În 1866, scriitorul rus Fidor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe propria sa experiență negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania. Naratorul pătrunde în lumea periculosului joc de noroc care este ruleta și are o dispută cu un francez pe tema modului de îmbogățire diferit al rușilor față de cel al europenilor.
<(...)
După ce a ascultat relatarea despre pierderea mea, franțuzul mi-a atras atenția, caustic, ba chiar cu furie, că pe viitor trebuie să fiu mai chibzuit. Nu știu de ce, a mai adăugat că deși mulți ruși sînt jucători, după părerea lui rușii nu știu să joace.
-Iar eu sînt de părere că ruleta a fost creată anume pentru ruși, i-am răspuns, și cînd franțuzul a zîmbit disprețuitor la replica mea am adăugat că, în mod sigur, dreptatea e de partea mea fiindcă, vorbind despre ruși ca despre niște jucători mai mult îi insult decît îi laud și că, prin urmare, pot fi crezut.
-Pe ce se bazează părerea dumitale? m-a întrebat franțuzul.
-Pe faptul în catehismul virtuților și meritelor unui apusean civilizat a intrat în mod istoric și aproape sub forma unui punct principal capacitatea de a face capital. Or un rus nu numai că nu-i capabil să strîngă un capital, dar îl și irosește stupid și într-un mod oribil. Cu toate acestea și noi, rușii, avem nevoie de bani, am adăugat, și, în consecință, sîntem foarte bucuroși și foarte receptivi la asemenea mijloace, ca, de pildă, ruleta, unde te poți îmbogăți dintr-o dată, în două ceasuri, fără să te obosești. Asta ne atrage foarte mult; și fiindcă jucăm fără rost, fără trudă, de aceea și pierdem!
-Aceasta e în parte adevărat, observă franțuzul plin de sine.
-Nu, nu e adevărat și ar trebui să-ți fie rușine să vorbești astfel despre compatrioții dumitale, rosti general, sever și grav.
-Dați-mi voie, i-am răspuns, zău că se pune întrebarea ce-i mai dezgustător: dezmățul rușilor sau sistemul nermțesc de acumulare prin muncă cinstită?
-Ce idee revoltătoare! exclamă generalul.
-Ce idee tipic rusească! exclamă franțuzul.
Rîdeam și aveam o poftă teribilă să-l ațîț.
-Aș prefera să cutreier toată viața într-o căruță de chirghiz, am strigat eu, decît să măî închin idolului nemțesc.
-Care idol? strigă generalul, începînd să se înfurie de-a binelea.
-Sistemul nemțesc de a strînge avere. Mă aflu aici de puțin timp, totuși ceea ce am apucat să observ și să verific face să mi se aprindă de revoltă sîngele tătăresc. Zău că nu-mi trebuie asemenea virtuți! Am apucat ieri să dau o raită jur-împrejur, pe vreo zece verste. Ei, și am găsit exact același lucru ca în cărticelele moralizatoare nemțești , cu poze: ei au în orice casă un Vater* al lor, teribil de virtuos și nemaipomenit de cinstit. Atît de cinstit, că ți-e și frică să te apropii de el. Nu pot să sufăr oamenii cinstiți de care ți-e frică să te apropii. Fiecare Vater din ăsta are o familie și serile citesc cu glas tare cărticele moralizatoare. Deasupra căsuței foșnesc ulmi și castani. Apus de soare, pe acoperiș o barză și totul e deosebit de poetic și emoționant... Nu vă supărați, domnule general, dați-mi voie să vă povestesc lucruri ceva mai emoționante. Mi-amintesc eu însumi cum răposatul taică-miu citea serile în grădină, tot sub tei, mie și mamei asemenea cărticele... Eu pot aprecia asta cum trebuie. Ei și, fiecare familie de soiul ăsta de aici se află în sclavie și supunere față de Vater. Toți muncesc ca niște asini și toți adună bani ca ovreii. De alminteri Vater a și apucat să strîngă o sumă de guldeni și se pregătește să-i transmită fiului mai mare meseria sau petecul de pămînt; din pricina asta fiicei nu i se dă zestre și ea rămîne fată bătrînă. Din pricina asta mezinul e vîndut la stăpîn sau la oaste și
banii se adaugă capitalului casnic. Serios, așa se procedează pe aici, m-am interesat. Toate acestea se fac nu altminteri decît în cinste, din maximum de cinste, pînă într-atît încît și mezinul vîndut e încredințat că a fost vîndut nu din altă pricină decît din cinste - or ce poate fi mai ideal, decît atunci cînd victima însăși se bucură că e dusă la pieire. Și mai departe? Mai departe e așa că nici fiului mai mare nu-i e mai ușor: știe el pe undeva o Amalchen cu care și-a unit inima, dar n-are voie să se însoare fiindcă nu s-au strîns încă destui guldeni. Așteaptă cuminți și se duc la pieire senini și zîmbitori. Amalchen ajunge să aibă obrajii supți, se usucă toată. În sfîrșit, peste vreo douăzeci de ani, bunăstarea sporește; guldenii s-au adunat cinsit, cu virtute. Vater îl binecuvîntează pe fiul său mai mare, în vîrstă de patruzeci de ani, și pe Amalchen de treizeci și cinci, cu sînii uscați și nasul roșu... Cu acest prilej, le ține o predică și moare. Fiul cel mare se transformă el însuși într-un Vater plin de virtute și poveste începe de la capăt. Peste vreo cincizeci sau șaizeci de ani, nepotul primului Vater realizează într-adevăr un capital considerabil, pe care-l transmite fiului său, acesta fiului său, celălalt fiului său și peste vreo cinci sau șase generații apare însuși baronul Rotschild sau Hoppe et Comp. sau dracu știe cine. Ei, să mai spuneți că nu e un spectacol măreț; muncă succesivă de un secol sau două, răbdare, inteligență, cinste, caracter, fermitate, calcul, o barză pe acoperiș! Ce mai vreți, mai presus de asta nu poate fi nimic, iar ei se apucă să judece din acest punct de vedere lumea întreagă și pe cei vinovați, adică pe cei care nu seamănă cît de cît cu ei - să-i execute pe loc. Așa stînd lucrurile, iată care-i situația: prefer să fac chefuri în stil rusesc sau să mă îmbogățesc la ruletă. Nu vreau să fiu Hoppe et Comp. peste cinci generații. Banii îmi trebuie pentru mine și nu mă consider o anexă necesară sporirii capitalului. Știu că am luat-o razna, dar las să fie așa. Acestea sînt convingerile mele.
(...)
*Tată (Germ.)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 23-25.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu