Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11
Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.
Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.
Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.
Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.
Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?
Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.
Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.
Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.
De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.
