În 1866, marele scriitori rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la un cazinou german. Romanul este scris la persoana întâi, naratorul fiind un preceptor al copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
<(...)
La masă franțuzul dădea tonul conversației cu un aer nemaipomenit; față de toți era disprețuitor și plin de importanță. La Moscova țin minte că scotea panglici pe nas. A vorbit îngrozitor de mult despre finanțe și politica rusă. Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, numai atît cît să nu-și piardă definitiv importanța.
(...)
Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea ridicată și fără să cer permisiunea, m-am vîrît într-o discuție care nu mă privea. În special aveam chef să mă cert cu franțuzul. M-am întors spre general și brusc, tare și deslușit. ba pare-mi-se întrerupîndu-l, am făcut remarca că vara aceasta rușilor le este aproape cu neputință să ia masa la pensiuni. Generalul mă privi mirat.
-Dacă ești un om care-ți respecți demnitatea - mi-am dat eu drumul mai departe - neapărat îți atragi tot felul de injurii și ești nevoit să suporți bobîrnace teribile. La Paris și pe Rin, ba chiar și în Elveția la mesele de pensiune sînt atît de mulți leși (1) și franțuji simpatizanți de-ai lor (2), încât ți-e cu neputință să mai scoți vreo vorbă dacă ești rus.
Am rostit toate acestea pe franțuzește. Generalul se uita la mine, nedumerit, neștiind dacă să se supere, sau să se mire că uitasem pînă într-atît măsura.
-Înseamnă că cineva ți-a dat pe undeva o lecție, spuse franțuzul cu nepăsare și dispreț.
-La Paris m-am certat mai întîi cu un polonez, i-am răspuns, apoi cu un ofițer francez care-l susținea pe polonez. După aceea, însă, o parte din francezi au trecut de partea mea, cînd le-am povestit cînd am vrut să scuip în cafeaua unui monsenior (3).
-Să scuipi! întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, ba chiar privind îngrijorat în jur.
Franțuzul mă măsură neîncrezător.
-Întocmai, am răspuns eu. Întrucît timp de două zile an avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii noastre, să mă reped o clipă pînă la Roma (4), m-am dus la biroul ambasadei sfîntului părinte, din Paris, ca să-mi vizez pașaportul. Acolo m-a întîmpinat un preoțel, un abate (5) de vreo cincizeci de ani, uscat, cu o față înghețată și, după ce m-am ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să aștept. Deși mă grăbeam, m-am așezat, firește, să aștept: am scos Opinion nationale și am început să citesc niște injurii înspăimîntătoare împotriva Rusiei. Între timp, am auzit cum prin camera vecină cineva a trecut la monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcînd plecăciuni. M-am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat, și mai rece, să mai aștept. Puțin timp după aceea mai intră cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac (6) care fu ascultat și condus deîndată sus. Atunci m-a apucat o ciudă grozavă; m-am sculat, m-am apropiat de abate și i-am spus hotărît că, de vreme ce monseniorul primește, poate să termine și cu mine. Abatele s-a retras brusc din fața mea, cu o mirare nespusă. Pur și simplu nu pricepea cum îndrăznește un rus neînsemnat să se pună pe picior de egalitate cu oaspetele monseniorului? Cu tonul cel mai obraznic, de parcă s-ar fi bucurat să mă poată jigni, și măsurîndu-mă din cap pînă în picioare, strigă: „Oare crezi că monseniorul are să-și lase cafeaua pentru dumneata?” Atunci am strigat și eu, dar mai tare ca el: „Află că scuip pe cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu termini cu pașaportul meu, mă duc direct el.”
„Cum! tocmai cînd se află un cardinal la monsenior?!” strigă preoțelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti spre ușă și-și desfăcu brațele în lături, cu aerul că mai curînd ar muri decît să mă lase să trec.
I-am răspuns că sînt eretic (7) și barbar, „que je susi heretique et barbare” și că puțin îmi pasă de toți acești arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. etc. Pe scurt, i-am arătat că nu mă las. Abatele s-a uitat la mine cu o ură nesfîrșită, apoi îmi smulse pașaportul din mînă și-l duse sus. Peste un minut era vizat. Iată-l, nu doriți să-l vedeți? Mi-am scos pașaportul și am arătat viza Romei.
-Dumneata, totuși... începu generalul.
-Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar și eretic, observă, zîmbind, franțuzul. Cela n etait pas si bete.*
-Să mă fi luat poate după rușii noștri? Ei stau aici, nu îndrăznesc să crîcnească și cred că sînt gata să se dezică de faptul că sînt ruși. Cel puțin la Paris, în hotelul unde am stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent după ce le-am povestit despre înfruntarea mea cu abatele. Un pan (8) polonez gras, omul care mă dușmănea cel mai mult la masa din pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat chiar și cînd le-am povestit că m-am întîlnit acum doi ani cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de vînători, a tras în opt sute doisprezece (9), numai ca să-și descarce arma. Omul acela era pe atunci un copil de zece ani și familia lui n-apucase să plece din Moscova.
-Asta-i cu neputință, se aprinse franțuzul, un soldat francez n-ar trage într-un copil!
-Tocmai așa s-a întîmplat, i-am răspuns. Mi-a povestit un venerabil căpitan în retragere și am văzut eu însumi cicatricea lăsată de glonț pe obrazul său.
Francezul începu să vorbească mult și repede. Generalul se apucase să-l susțină, dar i-am recomandat să citească, de pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski, care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. În cele din urmă, Maria Filipovna începu să spună ceva ca să schimbe discuția. Generalul era foarte nemulțumit de mine, pentru că eu și franțuzul ajunseserăm aproape să țipăm. Dar pare-se că cearta mea cu franțzul îi plăcuse foarte mult lui mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să beau cu el un pahar de vin. (...)
*Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.)
>
Dostoievski, Jucătorul, edit. Excelsior, București, 1991, p. 5--8.
NOTE M.T.
(1) leah / leși = polonez / polonezi (ucraineană)
(2) Rusia fusese învinsă în Războiul Crimeii (1853-1856) de o alianța formată de Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Piemont (Italia). Polonia catolică fusese împărțită de Rusia, Austria și Prusia (Germania) în 1772, 1792 și 1795. Cea mai mare parte a teritoriului polonez revenise Rusiei ortodoxe, care a reprimat două revolte ale polonezilor în 1831 și 1863.
(3) monsenior = Cardinal catolic
(4) Roma a fost pînă în 1870 capitala statului papal, ale cărui teritorii se întindeau în centrul Peninsulei Italice.
(5) abate = Conducătorul unei mănăstiri catolice.
(6) Austriecii sunt de confesiune catolică.
(7) eretic =Ortodox
(8) pan = Nobil polonez.
(9) În 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia, dar deși a ocupat capitala Moscova, a pierdut pentru prima dată un război, fiind învins de combinația dintre armata regulată rusă care se eschiva de la lupta decisivă, rezistența populară și gerul năpraznic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu