în cele de vicepreședinți Memedemin Iașar, Ecrem Gafar și Șucuri Baubec.

*

O delegația a filialei Constanța a UDTTMR a efectuat o vizită în Republica Karaceai Cercheză la invitația domnilor Kazakov Ilias, Sanglibai Abutalip și Kereit Ramazan, membri de frunte ai Uniunii Tătare din republică. În cadrul schimburilor de vedere și contactelor avute în raionul Adighe Habi au fost consolidate relațiile de prietenie între reprezentanții celor două Uniuni, deschizându-se largi perspective de colaborare.

*

Postul local de televiziune „SOTI” a împlinit doi ani de activitate. Din păcate, primul post de televiziune din Constanța emite la ore târzii din noapte, după încheierea programului II al TVR și sâmbăta dimineața. Tuturor colegilor de la „SOTI” un „La mulți ani!”.

*

Florica Stanciu debutează editorial cu romanul istoric „Umbre la fereastra cetății”, o interesantă radiografie a ținutului dintre Dunăre și Mare în preajma războiului din 1877. Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Europolis din Constanța, lansarea sa fiind găzduită de librăria „Mihai Eminescu”.

*

Au apărut numerele 5, 6 și 7 ale suplimentului literar artistic „Albatrosul” al cotidianului „Cuget liber”. Sumarul acestuia este o mărturie a faptului că minusculul nucleu redacțional își ține promisiunea făcută cititorilor în numărul de debut: promovarea valorilor autentice ale acestui spațiu, popularizarea valorilor universale ale literaturii și artei.

*

În condiții grafice excepționale a văzut lumina tiparului în Belgia un cuprinzător volum de haiku, în care, alături de maeștri ai genului din întreaga lume, figurează și câțiva membri ai Societății de Haiku din Constanța. Felicitări profesorului Ion Codrescu și tinerilor autori! 

Corespondența unionistului ardelean V. Goldiș (1862-1934) din anii 1888-1934 (TOMIS 1993)

 Diana Anna Maria, Vasile Goldiș. Corespondență, „Tomis”, Constanța, martie 1993

Vastă și multilaterală, importanta și bogata corespondență întreținută de Vasile Goldiș cu un număr mare de persoane de toate profesiunile și din toate structurile sociale, îmbogățește cunoștințele, completează aria de cuprindere a problemelor de toate felurile în perioada cuprinsă între 1888-1934.
În acest pim volum, Goldiș discută pe cale epistolară cu 79 de persoane din toate categoriile sociale, de diferite profesiuni, oameni de știință, profesori, scriitori, publiciști, artiști, clerici, oameni politici, poeți, medici, avocați, țărani, economiști, între care: G. Barițiu, I. I. C. Brătianu, I. L. caragiale, G. Coșbuc,  O. Goga, N. Iorga, Iuliu Maniu, Aurel Vlaicu, Iosif Vulcan, A. D. Xenopol, o multitudine de probleme dintr-o multitudine de domenii: culturale, social-economice, politice, artistice, administrative,  împărtășindu-le propriile păreri, oferindu-le sfaturi pentru buna lor rezolvare, condamnînd stări de lucruri necorespunzătoare, luînd măsuri pentru îndreptarea lor, atenuînd adversități și răutăți. Aceste scrisori ce poartă semnătura Goldiș sînt izvoare de primă mînă pentru reconstituirea activității sale în beneficiul țării și al poporului, rolul său important sau hotărîtor în marile probleme naționale și național -culturale, în postura sa de profesor, președinte al „Astrei”, ca ministru al învățămîntului, culturii și cultelor, ca personalitate. Aproape toate scrisorile sînt inedite și cupiind informații prețioase asupra cadrului politico-național, cultural-artistic și istoric românesc de la sfîrșitul secolului XIX și pînă în deceniul al treilea al secolului XX.
Goldiș s-a aflat în fruntea luptei ardelenilor pentru libertate și unitate națională în primele două decenii ale secolului XX. El și-a dat seama că trebuie schimbată tactica de luptă pentru a se crea o opoziție românească puternică și respectată. În acest sens îi scria la 1 martie 1900 medicului Aurel Halic din Lipova, prezentându-i pe larg concepțiile sale revoluționare referitoare la la programul național și tactica activistă. „Conceptul autonomiei Transilvaniei trebuie extins asupra tuturor românilor din monarhia austro-ungară, fără a-l lega în continuare de un teritoriu istoric. Activismul nu se rezumă doar la participarea la alegeri sau câștigarea unor locuri în parlament.”
În concepția sa, întreaga activitate politică a românilor din Ardeal și Ungaria trebuia condusă de Partidul Național Român în strînsă colaborare cu secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria, ca reprezentant legitim al intereselor și idealurilor națiunii române. Acest lucru se observă și în bogata corespondență purtată cu doctorul Ioan Micu din Orăștie, împuternicit de PNR să ia legătura cu guvernul maghiar condus de Istvan Tisza. Corespondența sa subliniază ideea unității naționale. În scrisoarea din 16 noiembrie 1910 către Micu, el specifică că unitatea partidului este prima condiție a unei lupte politice serioase. Conducerea societății românești este concepută de Goldiș pe baza gîndirii colective. Ilustrativă în acest sens este scrisoarea trimisă lui Ioan Lupaș, unde afirmă că „un singur om nici nu poate fi capabil a da soluții pentru toate problemele, căci ar trebui să fie atotștiutor”. Într-un mare număr de scrisori trimise colaboratorilor politici de la Beiuș, Chișineu-Criș, Orăștie, Sibiu, Făgăraș, Goldiș îi îndeamnă și sfătuiește să-și intensifice activitatea în rîndurile maselor. Ideea aceasta a strînsei și indisolubilei legături cu poporul reiese cu pregnanță și din corespondența purtată cu Octavian Goga. Deși Goldiș a desfășurat o intensă, dîrză și permanentă luptă pentru drepturile poporului român din Transilvania, el n-a manifestat niciodată aversiune față de alte naționalități  și popoare. La 20 iulie 1910, el îi scria lui Micu: „Eu doresc ca românii și ungurii să trăiască în bună înțelegere”.
Din dorința fierbinte de a mobiliza toate forțele spiritualității românești în lupta pentru marele ideal de libertate și unitate națională, Goldiș a stabilit legături directe cu aproape toți scriitorii de seamă ai epocii, majoritatea lor devenind colaboratori ai prestigiosului ziar „Românul” din Arad. Prin prezența activă în publicistica ardeleană a majorității covîrșitoare a celor mai valoroși și cunoscuți scriitori români ca: I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, O. Goga, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Al. Brătescu Voinești, N. Iorga, L. Blaga, Petru Pipoș și mulți alții, Goldiș urmărea să ilustreze, o dată în plus, unitatea de spirit a poporului român, să cultive conștiința națională a poporului nostru, a ideii unității naționale indisolubile a neamului trăitor în toate ținuturile locuite de români.
În ansamblul său, vasta și variata corespondență a lui Goldiș vine și ea - alături de activitatea și opera sa - să întregească personalitatea marelui luptător social-politic, cărturar și bărbat de stat. Numele său va rămâne înscris în Panteonul marilor personalități ale neamului, legat fiind de actul desăvîrșirii unității naționale a a statului român prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum și de strădania permanentă de ridicare și luminare a poporului român, cu interesele căruia s-a identificat și pentru binele căruia a luptat.

„Cazul Barbu Catargiu” (NEAGOE 1992)

 Stelian Neagoe (editor), Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, Scripta/Istorie & Politică, București, 1992

5 Prolog la cartea primului asasinat politic din România

Stelian Neagoe - Cazul Barbu Catargiu
11 Barbu Catargiu - Un om politic incoruptibil
16 Anghel Demetriescu (editorul operei Catargiului) - Ostracizat moral... din greșeală
23 Denigratori și intriganți - D. A. Sturdza, Al. Lapedatu
33 Eminescu și Kogălniceanu - Apărarea are cuvântul

Anghel Demetriescu - O crimă politică perfectă
39 Vechimea familiei Catargiu
Barbu Catargiu
46 I.O biografie sinuoasă
52 II.Demnitar de stat incomod
62 III.Asasinarea primului ministru al României
75 IV.Partidul Conservator se simțea decapitat
77 V.Credințe social-politice ireductibile
84 VI.Legalitatea și ordinea erau idolii săi
89 VII.Oratorul nepereche

Barbu Catargiu - Cele mai frumoase discursuri parlamentare
101 „Profesiunea mea de credință personală și morală”
102 „Cine zicea boier - zicea ostaș, zicea viteaz”
109 „Feudalitatea în România n-a existat niciodată”
112 „Europa veghează asupra faptelor noastre”
117 „Oameni buni și oameni răi”
119 „Toți dorim Unirea și lucrăm pentru aceasta”
121 „Această idee a Unirii”
123 „În trecut au fost bune și rele”
130 „La noblețea se da după slujbe”
132 „Așezarea temeliei proprietății”
135 „Dl Brătianu știe prea bine că nu i-am contestat niciodată lealitatea”
142 „Plecați capul  sub osânda națiunii”
145 „Cioara se îmbracă cu penele păunului”
152 „Sunt silit să pun degetul pe răni sângerânde”
157 „Orice nu este scris în lege - este permis?”
162 „Profesiunea de credință a Guvernului României”
164 „Nu cunosc pentru oamenii onești alte legi decât cele făcute pentru a-i apăra”
169 „Cuvintele elocinte ale d-lui Kogălniceanu”
172 „Ca om politic curajul meu se mărginește în interesele țării mele”
178 „Prefer a fi zdrobit Guvernul ce conduc decât să întrebuințez mijloace dictatoriale în locul celor constituționale”
180 „Discursul d-lui Kogălniceanu - o himeră ciudată paradoxală”
199 „Voi prefera moartea mai întâi de a lăsa să se încalce vreuna din instituțiile țării”

205 Epilog tragic „Națiunea noastră a pierdut apărătorul cel mai eminent al temeliilor existenței sale”

231 Lista tuturor discursurilor, interpelărilor și intervențiilor lui Barbu Catargiu în Adunarea Deputaților (21 februarie 1859 - 8 iunie 1862)

235 Indice de persoane

„ În culisele unei decizii „controversate"” (19**?2***)

 ?, În culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?

Gheorghe I. Brătianu identifica printre cele două “poziții-cheie" - respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici". Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol".

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă". Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.

 Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii, exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”

La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...) Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”

Evoluţia operaţiilor militare în Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german".*

 

*Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi". La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare. Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch, numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222). Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional, Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.

 

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că “târguiri internaționale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...) Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și mărirea ei", afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului national-țărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului și prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"

 

* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...", mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).

 

 

În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6 august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției 3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”

Răspunsul autorităților române a fost stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a autorităților statului. Această strânsă legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii acestuia.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri" inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui asemenea efort.