Cea mai veche stațiune de pe țărmul românesc al Mării Negre își poate urmări istoria înapoi până în secolul VI î. H.
În apropierea graniței bulgărești, Mangalia este situată pe locul vechii cetăți a Callatisului*, o colonie grecească întemeiată pe coasta Mării Negre în secolul VI î. H.
Numele Mangalia vine de la tătarii care au cucerit cetatea în Evul Mediu și care încă formează una din principalele minorități din oraș.
Apele sulfuroase cunoscute încă din Antichitate au făcut din Mangalia prima stațiune balneo-climaterică din România. Temperatura medie anuală este cea mai înaltă din țară și mulți artiști români din secolul trecut obișnuiau să vină aici atrași de clima mediteraneană și nisipul fin al plajelor mari, scăldate de valurile Mării Negre.
După o baie în mare sau ședințele de tratament balnear, puteți trece pe la moscheea "Esmahan Sultan"**, cea mai veche moschee din România, construită în secolul XVI.
Pentru cei interesați de antichități, Muzeul de Arheologie Callatis expune o bogată colecție de obiecte preistorice și greco-romane, în timp ce cei interesați de tehnică pot vizita Muzeul Marinei și colecția sa de artilerie navală și antiaeriană.
(...)
Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, p. 34 (Mangalia - The Southern Star).
Note M. T.
* Callatis (www.ziuaconstanta.ro - 6 decembrie 2017)
** moscheea Esmahan Sultan (www.muftiyat.ro/monumente/...)
Se afișează postările cu eticheta Antichitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Antichitate. Afișați toate postările
joi, 21 iunie 2018
duminică, 3 decembrie 2017
Meseria de "calculator" în Antichitate și Evul Mediu (MILOȘESCU 2000)
Din cele mai vechi timpuri, de la primele animale vânate și de la primele unelte confecționate, omul a fost nevoit să numere și să calculeze. Numărul a fost prima noțiune care, pornind de la înțelesul real (2 vânători, 50 de războinici, 25 de capre), a căpătat un înțeles abstract (2, 50, 25). Odată cu dezvoltarea societății, numerele au devenit din ce mai mari, iar calculele din ce în ce mai complexe. Studiul lor a devenit obiectul unei științe numite matematica. (...)
În antichitate, omul s-a confruntat cu multe probleme practice pe care numai matematica a putut să le rezolve: construirea fortificațiilor militare, a drumurilor, a podurilor, a canalelor, a barajelor și a marilor temple, inventarea calendarului pentru măsurarea timpului și stabilirea datei, practicarea negoțului, parcelarea terenurilor, stabilirea taxelor și impozitelor, stabilirea valorii unei moșteniri. Mai târziu, în Evul Mediu, au apărut băncile și problemele legate de calcularea dobânzilor, problemele de contabilitate. Pentru a realiza aceste operații de calcul complicate existau oameni învățați, specializați, care cunoșteau toate metodele și tehnicile de calcul. Așa a apărut meseria de "calculator".
(...)
Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, p. 274.
În antichitate, omul s-a confruntat cu multe probleme practice pe care numai matematica a putut să le rezolve: construirea fortificațiilor militare, a drumurilor, a podurilor, a canalelor, a barajelor și a marilor temple, inventarea calendarului pentru măsurarea timpului și stabilirea datei, practicarea negoțului, parcelarea terenurilor, stabilirea taxelor și impozitelor, stabilirea valorii unei moșteniri. Mai târziu, în Evul Mediu, au apărut băncile și problemele legate de calcularea dobânzilor, problemele de contabilitate. Pentru a realiza aceste operații de calcul complicate existau oameni învățați, specializați, care cunoșteau toate metodele și tehnicile de calcul. Așa a apărut meseria de "calculator".
(...)
Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, p. 274.
miercuri, 23 august 2017
Paradoxul lui Zelon (URSULEANU 1981)
<
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă. Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.
NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă. Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.
NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)
joi, 17 decembrie 2015
Nou versus vechi în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
sâmbătă, 9 mai 2015
Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre - nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea. Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni, dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit; unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că nu veți găsi în fiecare canton un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație, în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni, nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune prejudecățile și rutinele împing lucrurile pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma interesele nimănui, deci totul are un caracter local.
(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre - nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea. Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni, dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit; unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că nu veți găsi în fiecare canton un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație, în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni, nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune prejudecățile și rutinele împing lucrurile pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma interesele nimănui, deci totul are un caracter local.
(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.
marți, 17 februarie 2015
„Comuna Crucea, județul Constanța” (GROSU & GHEORGHE & MIU 2015)
Ion Grosu & Mirabela Gheorghe & Petrică Miu, Comuna Crucea, județul Constanța. Schiță monografică, Ex Ponto, Constanța, 2015, 234 p.
5 Valentin Ciorbea - Cuvânt înainte
9 1.Poziționare geografică. Elemente de cadru natural
I.1.Poziționare geografică
I.2.Elemente de relief
I.3.Flora și fauna
I.4.Regim hidrologic
I.5.Clima
I.1.Poziționare geografică
I.2.Elemente de relief
I.3.Flora și fauna
I.4.Regim hidrologic
I.5.Clima
25 2.Istoria
II.1.Zona în context istoric din antichitate până în epoca modernă
II.2.Așezări pe hărți medievale și moderne
II.1.Zona în context istoric din antichitate până în epoca modernă
II.2.Așezări pe hărți medievale și moderne
65 3.Evoluția demografică
99 4.Aspecte economice
IV.1.Agricultura
IV.2.Creșterea animalelor
IV.3.Forța de muncă
IV.4.Activitatea industrială și comercială
IV.5.Transporturi
IV.6.Turismul
IV.1.Agricultura
IV.2.Creșterea animalelor
IV.3.Forța de muncă
IV.4.Activitatea industrială și comercială
IV.5.Transporturi
IV.6.Turismul
135 5.Viața social politică
V.1.Administrație
V.1.1.Organizarea administrativ teritorială a comunei Crucea în contextul organizării administrativ-teritoriale a României și a județului Constanța
V.1.2.Administrația publică
V.1.3.Utilități publice
a)Alimentarea cu apă potabilă
b)Alimentarea cu energie electrică
V.1.4.Infrastructura de sănătate și asistență socială
V.2.Învățământ
V.3.Culte
V.4.Cultură și sport
V.1.Administrație
V.1.1.Organizarea administrativ teritorială a comunei Crucea în contextul organizării administrativ-teritoriale a României și a județului Constanța
V.1.2.Administrația publică
V.1.3.Utilități publice
a)Alimentarea cu apă potabilă
b)Alimentarea cu energie electrică
V.1.4.Infrastructura de sănătate și asistență socială
V.2.Învățământ
V.3.Culte
V.4.Cultură și sport
195 Anexe
231 Bibliografie (46 tipărituri și 26 adrese web)
coperta IV: Încercarea de a schița trecutul istoric al comunei Crucea și de a-i descifra coordonatele și principalele elemente componente cere - înainte de toate - pentru oricare loc și pentru oricare timp, analiza a cât mai multor evenimente și fapte concrete, cât mai semnificative, care să poată ajuta istoricul la rânduirea selectivă a unui material vast.
Nu stă în intenția noastră să prezentăm în lucrarea de față tabloul complet al istoricului localității. Ne-am îndreptat atenția, nu întâmplător, asupra evenimentelor din secolul XX, privindu-le ca o moștenire a perioadelor anterioare, cu consecințe pozitive pentru evoluția istorico-economică, socială, politică și culturală a acestei comune, așezată în zona centrală a Dobrogei. Dorința autorilor a fost de a îmbunătăți zestrea istorică a vechii provincii românești.
În preajma sărbătoririi a 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial, lucrarea reprezintă și un semn de prețuire a generațiilor actuale pentru lupta și jertfa celor de la Crucea, în marile confruntări desfășurate în războiul pentru întregirea neamului.
Volumul cuprinde documente de arhivă și mărturii publicate în paginile unor periodice și lucrări științifice cu profil geografic și istoric despre localitățile comunei Crucea. Am încercat să prezentăm documentele reprezentative existente în arhivă, care vorbesc despre evoluția și schimbările pe care le-a suferit de-a lungul timpului comuna, conviețuirea pașnică a oamenilor locului (români, turci și tătari), lupta lor comună comună pentru dezvoltarea și apărarea bunurilor în perioada războaielor mondiale. Ne exprimăm considerația pentru reprezentanții Consiliului Local Crucea și pentru interesul pe care aceștia îl manifestă față de istoria locală.
luni, 16 februarie 2015
Insula Peuce versus insula Leuce
Geografia istorică şi cartografia istorică românească au avut în conf. univ. Marin Popescu Spineni
(1900-?) un pionier şi un reprezentant de seamă. Teza
sa de doctorat din 1937 România
în istoria cartografiei până
la 1600 a fost urmată de o lucrare mai amplă ca durată analizată, mergându-se până la 1900(*).
Izvoarele geografice şi
cartografice greco-romane din antichitate ne vorbesc despre o insulă din Marea Neagră, în apropierea gurilor de vărsare
ale Dunării în Pontul Euxin. Aceste izvoare se pot împărţi în patru grupe: una care nu menţionează numele insulei, a doua care menţionează insula Leuce, a treia care menţionează insula Peuce şi a
patra care menţionează ambele insule.
În
prima grupă intră şi prima menţionare a unei insule în
Pontul Euxin. Marele poet liric Pindar (518-438 î.H.) din
oraşul grecesc Teba vorbeşte în Olimpicele de ‘’strălucitoarea insulă’’
locuită de eroul homeric Ahile la Pontul Euxin (Marea
Neagră). Maximus din Tyr (sec.II) pomeneşte
în
Discuţii despre o insulă drept în faţa Istrului, în mare, unde se
află templul şi altarele lui Ahile, la care vin doar
cei care vor să-i aducă jertfe eroului. Filostrat din Atena
(170-245) vorbeşte în amănunt în dialogurile sale Heroicos despre cultul
lui Ahile ‘’din insula din Pont’’. În sfârşit, Tabula Peutingeriana, o hartă
din sec. XIII copie a unui original din sec. III, arată în
mijlocul mării, în dreptul Deltei, într-un golf
mare numit Sinus, un ostrov mare Insula Heloris, posibil o stâlcire
a lui Achilleis.
Cea de a doua grupă
de izvoare începe cronologic vorbind cu tragicianul grec Euripide (480-406 î.H.),
care vorbeşte despre Leuce (albă), o insulă stâncoasă de la gurile Dunării, escală
a navigatorilor din Milet în drumurile lor din Marea Neagră.
Scylax (sec.IV î.H.) din Carianda menţionează şi el insula Leuce. Generalul , istoricul şi
geograful roman Flavius Arrianus (Arian) (95-175) în Călătorie
în
jurul Pontului Euxin confundă, în opinia lui Spineni, Leuce cu ‘’Alergarea
lui Ahile’’, peninsulă de pământ nisipos de la gurile de vărsare
ale Niprului (Ucraina) în mare. Descrie cu amănunte
insula Leuce, al cărei nume vine de la Leukos (Albă).
Pausania (sec. II) în Descrierea Greciei aminteşte
de o insula Leuce în Pontul Euxin care consideră
că
informaţia că ar fi existat o pădure deasă
cu animale sălbatice este falsă din cauza mărimii mici a
insulei şi a naturii sale stâncoase. În sfârşit în antichitatea târzie,
Priscianus (sec.V-VI), gramatic din Mauretania (Africa N), încearcă
să
demonstreze că denumirea de Leuce (albă) provine de la ‘’multele sale păsări
albe ca zăpada’’.
În
cadrul celei de a treia grupe de izvoare, Apollonios din Rhodos (295-230 î.H.)
este primul care menţionează în Argonauticele insula Peuce, de formă
triunghiulară, cu baza orientată cu ţărmul mării şi cu vârful către fluviu, despărţind
două braţe ale Istrului. Strabo (63î.H.-19d.H.)
menţionează în Geografia sa Peuce sau Hieron Stoma ca
primul şi cel mai mare braţ al fluviului, respectiv Sf. Gheorghe în
interpretarea şcolii româneşti de geografie. Romanul Pomponius Mela
(sec. I) spune că sunt şase insule la gurile Dunării,
dintre care cea mai mare şi mai cunoscută este Peuce.
Dionysios Periegetul (sec II) în Descrierea pământului
arată că Istrul se varsă în
Pont prin cinci braţe în jurul insulei Peuce. Ptolemeu (90-168)
descrie în Geografia Delta Dunării, menţionând că braţul de miazăzi se varsă în Pont prin Gura sacră
(Hieron Stoma), cuprinzând insula Peuce.
A patra grupă
de izvoare cuprinde două surse, care vorbesc despre ambele
insule. Este vorba de Pseudo Scymnos, o Periegesis anonimă
din sec.I, atribuită în mod greşit lui Scymnos din Chios (250-180 î.H.)
şi
care preia informaţii de la Demetrios din Callatis (sec III î.H.).
Autorul anonim vorbeşte despre o insula Peuce, aşezată
între
mare şi gurile Istrului (localizare greşită în opinia lui Spineni), numită
astfel după pinii de pe suprafaţa sa, egală cu cea a insulei greceşti
Rhodos din Marea Egee. De asemenea, se menţionează şi de o altă insulă, numită a lui Ahile, aşezată
‘’în
mare’’, la patru sute de stadii de Peucecu o mulţime
de păsări domestice şi cu o privelişte de ‘’loc
sfânt’’. A doua sursă care vorbeşte
de ambele insule este marele naturalist Pliniu cel Bătrân
(23-79) vorbeşte de primul braţ al Dunării (dinspre S spre N) ca fiind Peuce,
numit după insula cu acest nume.De asemenea, savantul dă
distanţa de 50 000 de mii de paşi dintre insula Leuce şi
Peuce.
Este
interesant însă că atunci când vorbeşte de menţionarea insulei Leuce de către
Arrianus şi Pausania, Popescu Spineni spune că acest fapt a fost
făcut
şi
de Strabo, Ptolemeu, deşi aceştia din urmă fac parte din categoria celor care au
menţionat insula Peuce sau braţul Peuce!
În
epoca contemporană, un studiu identifică poziţia insulei Peuce în promontoriul
Dunavăţului. Eugen Panighiant, într-o cercetare istorică
privind expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor de la Dunăre din 335 î.H.,
citează rezultatele cercetărilor geomorfologice asupra braţului
sudic al Deltei ale dr. Alexandru Rosu, care a constatat că
„braţul
Sf. Gheorghe îşi dirija cea mai
mare parte a apelor sale prin poarta Beibugeacului [zonă din nordul Razelmului], transformînd promontoriul Dunavăţului în insulă, corespunzătoare, după părerea noastră, enigmaticei insule Peuce". Colina Dunavătului,
înaltă de 60 m, ar corespunde perfect malurilor „povîrnite" ale insulei din antichitate, în opinia lui Panighiant. (Vezi Eugen
Panighiant, Geţi contra macedoneni
Pe de altă parte, marele istoric Gheorghe Brătianu, identifica în Marea
Neagră
(vol I, 1988, p.148) insula Leuce cu actuala Insulă a Şerpilor: “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau
Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare,
în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi
Insula Şerpilor. Acest punct de escală al
milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în
cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”.
Dar tot în epoca Internetului, studiul lui Caşin Popescu identifică insula lui Achile cu insula Letea din grindul
Letea. (Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice
Chiar dacă există un număr
important de izvoare care vorbesc despre o singură insulă la gurile Dunării şi chiar dacă identificarea insulelor de către moderni este discutabilă, credem că cele două
izvoare care vorbesc de două insule sunt suficient de clare în acest sens.
(*) Marin Popescu Spineni, România în izvoare geografice şi
cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, 254 p.
miercuri, 4 februarie 2015
Artă greco-romană versus idoli sau un vânător al Vestului sălbatic versus intelectual (COOPER 1827)
<
(...)
- Dacă copii de școală, ce trăiesc în siguranță și liniște, ar cunoaște greutățile și primejdiile le întîmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de îndată ce plecă la culcare și Middleton, coloane de argint și statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor veșnică.
- Nu știu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarășul său, argint nu se prea găsește, cel puțin prin pustietățile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sînt opriți prin poruncile Domnului.
- Asta a fost, într-adevăr, părerea marelui legislator al evreilor*, dar egiptenii și caldeenii**, grecii și romanii obișnuiau să-și arate recunoștința exact în felul acesta. Adevărul este că marii artiști ai antichității au întrecut, cu ajutorul științei și al îndemînării, pînă și operele naturii, realizînd opere de- o perfecțiune și o frumusețe greu de găsit, chiar și la cele mai izbutite exemplare din genus homo.
- Idolii ăștia ai tăi pot să umble și să vorbească? Au ei cerescul dar al gîndirii? întrebă trapper-ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că m-am ferit cît am putut de larma și de palavrele celor din așezăminte, am fost și eu în cîteva orașe la vremea mea, pentru a-mi schimba pieile pe plumbi și praf de pușcă și am văzut de nenumărate ori păpuși din astea de ceară, cu ochi de sticlă și împopoțănate cu fele de fel de rochii și zorzoane.
- Păpuși de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta cînd asemuiești acele nefericite obiecte modelate în ceară cu divinele opere ale antichității.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 75.
NOTĂ M.T.
* Moise (http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-04-sf_prooroc_moise.html)
** Caldeea = Regiune din Mesopotamia antică, pe teritoriul Irakului. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/caldea-caldei-haldei.html)
(...)
- Dacă copii de școală, ce trăiesc în siguranță și liniște, ar cunoaște greutățile și primejdiile le întîmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de îndată ce plecă la culcare și Middleton, coloane de argint și statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor veșnică.
- Nu știu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarășul său, argint nu se prea găsește, cel puțin prin pustietățile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sînt opriți prin poruncile Domnului.
- Asta a fost, într-adevăr, părerea marelui legislator al evreilor*, dar egiptenii și caldeenii**, grecii și romanii obișnuiau să-și arate recunoștința exact în felul acesta. Adevărul este că marii artiști ai antichității au întrecut, cu ajutorul științei și al îndemînării, pînă și operele naturii, realizînd opere de- o perfecțiune și o frumusețe greu de găsit, chiar și la cele mai izbutite exemplare din genus homo.
- Idolii ăștia ai tăi pot să umble și să vorbească? Au ei cerescul dar al gîndirii? întrebă trapper-ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că m-am ferit cît am putut de larma și de palavrele celor din așezăminte, am fost și eu în cîteva orașe la vremea mea, pentru a-mi schimba pieile pe plumbi și praf de pușcă și am văzut de nenumărate ori păpuși din astea de ceară, cu ochi de sticlă și împopoțănate cu fele de fel de rochii și zorzoane.
- Păpuși de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta cînd asemuiești acele nefericite obiecte modelate în ceară cu divinele opere ale antichității.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 75.
NOTĂ M.T.
* Moise (http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-04-sf_prooroc_moise.html)
** Caldeea = Regiune din Mesopotamia antică, pe teritoriul Irakului. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/caldea-caldei-haldei.html)
vineri, 22 noiembrie 2013
miercuri, 9 octombrie 2013
joi, 26 septembrie 2013
marți, 5 martie 2013
UMOR - medicul Menecrate și magistratul Hemonide
Menecrate, un medic vestit în Antichitate, dând o masă unor prieteni, își exprimă dorința de a mânca morun. Sclavul trimis veni să-i spună că la piață era doar un singur morun și acela fusese reținut de Hemonide, un magistrat despre care se spunea că este vândut bogătașilor.
Menecrate zvârli sclavului o pungă cu monede de aur.
- Du-te înapoi, cumpără peștele și pe Hemonide. Ce bine ar fi dacă i-am putea mânca pe amândoi...
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013
Menecrate zvârli sclavului o pungă cu monede de aur.
- Du-te înapoi, cumpără peștele și pe Hemonide. Ce bine ar fi dacă i-am putea mânca pe amândoi...
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013
luni, 17 decembrie 2012
joi, 6 decembrie 2012
luni, 8 octombrie 2012
Umor
Filosoful grec Diogene din antichitate a cumpărat de la un cârciumar un butoi vechi cu 10 drahme, cu condiția să plătească 5 drahme pe loc, iar 5 drahme să rămână dator.
După o vreme, cârciumarul îi ceru și restul banilor.
-Nu ești în toate mințile? Învoiala a fost să plătesc 5 drahme și 5 să-ți rămân dator. Dacă ți-aș plăti acum 5 drahme aș încălca învoiala, căci nu ți-aș mai rămâne dator cu nimic.
SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.
După o vreme, cârciumarul îi ceru și restul banilor.
-Nu ești în toate mințile? Învoiala a fost să plătesc 5 drahme și 5 să-ți rămân dator. Dacă ți-aș plăti acum 5 drahme aș încălca învoiala, căci nu ți-aș mai rămâne dator cu nimic.
SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.
miercuri, 18 iulie 2012
miercuri, 30 noiembrie 2011
Sinuciderea la filozofii anticii grecii (BALZAC 1832-1833)
<
(...) O bună bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichității păgîne; tot căutînd însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aș putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adînc decît anticii în probleme care, pe vremuri, se transformau în sisteme.
Epicur* îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice plăcerile simțurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o ființă vie și-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsuflețite; singurul scop al omului fiind speranța sau speranța fericirii, pentru cel care suferea și suferea fără speranță, moartea devenea un bine: a o obține în mod voluntar era un ultim act de bun-simț. El nu lăuda acest act, nici nu-l osîndea; se mulțumea să săpună, făcînd o libație lui Bachus**: „Moartea nu e o pricină nici de rîs, nici de plîns”. Mai moral și mai pătruns decît epicurienii de doctrina datoriei, Zenon*** și întregul Portic (1) recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. iată cum judeca el: omul se deosebește de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiți-i acest drept de viață și de moarte asupra lui însuși și veți face din el un sclav al oamenilor și întîmplărilor. Acest drept de viață și de moarte odată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale și sociale; același drept acordat omului asupra semenului dă naștere la toate tiraniile. Așadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale; dacă vrea să scape de urmările rușinoase ale unei greșeli ireparabile, omul de rînd înghițea rușinea și continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta și moare; dacă, pentru o rămășiță de viață trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănîncă fața, înțeleptul alege clipa potrivită, se descotorosește de dușmani și-și ia pentu totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mîhnea cu prezența sa. Căzut în mîna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mîna, ce ar putea face? declarația de supunere așteptată, nu are decît s-o semneze, sau să întindă gîtul: imbecilul întinde gîtul, lașul semnează, înțeleptul sfîrșește printr-un act de libertate, se lovește în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învățați a rămîne liberi! Liberi de patimi, sacrificîndu-le datoriilor; liberi de semenii voștri, arătîndu-le pumnalul sau otrava care vă ajută să scăpați de ei; liberi de soartă, hotărînd înșivă clipa cînd ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăți, necontenindu-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin știința de a depăși instinctul grosolan care înlănțuie de viață pe atîția nefericiți.”
(1) Nume dat școlii filozofice a stoicilor greci, al cărei întemeitor, Zenon din Citium (sec. IV.î.e.n.), își ținea lecțiile sub unul din porticele Atenei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 228-229 .
(...) O bună bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichității păgîne; tot căutînd însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aș putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adînc decît anticii în probleme care, pe vremuri, se transformau în sisteme.
Epicur* îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice plăcerile simțurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o ființă vie și-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsuflețite; singurul scop al omului fiind speranța sau speranța fericirii, pentru cel care suferea și suferea fără speranță, moartea devenea un bine: a o obține în mod voluntar era un ultim act de bun-simț. El nu lăuda acest act, nici nu-l osîndea; se mulțumea să săpună, făcînd o libație lui Bachus**: „Moartea nu e o pricină nici de rîs, nici de plîns”. Mai moral și mai pătruns decît epicurienii de doctrina datoriei, Zenon*** și întregul Portic (1) recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. iată cum judeca el: omul se deosebește de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiți-i acest drept de viață și de moarte asupra lui însuși și veți face din el un sclav al oamenilor și întîmplărilor. Acest drept de viață și de moarte odată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale și sociale; același drept acordat omului asupra semenului dă naștere la toate tiraniile. Așadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale; dacă vrea să scape de urmările rușinoase ale unei greșeli ireparabile, omul de rînd înghițea rușinea și continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta și moare; dacă, pentru o rămășiță de viață trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănîncă fața, înțeleptul alege clipa potrivită, se descotorosește de dușmani și-și ia pentu totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mîhnea cu prezența sa. Căzut în mîna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mîna, ce ar putea face? declarația de supunere așteptată, nu are decît s-o semneze, sau să întindă gîtul: imbecilul întinde gîtul, lașul semnează, înțeleptul sfîrșește printr-un act de libertate, se lovește în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învățați a rămîne liberi! Liberi de patimi, sacrificîndu-le datoriilor; liberi de semenii voștri, arătîndu-le pumnalul sau otrava care vă ajută să scăpați de ei; liberi de soartă, hotărînd înșivă clipa cînd ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăți, necontenindu-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin știința de a depăși instinctul grosolan care înlănțuie de viață pe atîția nefericiți.”
(1) Nume dat școlii filozofice a stoicilor greci, al cărei întemeitor, Zenon din Citium (sec. IV.î.e.n.), își ținea lecțiile sub unul din porticele Atenei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 228-229 .
marți, 1 iunie 2004
Ziua Bibliotecarului („Lectura” 2004)
Adriana Kiraly, Ziua Bibliotecarului în România, Biblioteca Județeană Cluj, I, 2004, nr. 2, 15-16.
Argument
Evoluția profesiei
I.Bibliotecarii înaintea apariției profesiei
Bibliotecarul medieval
Bibliotecarul renascentist
Bibliotecarul bibliotecilor moderne
II.Apariția meseriei de bibliotecar în cadru legal
Bibliotecarul secolului XIX
Bibliotecarul secolului XX
Bibliotecarul secolului XXI
Bibliografie
Pallier D, Istoria și evoluția meseriei de bibliotecar, „Biblioteconomie: Culegeri de traduceri prelucrate, București, Biblioteca Națională, 1995, 4, 51-63.
Iliș Florina, A fi bibliotecar? Trecut, prezent și viitor în meseria de bibliotecar, „Hermeneutica Bibliothecaria”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, Biblioteca Central Universitară „L. Blaga”, 1998, 17-24.
Durno John, Lloyd Simon, Maclean Elaine, Singh Sandra, Profesia de bibliotecar în 2010: O trecere în revistă a primei decade a secolului XXI, „Biblioteconomie: Culegeri de traduceri prelucrate, București, Biblioteca Națională, 2002, 35-38.
Argument
Evoluția profesiei
I.Bibliotecarii înaintea apariției profesiei
Bibliotecarul medieval
Bibliotecarul renascentist
Bibliotecarul bibliotecilor moderne
II.Apariția meseriei de bibliotecar în cadru legal
Bibliotecarul secolului XIX
Bibliotecarul secolului XX
Bibliotecarul secolului XXI
Bibliografie
Pallier D, Istoria și evoluția meseriei de bibliotecar, „Biblioteconomie: Culegeri de traduceri prelucrate, București, Biblioteca Națională, 1995, 4, 51-63.
Iliș Florina, A fi bibliotecar? Trecut, prezent și viitor în meseria de bibliotecar, „Hermeneutica Bibliothecaria”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, Biblioteca Central Universitară „L. Blaga”, 1998, 17-24.
Durno John, Lloyd Simon, Maclean Elaine, Singh Sandra, Profesia de bibliotecar în 2010: O trecere în revistă a primei decade a secolului XXI, „Biblioteconomie: Culegeri de traduceri prelucrate, București, Biblioteca Națională, 2002, 35-38.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)