Cum a petrecut Familia Regală a României Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Digi 24 1 decembrie 2013

TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. Marea Unire, recunoscută la tratativele de pace

 Digi 24 1 decembrie 2013

„Trăiască România dodoloață!”. Semnificația zilei de 1 Decembrie

Digi 24 1 decembrie 2013 

15 octombrie, o dată regală. Este ziua încoronării lui Ferdinand și cea a nașterii lui Carol al II-lea

Digi 24 15 octombrie 2013

EXPOZIŢIE INEDITĂ: Fragmente din ieslea în care s-ar fi născut Iisus, expuse la Chicago

Mediafax 29 decembrie 2012

Principesa Ileana a României (1909-1991) („TOMIS” 2007)

?, Alteța Sa Regală Principesa Ileana, „Tomis”, Constanța, XLII, 453, decembrie 2007, 90.

De mare au fost îndrăgostite și principesele Casei Regale, dar nici una atât de puternic ca A. S. R. Ileana. Ea s-a născut la Palatul Cotroceni în 1909, fiind al cincilea copil al Reginei Maria. De mică s-a simțit atrasă de mare, ea scriind în 1928: „Constanța evocă pentru mine multe amintiri... aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi și despre ele țin să vorbesc. Mi-aduc aminte cum în clipa când ne deșteptam fugeam la fereastră, să privim jos... portul cu vapoarele străine sau cunoscute, ... iar pe valurile venite din larg, ce păreau că mă cheamă în veșnica lor neliniște, ușor legănată, geamandura mugind.” Ileana descrie chiar primele lecții pe care le luase în copilărie de la mateloți încercați: „eu eram cea mai curioasă, încât cuvintele: babord, tribord, pupa, prora ș. a. ajunseseră să nu-mi fie străine. Îmi plăcea să privesc în sus la catargele cu velele strânse, cu parâmele ce făceau pe cer un motiv minunat și care îmi păreau atât de sus!” Și câteva rânduri mai jos spune Principesa: „Din clipa aceea nu m-am mai putut sătura de valuri și Mare!” Astfel, la 19 ani, Ileana și-a susținut examenul pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I (secund).
Trei ani mai târziu, în 1931, principesa Ileana s-a căsătorit, la Sinaia, cu Principele Anton de Habsburg, Prinț al Toscanei, cu care a avut 6 copii. După ce a fost Arhiducesă de Habsburg, s-a căsătorit a doua oară cu dr. Ștefan Isărescu. În 1967, odată cu inaugurarea mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Față, din Ellwood City, Pennsylvania, Statele Unite (a cărei construcție o inițiase în 1960) și-a luat numele ecleziastic Maica Alexandra, devenind stareța mănăstiri. Principesa Ileana a murit în 1991, după ce a vizitat România proaspăt eliberată de comunism.

Ferdinand și Maria (ȚEPELEA 2003)

 Ioan Țepelea, [Ferdinand și Maria]„Tomis”, Constanța, august 2003, 

92 

treizeci de mii de participanți(25). Dar, grandioasa manifestare a Încoronării de la Alba Iulia avea să consemneze și unele aspecte mai puțin plăcute precum neparticiparea principalelor partide din opoziție, îndeosebi absența Partidului Național, cel ce avuse un rol determinant în organizarea actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Regele, regina și celelalte oficialități au plecat seara spre București, unde a doua zi, pe 16 octombrie, aveau să se desfășoare festivități la Arcul de Triumf, dar și la Mitropolie și în Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Seara zilei de 16 octombrie a prilejuit și ocazia unei mese festive, la Cercul Militar, cu participarea oficialităților române și străine (Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia). Printre oaspeții de mare onoare se aflau mareșalul francez Foch, comandantul armatelor franceze în primul război mondial și comandant al Comandamentului Suprem Aliat, generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918) și comandant al Comandamentului Armatei de Dunăre.      

După episodul Încoronării - asumat de Partidul Național Liberal, de fapt de Ion I. C. Brătianu, ca evenimente majore ale vremii se rețin: Constituția din 1923, degringolada de comportament a principelui Carol, dar și disputa dintre partide, unde, în opoziție, poziția cea mai impresionantă o avea Partidul Național (în toamna anului 1926 acesta a fuzionat cu Partidul Țărănesc). Dar, căderea la pat, urmare a unui cancer intestinal, a regelui Ferdinand,  a alimentat speculații și știri de tot felul. În pofida acestora, regina Maria va întreprinde în octombrie 1926 o vizită în SUA, de fapt, un lung turneu în cadrul căruia s-a întâlnit cu primarul New York-ului și a participat la un dineu oferit de președintele Coolidge în onoarea sa la Casa Albă(26). Timp de două luni, cât a durat vizita în SUA, regina a ajuns și la Hollywood, unde l-a cunoscut pe Charlie Chaplin. Se spune că prin această călătorie regina „ar fi pus România pe hartă”. Chemată în țară de oficialii de la București, urmare a înrăutățirii stării de sănătate a regelui Ferdinand, regina Maria avea să revină la București, după care l-a însoțit pe rege, împreună cu principesa Ileana, în timpul mutării acestuia de la Scroviștea la Sinaia, unde s-a stabilit la castelul Pelișor. 

Când în seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat că Parlamentul era legal constituit, ca urmare a validării mandatelor deputaților și senatorilor, regele Ferdinand mai avea de trăit puține ore. A murit la ora 2, 15, cum avea să fie consemnat în Monitorul Oficial nr. 153 bis din 20 iulie 1927, deși se spune că, „de fapt, ar fi încetat din viață cu treizeci și patru de ore mai înainte”, aspect ce avea să fie tăinuit pentru a se putea constitui noile Corpuri legiuitoare.  

Regele Ferdinand I, „delicatul, sfiosul, interiorizatul” rege pentru care problema războiului de reintegrare  era un prilej de dramatică verificare a virtuților monarhice, exprimate de sintagma primatul datoriei asupra sentimentului, dispăruse(27). Rămăsese însă consoarta sa Maria, Regină a Războiului(28). „Cu splendori de legendă în albastrul ochilor în care cerul și marea se oglindeau ”, cum minunat scrie Pamfil Șeicaru în celebra sa carte, apărută postum, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, carte apărută datorită omului de mare omenie, doctor și profesor, Vasile Iliescu din Munchen. 

* Ferdinand s-a născut la 12 august 1865 la Sigmaringen, în Germania, fiind unul dintre fiii principelui Leopold de Hohenzollern - frate cu Carol I al României - și al principesei Antonia de Braganza. După cursurile liceale la Dusseldorf, urmează Școala militară la Cassel și în 1885 devine sublocotenent în garda prusacă de la Potsdam. Din 1887 urmează cursurile universitare din Tubingen și Leipzig, devenind peste timp botanist de renume european. (Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25).

** Cea care avea să devină Regina Maria se născuse la 29 octombrie 1895, la Eastwell, în Anglia, căsătoria cu Ferdinand realizându-se la nici optsprezece ani, la 29 decembrie 1892. Un spirit cu adevărat cutezător, frumoasă, înțeleaptă și cu o personalitate debordantă, plină de energie și elocutorie în formularea părerilor proprii, ea avea să devină cea „care a pus România pe hartă” în 1926, când a întreprins o călătorie în America. Înzestrată cu o mare sensibilitate, dovedindu-se o talentată scriitoare - Povestea vieții mele, lucrare în trei volume, 1934-1935, fiind de referință. S-a stins din viață la 18 iulie 1938, fiind înmormântată alături de regele Ferdinand în biserica domnească de la Curtea de Argeș. (Regalitatea...., p. 32).

1 = Pamfil Șeicaru, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, Biblioteca Aletheia, Oradea, 2002. (Prezentarea introductivă de dr. Vasile Iliescu. Ediție și note de Ioan Țepelea și Virgil Bulat)
2 = Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25.
3 = Paul al României, Carol al II lea, Rege al României, Holding. Raporter, București, 1991, (versiunea românească Ileana Vulpescu), p. XVII
4 = Ibidem, p. XIX.
5 = P. Șeicaru, op. cit., p. 85-86.
6 = Ibidem.
7 = Ibidem.
8 = Ibidem, p. 99.
9 = Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Socec, București, 1925.
10 = Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 7.
11 = A. Guy Gouthier, Missy. Regina României, Humanitas, București, 2000 (varianta în românește Andreia Popescu), p. 169. 
12 = N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul înmormântării, La Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 58.
13 = I. Scurtu, op. cit., p. 23.
14 = I. Voicu și E. Bădescu, op. cit., p. 18.
15 = Ioan Țepelea, 1919. O campanie pentru liniștea Europei, Dacia / Istorie recuperată, Cluj Napoca, 1995, p. 243-244.
Vezi și C. Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, vol. 2, București, 1989, p. 483. 
16 = I. Scurtu, op. cit., p. 64.
17 = Ibidem, p. 79. 
18 = P. Șeicaru, op. cit., p. 22.
19 = Diana Fotescu, Martie-Aprilie 1919. Vizita reginei Maria la Paris și la Londra, „Magazin istoric”, 12/1994. 
20 = I. Scurtu, op. cit., p. 87, apud Terence Elsberry, Marie of Roumanie, p. 115.
21 = Ibidem.
22 = N. Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 132.
23 = I. Scurtu, op. cit., p. 115.
24 = Ibidem, p. 118.
25 = Ibidem, p. 169.
26 = Ibidem, p. 188.
27 = P. Șeicaru, op. cit., p. 117.
28 = Ibidem, p. 117-118.

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

„Sensuri militante” („TOMIS” 1989)

 Ileana Berlogea, Sensuri militante, „Tomis”, Constanța, 1989

Actualitatea pentru cineaștii noștri a însemnat și înseamnă o emoționantă atenție acordată modului de înțelegere a raporturilor dintre oameni, a răspunderii față de sine și față de ceilalți. Astfel, există și filme documentare realizate recent, precum București, file de epopee - scenariul Lucian Avramescu, regia Virgil Calotescu ori Sub semnul marilor împliniri - scenariul A. I. Zăinescu, regia Al. I. Croitoru, momente smulse direct din marile împliniri care au loc sub ochii noștri, în Capitală sau la sate. Aceeași pătimașă ardere și trăire a noului domină și filmele de ficțiune prezentate în premieră în ultima vreme. Regăsim, în cele mai multe dintre acestea, efortul de a zugrăvi convingător noile relații dintre oameni, cât și o sporită atenție acordată autoperfecționării etice și angajării civice totale. E drept, deși acestea sunt, astăzi, atribute esențiale ale peliculelor semnate de cineaștii noștri de valoare, nu au fost înlăturate cu totul și unele neajunsuri ca schematismul, privirea din afară, superficială, simplificatoare. Sub semnul comediei amuzante se mai strecoară facilitatea și jocul în sine, gluma de dragul glumei, așa cum se întâmplă în filmul Un studio caută o vedetă, în care lumea cinematografiei s-a transformat într-o simplă farsă presărată cu „poante” cunoscute. Până și povestea de dragoste dintre Maria și Albert dintr-o peliculă ca Maria și Marea, este emoționantă prin explorarea unui univers inedit - acela al „lupilor de mare” de astăzi - are unele accente nefirești, insuficiente motivații și inconsecvență în urmărirea stărilor sufletești ale eroilor.

Cu impresionantă gravitate însă s-a apropiat regizorul Andrei Blaier de sfera răspunsurilor etice în cadrul familiei. Dar, paradoxal, regizorului i-a reușit mai bine scenariul filmului Vacanța cea mare, decât vizualizarea propriu-zisă a ideilor propuse.

Nu-i mai puțin adevărat că, aproape în toate premierile filmice 1989 inspirate direct din fapte și evenimente contemporane, există multe și puternice momente bune, reușite. Și mă gândesc la filmul lui Cornel Diaconu, De ce  are vulpea coadă?, ori la Vară cu Mara - scenariul Radu Aneste Petrescu, regia George Cornea, relatând interesante și dinamice aspecte din viața satului românesc de astăzi, transformările radicale pe care le cunoaște acest complex univers uman. Se urmărește cu predilecție relevarea calităților constructive și novatoare ale omului nou, important fiindcă, în mai sensibilă măsură decât în anii trecuți, aceste calități încep a se transforma și în fapt artistic, în acțiune convingătoare, ele nemairămânând atât de explicit doar la nivelul cuvântului și al explicației teoretice.

Dar dimensiunea contemporaneității este recognoscibilă și în unele dintre cele mai bune ecranizări realizate în ultima vreme  și m-aș referi la cele semnate de Șerban Velescu și Dan Pița după proza lui Mihail Sadoveanu sau de Șerban Marinescu după piesa lui Camil Petrescu. Astfel, e vorba de fina distanțare față de lumea evocată în Noiembrie, ultimul bal sau de o actualitate care transpare prin angajarea directă de partea luptătorilor pentru adevăr și justiție socială în filmul Cei care plătesc cu viața. Sunt aceste recente ecranizări opere valide care poartă, inconfundabilă, pecetea zilelor noastre, a concepției revoluționare despre lume și viață, implicând și o privire critică în preluarea și reevaluarea moștenirii noastre culturale, nerămânând astfel simple transpuneri filmice.

Neîmplinirile din unele producții cinematografice nu înseamnă câtuși de puțin negarea împlinirilor conținute, nu odată de importanță și substanță: se impune necesitatea redactării continue a calității scenariilor. Scenarii pe care le dorim mereu mai bune, mai articulate universului contemporan, clocotului viu și fierbinte al structuralelor transformări care au schimbat chipul țării și al oamenilor. După cum, incitante, din această perspectivă, pot fi, mai ales, romanele, nuvelele sau piesele de teatru scrise astăzi, despre oamenii de astăzi și nu doar titlurile din literatura noastră clasică...

„Testamentul lui Carol I” (14/26.02.1899 BUCUREȘTI)

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-regelui-carol-i-577625.html

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. 

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. 

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. 

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. 

Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". 

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. 

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubituluisău popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" 

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. 

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem,care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de careCerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. 

(...) 

Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. 

Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.

 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.

3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.

4. Pentru întemeierea unui internat de fetede ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei.

5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.

 (Urmează alte 12 legate). 

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. 

//CAROL// 

Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. 

// CAROL//