UMOR - istoricul francez F. de Mezeray (1610-1683)

Istoricul francez Francois de Mezeray* nutrea, ca mulți alții, o ură înverșunată cămătarilor hrăpăreți. La moartea lui, lîngă testament s-a găsit un ludovic de aur pus într-o cutiuță, alături de un bilet pe care scrisese: „De peste treizeci de ani păstrez acest ludovic**, destinat închirierii unei ferestre la Place de Greve***, în ziua în care va fi spînzurat un cămătar”.


SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013

NOTE M. T.
* Francois de Mezeray (1610-1683 Paris) = Istoric și academician (1649). (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-eudes-de-mezeray)
** Ludovicul de aur a fost bătut în 1640 de Ludovic XIII. Avea 22 carate și 6,7 g. După proclamarea republicii în 1792 a fost înlocuit de franc. (http://www.hls-dhs-dss.ch/textes/f/F13683.php)
*** Place de Greve din Paris a fost menționată ca piață comercială în secolul XII. Aici aveau loc și execuțiile publice, ultimele fiind cele din 1794, în timpul revoluției. În 1803, i s-a schimbat numele în Place de l`Hotel-de-Ville. (http://paris.yodelout.com/the-hotel-de-ville-and-the-place-de-greve/)

Interviu cu Fănuș Neagu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

F. N. - (...) Așa cum îmi place tăcerea în doi cu un prieten.

- (...) Știu să înjur frumos și oamenii nu se mai supără dacă le faci înjurătura floare la butonieră. Doare numai înjurătura urîtă.

G. A. - Ați și mințit?

F. N. - Da. Împins de foame în tinerețe și din lașitate. Mai târziu, am făcut concesii – nu mari – pe care le pun în spinare ca pe o piatră de moară și pe care trebuie să le astup prin niște cărți care să rostească adevărul despre societatea noastră contemporană, unde trebuie să domnească pe deplin adevărul și să fie dată jos minciuna ce ne mai poleiește uneori zilele.

G. A. - Vă interesează tentativele de înnoire ale prozei, indiferent dacă ele sînt făcute la noi sau în alte părți?

F. N. - M-au tentat și mă amuză. Ele aparțin tinereții autorilor și nu tinereții unei culturi. Fiecare prozator serios încearcă să dărîme zeii printre degetele cărora a furat puțină apă vie. Cu timpul, nu înseamnă decît a le lua locul de pe piedestal, fiindcă toți prozatorii adevărați se întorc la hotarele clasice, păstrînd ca pe o bucată a tinereții toporași cu care-i loveau pe maeștri peste degete. Experimentele interesează numai atunci cînd ele ajung să se verse în marele fluviu, sporindu-i strălucirea și apele. Sînt gata să arăt că experimentul Urmuz nu a dat ucenici vrăjitori. Din fericire – cum spune Gh. Tomozei. (...)

- (...) Sunt autori care nu simt aplecarea spre natură. După opinia mea, sunt niște nefericiți. Sunt alții care programatic disprețuiesc apropierea de natură. Ei nu aparțin nici pământului, nici apelor, le e frig la soare și fac plajă sub muntele ăla de care s-a lovit vaporul Titanic. Sunt lipsiți de farmecul vieții. În schimb, se cred mari intelectuali. Sunt niște bieți instrumentiști care scriu totdeauna cu lingura. Și anume cu coada ei.

-(...) Omul nu e capabil să se înstrăineze de natură (...): omul modern se întoarce la nat.

-Orice sec. are nebunia lui. Sec. nostru, printre altele, a avut neb. marilor ctr. urb. (...)

-(...) În epoca modernă sîntem sclavi. Unei treceri spre o lume extrem de standardizată și noi, oamenii de rînd, nu facem altceva decît să plătim. Trecerea se desăvîrșește în afara noastră, dar cu prețul sîngelui și al sufletului nostru.

-(...) Mă îngrozește că primăverile nu sînt guvernate de iarbă, ci de niște acizi sau săruri nenorocite.

G. A. - Paginile pe care le-ați scris sunt autobiografice?

F. N. - Toate. Nu te poți obiectiva la modul absolut.

- (...) Îmi pot imagina multe întîmplări din viață, dar nu-mi pot imagina clipa morții și sunt convins că orice moarte în literatură este falsă. Chiar și cel mai mare roman nu se poate decît apropia de pragul morții. Un eveniment netrăit nu poate deveni literatură. Un personaj literar nu moare, se stinge.

G. A. - Ca și cum n-ați mai avea cuvinte pentru el.

F. N.- Cam așa ceva.

G. A. - Cum vedeți trecerea literaturii noastre de la pitoresc, accidental la esențial?

F. N. - Ei, asta s-a și produs. Și, ca să fim drepți, încă dintre cele două războaie. Marii prozatori și poeți de atunci au spulberat credința într-o literatură subjugată gîndirii provinciale. E adevărat, în primii ani ai revoluției socialiste, proletcultiștii și toți cei s-au deghizat în conducători ai culturii sau artei au repus în drepturi literatura minoră și au pus o pasiune deosebită în a ne împinge într-o literatură de suburbie europeană. Dacă i-ai aduna pe neghiobii ăia, n-ai umple cu ideile lor un cartuș. (...) De ce acordăm credit acestor inși care reduc multitudinea problemelor construcției socialismului la o bătălie între heruvimi și serafimi?

- O artă cu adevărat revoluționară și comunistă trebuie să spună răspicat, ca un manifest, că lumea nu se împarte în buni și răi, că în societatea noastră, pe deasupra marilor cuceriri, sau tocmai datorită lor, există și forțe conservatoare, (...).

G. A. - Ce idee stă la baza romanului Îngerul a strigat?

F. N. - Cruzimea sau cuțitul ei cînd istoria încep să se răzbune.

G. A. - Dar ideea din Frumoșii nebuni...?

F. N. - A trăi în răspăr...

- Nici un scriitor român nu trebuie să uite Testamentul Văcărescului; și să contribuie, după puterile sale, la „creșterea limbii române.”

- Libertatea în artă ți-o cîștigi la masa de lucru. Și libertatea nu se cîștigă ușor și, oricît de paradoxal ar fi, cea mai cumplită bătălie trebuie s-o duci cu tine însuți. Învingător asupra ta însuți, înseamnă că ai scăpat de un dușman.

-Mi-e frică de moarte. Mă golesc de sînge la ideea că viața ne poate fi luată oricînd. Atîta lipsă de putere din partea noastră mă descurajează și mă deprimă. Poate din această spaimă și sălbatica mea poftă de viață, de vin și de cîntece de dragoste. Iubesc un singur om cu lumînarea în mînă: pe cîrciumar cînd coboară să aducă o vadră de la butoiul pe care-l stiu eu tocmai în fundul pivniței.

„Testamentul lui Carol I” (14/26.02.1899 BUCUREȘTI)

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-regelui-carol-i-577625.html

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. 

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. 

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. 

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. 

Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". 

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. 

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubituluisău popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" 

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. 

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem,care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de careCerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. 

(...) 

Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. 

Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.

 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.

3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.

4. Pentru întemeierea unui internat de fetede ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei.

5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.

 (Urmează alte 12 legate). 

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. 

//CAROL// 

Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. 

// CAROL//