Se afișează postările cu eticheta general. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta general. Afișați toate postările
joi, 3 august 2017
vineri, 16 septembrie 2016
„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)
Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202
Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278
Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov.
Un savant pus pe şotii
Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov.
Efectul Coandă în trăsură
Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia.
Avionul fără elice
Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie.
„Pietricele în gură“
După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului.
Invenţii de război
Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren.
Părintele prefabricatelor
În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.
Discul zburător
În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul.
Invenţii în România
Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.
Transport pneumatic
În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu.
Magistrala Braşov-Bucureşti
Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“.
Henri Marie Coandă
„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel.
120 de ani, la Braşov
Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu.
700 de invenţii
Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
Bunicul avionului cu reacţie
Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat.
Oraşul Viitorului
Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.
Bibliografie
1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950
marți, 6 septembrie 2016
Revolta șipailor din armata Indiei coloniale britanice din 1857-9 (KIPLING 1900-1)
<
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.
NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.
NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)
luni, 16 noiembrie 2015
Tânăr englez islamizat forțat versus opinie publică în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Nu-i frumos față de Dinny. Ar trebui sau să se însoare cu ea sau să plece numaidecît.
- V-ar veni ușor să luați o hotărîre dac-ați fi în locul lui?
- Poate că nu.
Michael făcu un neliniștit ocol al încăperii.
- Cred că întreaga chestiune e deasupra oricărei întrebări la care se poate răspunde sau nu. E un caz de mîndrie rănită, și cînd te încearcă o asemenea boală, toate celelalte sentimente o iau razna. Ar trebui să cunoașteți acest lucru. Cred că ați întîlnit cazuri similare de indivizi judecați la Curtea Marțială.
Cuvîntul păru să-l frapeze pe general cu forța unei revelații. Se uită la nepotul lui și nu răspunse nimic.
- Wilfrid, continuă Michael, este deferit Curții Marțiale, și ce-l așteaptă pe el nu-i o judecată sumară și la obiect ca aceea de la Curte Marțială, ci o tortură deznădăjduită și lungă, fără un sfîrșit previzibil.
- Înțeleg, răspunse generalul calm, dar n-ar fi trebuit s-o tragă pe Dinny după el.
Michael zîmbi.
- Iubirea nu acționează conform cu ceea ce-i corect.
- Astea-s vederile moderne.
- Din cîte se spune, sînt identice cu cele vechi.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 70-71.
(...)
- Nu-i frumos față de Dinny. Ar trebui sau să se însoare cu ea sau să plece numaidecît.
- V-ar veni ușor să luați o hotărîre dac-ați fi în locul lui?
- Poate că nu.
Michael făcu un neliniștit ocol al încăperii.
- Cred că întreaga chestiune e deasupra oricărei întrebări la care se poate răspunde sau nu. E un caz de mîndrie rănită, și cînd te încearcă o asemenea boală, toate celelalte sentimente o iau razna. Ar trebui să cunoașteți acest lucru. Cred că ați întîlnit cazuri similare de indivizi judecați la Curtea Marțială.
Cuvîntul păru să-l frapeze pe general cu forța unei revelații. Se uită la nepotul lui și nu răspunse nimic.
- Wilfrid, continuă Michael, este deferit Curții Marțiale, și ce-l așteaptă pe el nu-i o judecată sumară și la obiect ca aceea de la Curte Marțială, ci o tortură deznădăjduită și lungă, fără un sfîrșit previzibil.
- Înțeleg, răspunse generalul calm, dar n-ar fi trebuit s-o tragă pe Dinny după el.
Michael zîmbi.
- Iubirea nu acționează conform cu ceea ce-i corect.
- Astea-s vederile moderne.
- Din cîte se spune, sînt identice cu cele vechi.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 70-71.
vineri, 6 noiembrie 2015
Englez tradițional versus englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.
NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA1, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009)
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.
NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA1, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009)
sâmbătă, 17 octombrie 2015
Tânără englezoaică versus Dumnezeu în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134
duminică, 4 octombrie 2015
Viață publică englezească versus viață publică americană în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Cînd ajunseră în Piccadilly, generalul rosti un efort vizibil:
- Nu-mi plac toate renovările astea.
- Eu, domnule, cu excepția lui Devonshire House, cred că nici nu le observ.
- Nu, dar e curios, spiritul străzii Piccadilly e mai puternic decît strada însăși și nu-i poți distruge atmosfera. Cu toate că acum nu se mai observă nici un joben pe stradă, s-ar părea totuși că nu a intervenit nici o schimbare. Cînd am străbătut strada Piccadily după război, am avut exact aceeași senzație ca și atunci cînd m-am plimbat pe ea ca tinerel proaspăt revenit din India. Încerci senzația că te-ai întors acasă.
- Da; te roade o ciudată nostalgie după Piccadilly Street. Am simțit-o în Mesopotamia* și în Bolivia. Dacă închizi pleoapele, îți apare în fața ochilor.
- Inima vieții englezești, începu generalul, și se opri surprins că enunțase o sentință.
- Pînă și americanii o resimt, remarcă Hubert cînd dădură colțul în Half-Moon Street. Hallorsen îmi spunea că la ei n-au nimic de felul ăsta, „nici un focar al influenței naționale”, așa s-a exprimat dînsul.
- Și totuși au influență, replică generalul.
- Nu încape nici o îndoială, Sir, dar cum s-ar putea defini aceasta? Să fie oare generată de viteză?
- Unde-i duce viteza lor? Pretutindeni în general, și nicăieri în particular. Nu, eu cred că banii lor generează influența.
- Da, dar eu am observat la americani, și acesta este un punct de vedere asupra căruia mulți oameni greșesc, că se sinchisesc prea puțin de bani ca atare. Le place să facă bani repede; dar ar prefera mai curînd să-i piardă repede decît șă-i cîștige încet.
- Ciudat lucru să nu ai un miez, observă generalul.
- Țara lor e prea întinsă, domnule. dar au și ei un soi de miez - mîndria de țară.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 124.
NOTĂ M.T.
* Mesopotamia („Între râuri” - lb. greacă) = Denumirea antică a regiunii dintre fluviile Tigru și Eufrat, azi în Irak. Provincie otomană până la Primul Război Mondial (1914-1918), când a fost ocupată de Marea Britanie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-mesopotamia-antic)
(...)
Cînd ajunseră în Piccadilly, generalul rosti un efort vizibil:
- Nu-mi plac toate renovările astea.
- Eu, domnule, cu excepția lui Devonshire House, cred că nici nu le observ.
- Nu, dar e curios, spiritul străzii Piccadilly e mai puternic decît strada însăși și nu-i poți distruge atmosfera. Cu toate că acum nu se mai observă nici un joben pe stradă, s-ar părea totuși că nu a intervenit nici o schimbare. Cînd am străbătut strada Piccadily după război, am avut exact aceeași senzație ca și atunci cînd m-am plimbat pe ea ca tinerel proaspăt revenit din India. Încerci senzația că te-ai întors acasă.
- Da; te roade o ciudată nostalgie după Piccadilly Street. Am simțit-o în Mesopotamia* și în Bolivia. Dacă închizi pleoapele, îți apare în fața ochilor.
- Inima vieții englezești, începu generalul, și se opri surprins că enunțase o sentință.
- Pînă și americanii o resimt, remarcă Hubert cînd dădură colțul în Half-Moon Street. Hallorsen îmi spunea că la ei n-au nimic de felul ăsta, „nici un focar al influenței naționale”, așa s-a exprimat dînsul.
- Și totuși au influență, replică generalul.
- Nu încape nici o îndoială, Sir, dar cum s-ar putea defini aceasta? Să fie oare generată de viteză?
- Unde-i duce viteza lor? Pretutindeni în general, și nicăieri în particular. Nu, eu cred că banii lor generează influența.
- Da, dar eu am observat la americani, și acesta este un punct de vedere asupra căruia mulți oameni greșesc, că se sinchisesc prea puțin de bani ca atare. Le place să facă bani repede; dar ar prefera mai curînd să-i piardă repede decît șă-i cîștige încet.
- Ciudat lucru să nu ai un miez, observă generalul.
- Țara lor e prea întinsă, domnule. dar au și ei un soi de miez - mîndria de țară.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 124.
NOTĂ M.T.
* Mesopotamia („Între râuri” - lb. greacă) = Denumirea antică a regiunii dintre fluviile Tigru și Eufrat, azi în Irak. Provincie otomană până la Primul Război Mondial (1914-1918), când a fost ocupată de Marea Britanie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-mesopotamia-antic)
marți, 23 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre campania din Italia din 1796-7 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
luni, 22 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre legătura împăratului Napoleon I cu religia (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.
NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.
NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)
luni, 18 mai 2015
Retragerea armatei împăratului francez Napoleon I din Rusia în iarna anului 1812 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
sâmbătă, 25 aprilie 2015
Un bal al generalului Fleury, scutierul împăratului francez Napoleon III (QUEFFELEC 1956 )
<
(...)
În saloanele palatului Tuileries*, dincolo de perdelele grele ale ferestrelor înalte, căldură și lumină: generalul Fleury**, mare scutier al majestății sale împăratul Napoleon al III lea***, dă un bal costumat pentru copii. Poți sluji un regim, o națiune, la fel de bine pe un cîmp de bătălie, ca și în fața unui bufet. Oare nu stă scris, drept elogiu, în dosarul multor ofițeri de la Curte: „Dansator curajos?”
Refrenele unei orchestre, clinchetul paharelor, tîrșîitul pașilor în lunecare, foșnetul rochiilor, rîsetele, rumoarea acoperă, cu plăcuta deșertăciune, vuietul unor cavalcade stîrnite dincolo de mări și deslușite doar de urechile prea bunilor cunoscători. În Mexic, după plecarea trupelor noastre, războiul s-a preschimbat într-o totală derută a politicii imperiale. Dar dacă mîine bietul Maximilian de Habsburg****, pierdut acolo din vina noastră asemenea unui colet, va fi dat de către insurgenți pe mîna unui pluton de execuție, nu va mai rămîne altcva decît să dechidă în Franța un bal costumat pentru adulți.
Ei da, se distrau bine! Atîta lume, și nimeni nu se deghizase în Maximilian, iar doamnele și domnișoarele avuseseră multe idei bune. Domnișoara de Metternich***** era îmbrăcată cu o rochie fantezistă (oh!) atît de spirituală -, iar domnișoara de la Rocadriere, în zînă a zăpezii. Fiica marelui Consul al Meklemburg-Schwerin-ului****** se deghizase în sergent de pază francez, iar domnișoara Pitard, de la banca Pitard și Dreyfus, în unguroaică. Domnișoara Fielding - în „montagne russe”, iar domnișoara de Carson de Listrac în podgoreană din Argenteuil*******. Soldați din cavaleria ușoară, Diane******** vînătorese, husari********* ai morții, cantiniere ai capilor de coloană, briganzi********** din Abruzzo***********, preoți galanți, Piei-Roșii - de tot felul întîlneai în aceste sute de cupluri, chiar și un factor și un pescar.
(...)
>
SURSA
Henri Queffelec************, O lumină se aprinde pe mare, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 218, București, 1987, pp. 19-20.
NOTE M.T.
* Tuileries = Palat din Paris. Reședință a regilor și împăraților Franței, începând cu Henric IV (1589-1610). (http://www.linternaute.com/histoire/magazine/dossier/06/tuileries/1-plan.shtml)
** Emile Fleury (1815 Paris -1884 Paris) = General și diplomat francez. (http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=9F03E6DF1138E033A25751C1A9649D94659FD7CF)
*** Louis Napoleon Bonaparte (1808 Paris - 1873 Anglia) = Nepot de frate al împăratului Napoleon I. Președinte al celei de a II a Republici franceze (1848-1852). Împărat (1852-1870). (http://www.napoleon.org/en/reading_room/timelines/files/@napoleonIII_life_august04.asp)
**** Maximilian de Habsburg (1832 Viena - 1867 Mexic) = Arhiduce al Austriei. Împărat al celui de-al doilea Imperiu al Mexicului (1864-1867). Sprijinit inițial de Napoleon III monarhiștii mexicani, a fost capturat și executat de republicanii mexicani. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/carlota-de-mexic.html)
***** Probabil o nepoată a prințului austriac Klemens Metternich (1773-1859), ministru de externe (1809-1821) și cancelar (1821-1848) al Imperiului Austriei.
****** Marele Ducat Meklemburg-Schwerin = Stat din nordul Germaniei, care în 1910 avea o populație de circa 539 000 locuitori la o surpafață de circa 13 000 kmp. Membru al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), al Confederației Rinului (1808-1815), al Confederației germane (1815-1867), al Confederației Germaniei de Nord (1867-1871) și al Imperiului German (1871-1918).
******* Argenteuil = Oraș la nord-vest de Paris. În 1866 avea peste 8 000 de locuitori.
******** Diana = Zeița vânătorii, păduriii, lunii și fertilității la romani. Este Artemisa la greci, fiind și sora lui Apollo. (http://mythologica.ro/artemis-zeita-vanatorii/)
********* Husar = Ostaș din cavaleria maghiară în Evul Mediu. – Din magh. huszár.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/husar) (http://adevarul.ro/locale/brasov/secuii-pregatesc-lupta-cauta-husari-1_50adb8947c42d5a663996912/index.html)
********** brigand = (Franțuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/brigand)*********** Abruzzo = Regiune muntoasă din centrul Italiei, cu litoral la Marea Adriatică. (http://www.ft.com/cms/s/2/58f3263e-251a-11dc-bf47-000b5df10621.html#axzz3X78OIIIC)
************ Henri Quefflec (1910 Brest - 1992 Paris) = Scriitor francez ale cărui romane au avut ca temă marea. (http://librairie-marine.com/documents/romans/queffelec.htm)
(...)
În saloanele palatului Tuileries*, dincolo de perdelele grele ale ferestrelor înalte, căldură și lumină: generalul Fleury**, mare scutier al majestății sale împăratul Napoleon al III lea***, dă un bal costumat pentru copii. Poți sluji un regim, o națiune, la fel de bine pe un cîmp de bătălie, ca și în fața unui bufet. Oare nu stă scris, drept elogiu, în dosarul multor ofițeri de la Curte: „Dansator curajos?”
Refrenele unei orchestre, clinchetul paharelor, tîrșîitul pașilor în lunecare, foșnetul rochiilor, rîsetele, rumoarea acoperă, cu plăcuta deșertăciune, vuietul unor cavalcade stîrnite dincolo de mări și deslușite doar de urechile prea bunilor cunoscători. În Mexic, după plecarea trupelor noastre, războiul s-a preschimbat într-o totală derută a politicii imperiale. Dar dacă mîine bietul Maximilian de Habsburg****, pierdut acolo din vina noastră asemenea unui colet, va fi dat de către insurgenți pe mîna unui pluton de execuție, nu va mai rămîne altcva decît să dechidă în Franța un bal costumat pentru adulți.
Ei da, se distrau bine! Atîta lume, și nimeni nu se deghizase în Maximilian, iar doamnele și domnișoarele avuseseră multe idei bune. Domnișoara de Metternich***** era îmbrăcată cu o rochie fantezistă (oh!) atît de spirituală -, iar domnișoara de la Rocadriere, în zînă a zăpezii. Fiica marelui Consul al Meklemburg-Schwerin-ului****** se deghizase în sergent de pază francez, iar domnișoara Pitard, de la banca Pitard și Dreyfus, în unguroaică. Domnișoara Fielding - în „montagne russe”, iar domnișoara de Carson de Listrac în podgoreană din Argenteuil*******. Soldați din cavaleria ușoară, Diane******** vînătorese, husari********* ai morții, cantiniere ai capilor de coloană, briganzi********** din Abruzzo***********, preoți galanți, Piei-Roșii - de tot felul întîlneai în aceste sute de cupluri, chiar și un factor și un pescar.
(...)
>
SURSA
Henri Queffelec************, O lumină se aprinde pe mare, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 218, București, 1987, pp. 19-20.
NOTE M.T.
* Tuileries = Palat din Paris. Reședință a regilor și împăraților Franței, începând cu Henric IV (1589-1610). (http://www.linternaute.com/histoire/magazine/dossier/06/tuileries/1-plan.shtml)
** Emile Fleury (1815 Paris -1884 Paris) = General și diplomat francez. (http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=9F03E6DF1138E033A25751C1A9649D94659FD7CF)
*** Louis Napoleon Bonaparte (1808 Paris - 1873 Anglia) = Nepot de frate al împăratului Napoleon I. Președinte al celei de a II a Republici franceze (1848-1852). Împărat (1852-1870). (http://www.napoleon.org/en/reading_room/timelines/files/@napoleonIII_life_august04.asp)
**** Maximilian de Habsburg (1832 Viena - 1867 Mexic) = Arhiduce al Austriei. Împărat al celui de-al doilea Imperiu al Mexicului (1864-1867). Sprijinit inițial de Napoleon III monarhiștii mexicani, a fost capturat și executat de republicanii mexicani. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/carlota-de-mexic.html)
***** Probabil o nepoată a prințului austriac Klemens Metternich (1773-1859), ministru de externe (1809-1821) și cancelar (1821-1848) al Imperiului Austriei.
****** Marele Ducat Meklemburg-Schwerin = Stat din nordul Germaniei, care în 1910 avea o populație de circa 539 000 locuitori la o surpafață de circa 13 000 kmp. Membru al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), al Confederației Rinului (1808-1815), al Confederației germane (1815-1867), al Confederației Germaniei de Nord (1867-1871) și al Imperiului German (1871-1918).
******* Argenteuil = Oraș la nord-vest de Paris. În 1866 avea peste 8 000 de locuitori.
******** Diana = Zeița vânătorii, păduriii, lunii și fertilității la romani. Este Artemisa la greci, fiind și sora lui Apollo. (http://mythologica.ro/artemis-zeita-vanatorii/)
********* Husar = Ostaș din cavaleria maghiară în Evul Mediu. – Din magh. huszár.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/husar) (http://adevarul.ro/locale/brasov/secuii-pregatesc-lupta-cauta-husari-1_50adb8947c42d5a663996912/index.html)
********** brigand = (Franțuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/brigand)*********** Abruzzo = Regiune muntoasă din centrul Italiei, cu litoral la Marea Adriatică. (http://www.ft.com/cms/s/2/58f3263e-251a-11dc-bf47-000b5df10621.html#axzz3X78OIIIC)
************ Henri Quefflec (1910 Brest - 1992 Paris) = Scriitor francez ale cărui romane au avut ca temă marea. (http://librairie-marine.com/documents/romans/queffelec.htm)
miercuri, 18 februarie 2015
Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)
<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.
NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.
NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)
duminică, 23 februarie 2014
Moşierul rus din secolul XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Să trecem acumn la celălalt moşier.
Mardari Apolonîci Stegunov nu samănă întru nimic cu Hvalînski, nu-i de crezut să fi fost cîndva în serviciu şi niciodată nu trecuse drept bărbat frumos. Mardari Apolînici e un bătrînel scund, umflat, chel, cu două bărbii, cu mînuţe moi şi cu o burticică respectabilă. E foarte primitor şi glumeţ - om de viaţă, cum se spune. Umblă şi vara şi iarna într-un halat vărgat, vătuit. Numai într-un singur punct se apropie de generalul Hvalînski. E şi el holtei. Are în proprietate cinci sute de suflete*. Mardari Apolonîci se ocupă foarte superficial de moşie. Acum zece ani, ca să nu fie în urmă cu progresul, a cumpărat de la Butenhop din Moscova o batoză*, a încuiat-o într-o şură şi s-a liniştit. În cîte o zi frumoasă de vară porunceşte să i se înhame calul la drişca** de cursă şi se duce să vadă grînele pe cîmp şi să culeagă albăstreală. Mardari Apolonîci trăieşte cu totul după moda veche. Şi casa lui e aranjată ca în vechime: în antret, aşa cum se cuvine, miroase a cvas***, a lumînări de seu şi a piei; la dreapta, bufetul cu o mulţime de şvabi**** şi ştergare; în sufragerie, portrete de familie, muşte, un ghiveci mare cu muşcate şi un spinet discordat; în salon trei divanuri, trei mese, două oglinzi şi o pendulă răguşită cu smalţul cadranului înnegrit şi cu arătătoarele de bronz cizelat; în birou, o masă plină de hîrtii, paravane de culoare sinelie***** pe care-s lipite gravuri decupate din diverse opere ale secolului trecut, dulapuri de cărţi cu iz de mucegai, paianjeni şi colb negru, un fotoliu desfundat, o fereastră italiană, o uşă spre grădină ermetic închisă... Într-un cuvînt, toate după datină. Mardari Apolonîci are multă slujitorime, toată îmbrăcată după moda veche: caftane****** lungi, albastre, cu gulere înalte, pantaloni de culoare nedesluşită, veste scurte, gălbii. Slugile spun musafirilor ''batiuşka''*******. Gospodărirea moşiei o duce un burmistru******** ţăran, cu barba revărsată peste cojoc, iar casa - o babă zgîrcită şi zbîrcită, îmbrobodită cu tulpan********* cafeniu. În grajdul lui Mardari Apolonîci sînt vreo treizeci de cai de toate soiurile; domnia-sa călătoreşte cu o caleaşcă meşterită în gospodărie la el şi care cîntăreşte o sută de cincizeci de puduri**********. Primeşte oaspeţi cu multă plăcere şi-i tratează minunat, adică: mulţumită proprietăţilor de abrutizare a bucătăriei ruse îi lipseşte toată ziua de putinţa de a se interesa de orice altceva, afară de preferans***********. El însuşi nu se ocupă nicodată de nimic şi nu mai citeşte nici măcar Cheia viselor. Dar asemenea proprietari mai sînt destui la noi în Rusia.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Doi moşieri: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, pp. 190-192.
NOTE M.T.
* Țăranii ruși dependenți de boieri au fost eliberați prin ucazul din 1861 al țarului Alexandru II (1855-1881), ca parte a efortului de modernizare a imperiului după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856).
** batoză = maşină de treierat
*** drișcă = trăsurică ușoară neacoperită cu două roți, cabrioletă, șaretă („bricika” rusă)
**** cvas = băutură răcoritoare, cu gust acrișor, obișnuită la ruși, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine și malț
***** şvab = două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi alimentare: Blatta orientalis de culoare neagră-cafenie şi Phyllodromia germanica de culoare galben-roşcată
****** sineliu =albăstriu, ultramarin, indigo („sinu” bulgară)
******* caftan = manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau și domnii și boierii români („kaftan” turcă)
******** batiușka = tată
********* burmistru = administrator („burgmeister”=primar / germană)
********** = basma în trei colțuri cu care țărăncile își acoperă capul, făcută din pânză bumbac, de lână, de mătase, cu țesătura foarte subțire și străvezie („tulpáni” neogreacă; „tulbent” turcă)
*********** pud = unitate de măsură rusească pentru masă egală cu 16,38 kg
************ preferans = joc de cărți franțuzesc („preference”) cu trei sau patru persoane în mai multe tururi
Să trecem acumn la celălalt moşier.
Mardari Apolonîci Stegunov nu samănă întru nimic cu Hvalînski, nu-i de crezut să fi fost cîndva în serviciu şi niciodată nu trecuse drept bărbat frumos. Mardari Apolînici e un bătrînel scund, umflat, chel, cu două bărbii, cu mînuţe moi şi cu o burticică respectabilă. E foarte primitor şi glumeţ - om de viaţă, cum se spune. Umblă şi vara şi iarna într-un halat vărgat, vătuit. Numai într-un singur punct se apropie de generalul Hvalînski. E şi el holtei. Are în proprietate cinci sute de suflete*. Mardari Apolonîci se ocupă foarte superficial de moşie. Acum zece ani, ca să nu fie în urmă cu progresul, a cumpărat de la Butenhop din Moscova o batoză*, a încuiat-o într-o şură şi s-a liniştit. În cîte o zi frumoasă de vară porunceşte să i se înhame calul la drişca** de cursă şi se duce să vadă grînele pe cîmp şi să culeagă albăstreală. Mardari Apolonîci trăieşte cu totul după moda veche. Şi casa lui e aranjată ca în vechime: în antret, aşa cum se cuvine, miroase a cvas***, a lumînări de seu şi a piei; la dreapta, bufetul cu o mulţime de şvabi**** şi ştergare; în sufragerie, portrete de familie, muşte, un ghiveci mare cu muşcate şi un spinet discordat; în salon trei divanuri, trei mese, două oglinzi şi o pendulă răguşită cu smalţul cadranului înnegrit şi cu arătătoarele de bronz cizelat; în birou, o masă plină de hîrtii, paravane de culoare sinelie***** pe care-s lipite gravuri decupate din diverse opere ale secolului trecut, dulapuri de cărţi cu iz de mucegai, paianjeni şi colb negru, un fotoliu desfundat, o fereastră italiană, o uşă spre grădină ermetic închisă... Într-un cuvînt, toate după datină. Mardari Apolonîci are multă slujitorime, toată îmbrăcată după moda veche: caftane****** lungi, albastre, cu gulere înalte, pantaloni de culoare nedesluşită, veste scurte, gălbii. Slugile spun musafirilor ''batiuşka''*******. Gospodărirea moşiei o duce un burmistru******** ţăran, cu barba revărsată peste cojoc, iar casa - o babă zgîrcită şi zbîrcită, îmbrobodită cu tulpan********* cafeniu. În grajdul lui Mardari Apolonîci sînt vreo treizeci de cai de toate soiurile; domnia-sa călătoreşte cu o caleaşcă meşterită în gospodărie la el şi care cîntăreşte o sută de cincizeci de puduri**********. Primeşte oaspeţi cu multă plăcere şi-i tratează minunat, adică: mulţumită proprietăţilor de abrutizare a bucătăriei ruse îi lipseşte toată ziua de putinţa de a se interesa de orice altceva, afară de preferans***********. El însuşi nu se ocupă nicodată de nimic şi nu mai citeşte nici măcar Cheia viselor. Dar asemenea proprietari mai sînt destui la noi în Rusia.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Doi moşieri: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, pp. 190-192.
NOTE M.T.
* Țăranii ruși dependenți de boieri au fost eliberați prin ucazul din 1861 al țarului Alexandru II (1855-1881), ca parte a efortului de modernizare a imperiului după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856).
** batoză = maşină de treierat
*** drișcă = trăsurică ușoară neacoperită cu două roți, cabrioletă, șaretă („bricika” rusă)
**** cvas = băutură răcoritoare, cu gust acrișor, obișnuită la ruși, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine și malț
***** şvab = două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi alimentare: Blatta orientalis de culoare neagră-cafenie şi Phyllodromia germanica de culoare galben-roşcată
****** sineliu =albăstriu, ultramarin, indigo („sinu” bulgară)
******* caftan = manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau și domnii și boierii români („kaftan” turcă)
******** batiușka = tată
********* burmistru = administrator („burgmeister”=primar / germană)
********** = basma în trei colțuri cu care țărăncile își acoperă capul, făcută din pânză bumbac, de lână, de mătase, cu țesătura foarte subțire și străvezie („tulpáni” neogreacă; „tulbent” turcă)
*********** pud = unitate de măsură rusească pentru masă egală cu 16,38 kg
************ preferans = joc de cărți franțuzesc („preference”) cu trei sau patru persoane în mai multe tururi
marți, 3 decembrie 2013
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
marți, 15 octombrie 2013
sâmbătă, 20 iulie 2013
marți, 4 iunie 2013
Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.
<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley, reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.
<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley, reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.
duminică, 12 mai 2013
Un preceptor rus la Paris în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, marele scriitori rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la un cazinou german. Romanul este scris la persoana întâi, naratorul fiind un preceptor al copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
<(...)
La masă franțuzul dădea tonul conversației cu un aer nemaipomenit; față de toți era disprețuitor și plin de importanță. La Moscova țin minte că scotea panglici pe nas. A vorbit îngrozitor de mult despre finanțe și politica rusă. Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, numai atît cît să nu-și piardă definitiv importanța.
(...)
Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea ridicată și fără să cer permisiunea, m-am vîrît într-o discuție care nu mă privea. În special aveam chef să mă cert cu franțuzul. M-am întors spre general și brusc, tare și deslușit. ba pare-mi-se întrerupîndu-l, am făcut remarca că vara aceasta rușilor le este aproape cu neputință să ia masa la pensiuni. Generalul mă privi mirat.
-Dacă ești un om care-ți respecți demnitatea - mi-am dat eu drumul mai departe - neapărat îți atragi tot felul de injurii și ești nevoit să suporți bobîrnace teribile. La Paris și pe Rin, ba chiar și în Elveția la mesele de pensiune sînt atît de mulți leși (1) și franțuji simpatizanți de-ai lor (2), încât ți-e cu neputință să mai scoți vreo vorbă dacă ești rus.
Am rostit toate acestea pe franțuzește. Generalul se uita la mine, nedumerit, neștiind dacă să se supere, sau să se mire că uitasem pînă într-atît măsura.
-Înseamnă că cineva ți-a dat pe undeva o lecție, spuse franțuzul cu nepăsare și dispreț.
-La Paris m-am certat mai întîi cu un polonez, i-am răspuns, apoi cu un ofițer francez care-l susținea pe polonez. După aceea, însă, o parte din francezi au trecut de partea mea, cînd le-am povestit cînd am vrut să scuip în cafeaua unui monsenior (3).
-Să scuipi! întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, ba chiar privind îngrijorat în jur.
Franțuzul mă măsură neîncrezător.
-Întocmai, am răspuns eu. Întrucît timp de două zile an avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii noastre, să mă reped o clipă pînă la Roma (4), m-am dus la biroul ambasadei sfîntului părinte, din Paris, ca să-mi vizez pașaportul. Acolo m-a întîmpinat un preoțel, un abate (5) de vreo cincizeci de ani, uscat, cu o față înghețată și, după ce m-am ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să aștept. Deși mă grăbeam, m-am așezat, firește, să aștept: am scos Opinion nationale și am început să citesc niște injurii înspăimîntătoare împotriva Rusiei. Între timp, am auzit cum prin camera vecină cineva a trecut la monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcînd plecăciuni. M-am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat, și mai rece, să mai aștept. Puțin timp după aceea mai intră cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac (6) care fu ascultat și condus deîndată sus. Atunci m-a apucat o ciudă grozavă; m-am sculat, m-am apropiat de abate și i-am spus hotărît că, de vreme ce monseniorul primește, poate să termine și cu mine. Abatele s-a retras brusc din fața mea, cu o mirare nespusă. Pur și simplu nu pricepea cum îndrăznește un rus neînsemnat să se pună pe picior de egalitate cu oaspetele monseniorului? Cu tonul cel mai obraznic, de parcă s-ar fi bucurat să mă poată jigni, și măsurîndu-mă din cap pînă în picioare, strigă: „Oare crezi că monseniorul are să-și lase cafeaua pentru dumneata?” Atunci am strigat și eu, dar mai tare ca el: „Află că scuip pe cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu termini cu pașaportul meu, mă duc direct el.”
„Cum! tocmai cînd se află un cardinal la monsenior?!” strigă preoțelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti spre ușă și-și desfăcu brațele în lături, cu aerul că mai curînd ar muri decît să mă lase să trec.
I-am răspuns că sînt eretic (7) și barbar, „que je susi heretique et barbare” și că puțin îmi pasă de toți acești arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. etc. Pe scurt, i-am arătat că nu mă las. Abatele s-a uitat la mine cu o ură nesfîrșită, apoi îmi smulse pașaportul din mînă și-l duse sus. Peste un minut era vizat. Iată-l, nu doriți să-l vedeți? Mi-am scos pașaportul și am arătat viza Romei.
-Dumneata, totuși... începu generalul.
-Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar și eretic, observă, zîmbind, franțuzul. Cela n etait pas si bete.*
-Să mă fi luat poate după rușii noștri? Ei stau aici, nu îndrăznesc să crîcnească și cred că sînt gata să se dezică de faptul că sînt ruși. Cel puțin la Paris, în hotelul unde am stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent după ce le-am povestit despre înfruntarea mea cu abatele. Un pan (8) polonez gras, omul care mă dușmănea cel mai mult la masa din pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat chiar și cînd le-am povestit că m-am întîlnit acum doi ani cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de vînători, a tras în opt sute doisprezece (9), numai ca să-și descarce arma. Omul acela era pe atunci un copil de zece ani și familia lui n-apucase să plece din Moscova.
-Asta-i cu neputință, se aprinse franțuzul, un soldat francez n-ar trage într-un copil!
-Tocmai așa s-a întîmplat, i-am răspuns. Mi-a povestit un venerabil căpitan în retragere și am văzut eu însumi cicatricea lăsată de glonț pe obrazul său.
Francezul începu să vorbească mult și repede. Generalul se apucase să-l susțină, dar i-am recomandat să citească, de pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski, care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. În cele din urmă, Maria Filipovna începu să spună ceva ca să schimbe discuția. Generalul era foarte nemulțumit de mine, pentru că eu și franțuzul ajunseserăm aproape să țipăm. Dar pare-se că cearta mea cu franțzul îi plăcuse foarte mult lui mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să beau cu el un pahar de vin. (...)
*Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.)
>
Dostoievski, Jucătorul, edit. Excelsior, București, 1991, p. 5--8.
NOTE M.T.
(1) leah / leși = polonez / polonezi (ucraineană)
(2) Rusia fusese învinsă în Războiul Crimeii (1853-1856) de o alianța formată de Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Piemont (Italia). Polonia catolică fusese împărțită de Rusia, Austria și Prusia (Germania) în 1772, 1792 și 1795. Cea mai mare parte a teritoriului polonez revenise Rusiei ortodoxe, care a reprimat două revolte ale polonezilor în 1831 și 1863.
(3) monsenior = Cardinal catolic
(4) Roma a fost pînă în 1870 capitala statului papal, ale cărui teritorii se întindeau în centrul Peninsulei Italice.
(5) abate = Conducătorul unei mănăstiri catolice.
(6) Austriecii sunt de confesiune catolică.
(7) eretic =Ortodox
(8) pan = Nobil polonez.
(9) În 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia, dar deși a ocupat capitala Moscova, a pierdut pentru prima dată un război, fiind învins de combinația dintre armata regulată rusă care se eschiva de la lupta decisivă, rezistența populară și gerul năpraznic.
<(...)
La masă franțuzul dădea tonul conversației cu un aer nemaipomenit; față de toți era disprețuitor și plin de importanță. La Moscova țin minte că scotea panglici pe nas. A vorbit îngrozitor de mult despre finanțe și politica rusă. Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, numai atît cît să nu-și piardă definitiv importanța.
(...)
Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea ridicată și fără să cer permisiunea, m-am vîrît într-o discuție care nu mă privea. În special aveam chef să mă cert cu franțuzul. M-am întors spre general și brusc, tare și deslușit. ba pare-mi-se întrerupîndu-l, am făcut remarca că vara aceasta rușilor le este aproape cu neputință să ia masa la pensiuni. Generalul mă privi mirat.
-Dacă ești un om care-ți respecți demnitatea - mi-am dat eu drumul mai departe - neapărat îți atragi tot felul de injurii și ești nevoit să suporți bobîrnace teribile. La Paris și pe Rin, ba chiar și în Elveția la mesele de pensiune sînt atît de mulți leși (1) și franțuji simpatizanți de-ai lor (2), încât ți-e cu neputință să mai scoți vreo vorbă dacă ești rus.
Am rostit toate acestea pe franțuzește. Generalul se uita la mine, nedumerit, neștiind dacă să se supere, sau să se mire că uitasem pînă într-atît măsura.
-Înseamnă că cineva ți-a dat pe undeva o lecție, spuse franțuzul cu nepăsare și dispreț.
-La Paris m-am certat mai întîi cu un polonez, i-am răspuns, apoi cu un ofițer francez care-l susținea pe polonez. După aceea, însă, o parte din francezi au trecut de partea mea, cînd le-am povestit cînd am vrut să scuip în cafeaua unui monsenior (3).
-Să scuipi! întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, ba chiar privind îngrijorat în jur.
Franțuzul mă măsură neîncrezător.
-Întocmai, am răspuns eu. Întrucît timp de două zile an avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii noastre, să mă reped o clipă pînă la Roma (4), m-am dus la biroul ambasadei sfîntului părinte, din Paris, ca să-mi vizez pașaportul. Acolo m-a întîmpinat un preoțel, un abate (5) de vreo cincizeci de ani, uscat, cu o față înghețată și, după ce m-am ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să aștept. Deși mă grăbeam, m-am așezat, firește, să aștept: am scos Opinion nationale și am început să citesc niște injurii înspăimîntătoare împotriva Rusiei. Între timp, am auzit cum prin camera vecină cineva a trecut la monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcînd plecăciuni. M-am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat, și mai rece, să mai aștept. Puțin timp după aceea mai intră cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac (6) care fu ascultat și condus deîndată sus. Atunci m-a apucat o ciudă grozavă; m-am sculat, m-am apropiat de abate și i-am spus hotărît că, de vreme ce monseniorul primește, poate să termine și cu mine. Abatele s-a retras brusc din fața mea, cu o mirare nespusă. Pur și simplu nu pricepea cum îndrăznește un rus neînsemnat să se pună pe picior de egalitate cu oaspetele monseniorului? Cu tonul cel mai obraznic, de parcă s-ar fi bucurat să mă poată jigni, și măsurîndu-mă din cap pînă în picioare, strigă: „Oare crezi că monseniorul are să-și lase cafeaua pentru dumneata?” Atunci am strigat și eu, dar mai tare ca el: „Află că scuip pe cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu termini cu pașaportul meu, mă duc direct el.”
„Cum! tocmai cînd se află un cardinal la monsenior?!” strigă preoțelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti spre ușă și-și desfăcu brațele în lături, cu aerul că mai curînd ar muri decît să mă lase să trec.
I-am răspuns că sînt eretic (7) și barbar, „que je susi heretique et barbare” și că puțin îmi pasă de toți acești arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. etc. Pe scurt, i-am arătat că nu mă las. Abatele s-a uitat la mine cu o ură nesfîrșită, apoi îmi smulse pașaportul din mînă și-l duse sus. Peste un minut era vizat. Iată-l, nu doriți să-l vedeți? Mi-am scos pașaportul și am arătat viza Romei.
-Dumneata, totuși... începu generalul.
-Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar și eretic, observă, zîmbind, franțuzul. Cela n etait pas si bete.*
-Să mă fi luat poate după rușii noștri? Ei stau aici, nu îndrăznesc să crîcnească și cred că sînt gata să se dezică de faptul că sînt ruși. Cel puțin la Paris, în hotelul unde am stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent după ce le-am povestit despre înfruntarea mea cu abatele. Un pan (8) polonez gras, omul care mă dușmănea cel mai mult la masa din pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat chiar și cînd le-am povestit că m-am întîlnit acum doi ani cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de vînători, a tras în opt sute doisprezece (9), numai ca să-și descarce arma. Omul acela era pe atunci un copil de zece ani și familia lui n-apucase să plece din Moscova.
-Asta-i cu neputință, se aprinse franțuzul, un soldat francez n-ar trage într-un copil!
-Tocmai așa s-a întîmplat, i-am răspuns. Mi-a povestit un venerabil căpitan în retragere și am văzut eu însumi cicatricea lăsată de glonț pe obrazul său.
Francezul începu să vorbească mult și repede. Generalul se apucase să-l susțină, dar i-am recomandat să citească, de pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski, care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. În cele din urmă, Maria Filipovna începu să spună ceva ca să schimbe discuția. Generalul era foarte nemulțumit de mine, pentru că eu și franțuzul ajunseserăm aproape să țipăm. Dar pare-se că cearta mea cu franțzul îi plăcuse foarte mult lui mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să beau cu el un pahar de vin. (...)
*Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.)
>
Dostoievski, Jucătorul, edit. Excelsior, București, 1991, p. 5--8.
NOTE M.T.
(1) leah / leși = polonez / polonezi (ucraineană)
(2) Rusia fusese învinsă în Războiul Crimeii (1853-1856) de o alianța formată de Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Piemont (Italia). Polonia catolică fusese împărțită de Rusia, Austria și Prusia (Germania) în 1772, 1792 și 1795. Cea mai mare parte a teritoriului polonez revenise Rusiei ortodoxe, care a reprimat două revolte ale polonezilor în 1831 și 1863.
(3) monsenior = Cardinal catolic
(4) Roma a fost pînă în 1870 capitala statului papal, ale cărui teritorii se întindeau în centrul Peninsulei Italice.
(5) abate = Conducătorul unei mănăstiri catolice.
(6) Austriecii sunt de confesiune catolică.
(7) eretic =Ortodox
(8) pan = Nobil polonez.
(9) În 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia, dar deși a ocupat capitala Moscova, a pierdut pentru prima dată un război, fiind învins de combinația dintre armata regulată rusă care se eschiva de la lupta decisivă, rezistența populară și gerul năpraznic.
luni, 18 martie 2013
UMOR - Cel mai tare examen de intrare în poliţie
La un examen de intrare în poliţie, s-au prezentat trei concurenţi, doi dintre ei fiind pilele cuiva mare din poliţie.
Intră primul concurent, pila domnului colonel X, şi examinatorul întreabă:
- După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi spuneţi în ce an a avut loc această răscoală?
Candidatul: În anul 1907.
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis.
Intră al doilea concurent, pila domnului general Y.
Candidatul: În anul 1907.
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis.
Intră al doilea concurent, pila domnului general Y.
Examinatorul: După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi spuneţi câţi ţărani au participat la această răscoală?
Candidatul: Peste 40.000.
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis.
Intră al treilea concurent, fără nicio pilă.
Examinatorul: După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi scrieţi numele şi adresa fiecăruia?
Candidatul: Peste 40.000.
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis.
Intră al treilea concurent, fără nicio pilă.
Examinatorul: După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi scrieţi numele şi adresa fiecăruia?
SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 martie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)