Paradoxul lui Zelon (URSULEANU 1981)

<
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă.  Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.

NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)

Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.

>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.

NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt  așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.

„Transferuri de izvoare” („TOMIS” 2001)

 ?, Lecturi critice. Transferuri de izvoare, „Tomis”, Constanța, 2001?

Orice poet oricât de mare comite și versuri penibile. Trist e c de cele mai multe ori e încântat de ele. Așa zisele selecții de autor se debarasează greu de poemele care parazitează respectivele antologii. Ieșirea din impas se poate face prin „înhăitarea” poetului cu un confrate (critic literar, consilier editorial) cu gust și cu putere de discernământ și spirit de obiectivitate. După 89, o dată cu moartea cenzurii ideologice, a sucombat și cea de ordin estetic, poeți de toată mâna și versificatori de tot calibrul, adunându-și numele, în complicitate cu cine știe ce editură obscură, pe câte o cărțulie anemică de tristă glorie localistă, contribuind la ceața valorică și la lehamiterisirea cronicarilor literari, nici ei mai breji, somați să le semnalizeze superlativ. Mult mai trist e faptul că în această confuzie metastazată există și posibilitatea ca un poet de reală vocație să treacă neobservat , ori să nu fie apreciat la justa sa valoare. Nefasta stare de fapt în discuție pare să fie exact intuită de Ion Dragomir, gestul lui editorial fiind perfect îndreptățit atunci când tipărește la Editura „Ex Ponto” (Constanța, 2001) antologia Transferuri de izvoare, avându-l ca lector și prefațator pe Arthur Porumboiu, benefică instanță cenzorială, esteticește vorbind, prin aceea că a pus umărul confratern la întocmirea opului sumativ după canoane mult mai nemiloase decât ale semnatarului cărții, semnatar care s-a amestecat prea puțin în destinul plachetelor de până acum când capătă statut de cicluri. Poetul de la Valu lui Traian că poezia sa „se este”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, și adevărul se este din abundență sau cu vârf strălucit și îndesat , ca să-l cităm și pe Anton Holban cu acest exemplu de telescopare a unei expresii înțepenite de cine știe când.

Poezia lui Ion Dragomir, marginalizat strategic sub eticheta autodidact sau de mic fermier cu năravuri boeme, acoperă inconfundabil câteva teme și câteva toposuri care ar face oricăror antologii consacrate, să  zicem, casei, obârșiei țărănești, poeziei, sorții, mamei, iubirii, morții, copilăriei, vegetalului (îndeosebi floralului), mării, luminii, cuvântului, numelui alienării, trădării ș. a. m. d.  

Aproape fiecare vers al său este un aforism. Poetul ar putea fi un strălucit de parfumuri, însă, așa cum scrie, e mai mult decât atât. Ghicești în scrisul său încrâncenarea, scrâșnetul sufletului cu care s-a lăsat trudnic desfășurat pe zăpada timpului, strivind sub cuvinte orice notă desuetă prin sentimentalismul pe care și-l face vârtos și cu care se învecinează într-o lacrimă când constată că totul intră sub tăvălugul nemilosul al timpului. În orgoliul său smerit, poetul e însă conștient de forța sa magică de a așeza în panoplia mântuirii tot ceea ce în jur e sortit aneantizării, extincției universale. Lauda creației e una implicită: „Există o casă pe care mi-o spune copilăria / o casă în apropierea clopotniței / o casă cu mulți stejari în oglindă / O casă pe care o cercetează rândunica - / copilărie netezită de galopul calului / Ce-a devenit casa / în care continente-au plutit / și m-alintă mama cu neobositele flori ale plânsului? / O surprind / aranjând obiectele în copilăria mea / lângă lămpile vinului / și lângă prunii măsurând satul cu țuică / Iarna începe să muște și suferința mea / e sărbătoare / e sărbătoare”(Bucium).    

Casa din ciclul Aud foșnetul piramidei e, ca și în cunoscuta poezie a lui Goga, cea părintească, atinsă ruinător de aripa vremii. Nucul bătrân și-a întins crengile în podul ei; aceasta privește spre sat cu încă un ochi  nealtul decât un zid dărâmat ori „doarme în buzunarul singurătății”, însă poetul depășește de fiecare dată simpla constatare elegiacă, suspinul romanțios fiind catapultată prin vrajă transfigurativă în diamant poetic de cea mai bună calitate: „Poezia mă varsă în lume pe conducte de fum / Îmi așază casa în privighetoarea înmugurită” (Transferuri de izvoare). Sau: „Casa călătorește / zidită-i într-o forfotă de crizantemă / și din două biserici / măsoară oamenii / cu lacrimi” (Casa călătorește).

În plan simbolic, telescopând conotații dintre cele mai diverse și mai acoperitoare (poezie, har și destin poetic, punct fix al universului, dragoste, arcă a lui Noe etc),casa poetului, personalizată, e indestructibilă. „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândută sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu casa-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor” (Casa plutitoare).  

Motivul casei îl amprentează pe cel erotic, fie spre polul bucuriei, al plenitudinii existențiale: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să încep / a-mi acoperi casa cu țigle” (Încep a te iubi), fie spre cel al tristeții intrinseci despărțirii de ființa iubită, mântuirea prin poezie fiind posibilă grație faptului că între locuință și perenitatea cuplului se poate trasa semnul egalității: „Casa / poartă urma / pașilor tăi / precum mărul / mușcătura” (Casa).    

Ambientalul imediat se eroticizează cum la puțini alți poeți și forța sa de răsfrângere în univers e inepuizabilă. E o altă modalitate poetică de a survola biografismul strict, anacronismul. Felul în care obiectele casnice, elementele naturii se deifică amintesc de Magda Isanos în ciclul Iubește și nu vei putrezi și o perpetuă reificare a celei dragi, o prezentificare catifelată a absenței ei prin rochia de pe speteaza scaunului, prin pantofii care stau de vorbă cu ai celui rămas acasă, prin scaunele „obosite de singurătate” ș. a. Paradoxul lucrează în favoarea înveșnicirii efemerului, a mântuirii, prin dragoste, a fragilului ființial, (...)  

Și totuși arta (DIACONESCU 1992)

 Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11

Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.

Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.

Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.

Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.

Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?

Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.

Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.

Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.

De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.