Aforism: China

„Mîncarea de dimineață mănînc-o singur, prînzul împarte-l cu prietenul, iar cina trimite-o dușmanului”!...
Zicală chineză

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4

Umor: B. FONTENELLE

Lui Fontenelle, care avea 90 de ani, un prieten de aceeași vîrstă îi strigă într-o zi pe stradă:
- Prietene, mi se pare că te-a cam uitat moartea.
- Și ce zor ai să-i atragi atenția?

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Privilegii europene în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor,  superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea  cel mai mult.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.

NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Poetul M. Arnold despre India britanică și E. M. Remarque despre prietenie versus națiune (BROMFIELD 1933-7)

<
Între două lumi, una moartă, cealaltă incapabilă să se nască.
MATTHEW ARNOLD*
>

<
Doi bărbați ședeau într-un bar. Primul îl întreabă pe cel de-al doilea:
- Îți plac americanii?
Cel întrebat răspunse cu hotărîre:
- Nu.
- Francezii îți plac? întrebă cel dintîi.
- Nu, răsună răspunsul cu aceeași hotătîre.
- Dar englezii?
- Nu.
- Rușii?
- Nu.
- Germanii?
- Nu.
Urmă o scurtă  pauză după care, cel dintîi, ridicînd paharul, întrebă din nou:
- Mă rog, dar cine îți place?
La care, cel de-al doilea, fără nici un pic de șovăială, răspunse:
- Îmi plac prietenii mei.

Pentru această istorioară autorul îi este îndatorat prietenului său Erich Maria Remarque**.
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 17, 18.

NOTE M. T.
* Matthew Arnold (1822-1888) = Poet și critic literar englez. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/matthew-arnold)
** Erich Paul Remark (pseudonim Erich Marie Remarque) (1898 Germania - 1970 Elveția) = Romancier, dramaturg și scenarist german. (http://www.britannica.com/biography/Erich-Maria-Remarque)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Creditor versus debitor în capitalismul britanic din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Și ca regulă generală, pe care-o proclamă toți creditorii înclinați spre severitate, dar destul de îngăduitori față de ei înșiși, nici unul din oamenii care au dat greș în afaceri nu-i, fără îndoială, om cinstit. Ei ascund întotdeauna cîte ceva; exagerează posibilitățile de cîștig; nu suflă un cuvînt despre situația reală a afacerilor; declară că totul e în regulă, pe cînd ei nu mai au în realitate nici o speranță; au zîmbetul pe buze (ce zîmbet dureros) chiar cînd se găsesc la doi pași de faliment și sînt gata să se agațe de orice pretext, ca să obțină o amînare, sau de orice sumă de bani ca să întîrzie, măcar cu cîteva zile, inevitabila catastrofă. „Jos cu necinstea asta!” strigă victoriosul creditor, acoperindu-l de ocări pe dușmanul căzut la pămînt. „Nebunule, de ce te agăți de un pai?” îi șoptește rațiunea calmă omului care se îneacă. „Nemernicule, de ce cauți să mă scapi, să nu apari în inevitabila Gazette*? spune prosperitatea nenorocitului care se zbate în neagra deznădejde. Cine n-a băgat în seamă zelul cu care cei mai apropiați prieteni și oamenii cei mai cinstiți se suspectează unii pe alții și se acuză reciproc de înșelătorie cînd e vorba de bani? Fiecare face așa. Fiecare are dreptate, bănuiesc, și lumea e plină de tîlhari.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 181.

NOTE M. T.
* The London Gazette a fost întemeiată în 1665 ca un ziar oficial, având și o secțiune destinată anunțării insolvențelor și a falimentelor. (https://www.thegazette.co.uk/history)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Femeile la ceremonia căsătoriei de la biserică în Londra în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Un caz de natura cestuia, o căsătorie, sau un refuz, sau o cerere în căsătorie, pune în mișcare un întreg regiment de femei și dă de lucru tuturor fibrelor lor nervoase. Ca observator al naturii omenești, ce mă aflu, frecventez regulat biserica Saint George din Hanover Square* în sezonul căsătoriilor din lumea mare; și cu toate că n-am văzut niciodată vreun prieten de-al mirelui respectiv izbucnind în lacrimi, sau ca paricliserii, sau preoții care oficiază să fie cîtuși de puțin mișcați, nu e absolut deloc neobișnuit să vezi femei care nu sînt nici pe departe interesate în acțiunea ce se desfășoară tocmai atunci - doamne bătrîne, de multă vreme trecute de vîrsta de măritișului, sau femei trupeșe, la jumătatea vieții lor și o droaie de băieți și fete după ele, ca să nu mai vorbim de tinerele și drăgălașele făpturi cu bonete trandafirii pe cap, care ies pentru prima dată în lume și pe care trebuie să le intereseze în mod firesc această ceremonie - zic, e cît se poate de obișnuit  să vezi femeile astea suspinînd care mai de care, plîngînd cu sughițuri, smiorcăindu-se, ascunzîndu-și mutrișoarele în micile și inutilele lor batiste, aproape leșinate; bătrîne sau tinere, în culmea emoției. Cînd prietenul meu, mondenul John Pimlico, s-a însurat cu drăgălașa lady Belgravia Green Parker, s-a stîrnit o asemenea vîlvă, încît pînă și ființa aceea mică și uscățivă, bătrîna îngrijitoare a stranelor, care m-a condus pînă la scaun, era cu obrazul scăldat în lacrimi. Și pentru ce? Îmi iscodesc propriul suflet: doar nu ea urma să se mărite.

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 62.

NOTE M. T.
* Biserica Sf. Gheorghe din Piața Hanovra este o biserică anglicană construită în secolul XVIII. Poziționarea în centrul Londrei a favorizat alegerea ei pentru căsătoriile din înalta societate engleză. (http://www.stgeorgeshanoversquare.org/history.html)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Englez islamizat forțat versus religie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar  de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.

Aparenţă versus realitate în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862 )

<
(...)
Aţi ales între a păstra aparenţele şi a fi tu însuţi în societate? Adică, să presupunem că sînteţi sărac, se cade să aveţi aerul că sînteţi înstărit? Au oamenii dreptul de a păstra aparenţele? Sînteţi îndreptăţit să muriţi de foame numai ca să ţineţi o trăsură? Să locuiţi într-o casă costisitoare şi să nu aveţi posibilitatea să ajutaţi vreo rudă mai săracă? Să vă gătiţi fiicele în veşminte scumpe, pentru că trăiesc alături de ai căror părinţi sînt de două ori mai avuţi? Uneori, e greu de spus unde se termină mîndria legitimă şi unde începe ipocrizia. E o dovadă de meschinărie şi servilism să-ţi expui sărăcia; după cum un cerşetor care vrea să inspire milă arătîndu-şi rănile este odios. Dar să pretinzi că eşti bogat, să te arăţi plin de bani şi generos de trei ori pe an, cînd îţi inviţi prietenii, iar în rest să mesteci o coajă de pîine şi să stai la lumina unei lumînări - aceşti oameni care practică asmenea înşelătorii menită - oare să fie lăudaţi sau biciuiţi? Uneori este o nobilă mîndrie, alteori, o meschină înşelăciune. Cînd o văd pe Eugenia cu copilaşii ei veseli şi frumos îmbrăcaţi cum ascunde orice urmă de sărăcie şi nu se plînge de nimic şi cum susţine că Squanderfield*, soţul ei, se poartă frumos cu ea, că are suflet bun şi nu recunoaşte că ar lăsa-o pe ea şi pe copii în lipsuri şi nevoi, admir şi respect această nobilă falsitate, această minunată fermitate şi suferinţă care dispreţuieşte compătimirea. Cînd stau însă la masa sărmanei Jezebella şi sînt tratat cu pretinsă generozitate şi fast sărăcăcios, mă cuprinde furia faţă de o astfel de ospitalitate, iar prînzul respectiv, oaspetele şi gazda mi se par false, toate laolaltă.
(...)

* Nume cu valoare simbolică, format de la verbul englezesc to squader (a risipi, a irosi)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 36-37.

Un englez în Boemia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...) Tînărul risipitor n-a avut încotro, a trebuit să recunoască. Din păcate, însă, nu pot spune că s-a şi căit. Dimpotrivă, apăru în faţa tatălui său cu un aer nonşalant, spunîndu-i că nu face mare lucru în universitate, aşa că ar fi mai bine să plece. Zis şi făcut: plecă într-o impetuoasă călătorie prin Franţa şi Italia, unde nu avem nici un interes să-l urmăm. Ceva otrăvise acel suflet generos. Băiatul onest şi amabil de odinioară era acum aprig şi nesocotit. Avea bani din belşug, caii şi echipajul lui propriu şi locuia pe gratis în casa tatălui său. Dar părintele şi fiul se întîlneau rareori şi numai cîteodată luau masa împreună.
- Ştiu locurile pe unde se-nvîrte, dar nu-i cunosc prietenii, Pendennis, se plîngea tatăl. Nu cred că sînt nişte vicioşi, nici măcar grosolani. Vezi, nu-l învinuiesc de viciu, ci de o trîndăvie şi de o fatală înclinaţie pentru tovărăşii nepotrivite şi o nebunească, distrugătoare îndîrjire de a-şi îndepărtare toate şansele în viaţă. Ah, cînd te gîndeşti ce ar putea fi şi ce este!
Ce era? Nu vă alarmaţi. Philip lenevea numai. Cu mai multă abilitate, cu mai multă asiduitate şi cu mai multă parşivenie s-ar fi putut profita. Ţara căreia azi i se spune Boemia* nu avea încă nume în tinereţea lui Philip, deşi mulţi dintre noi o cunoşteam foarte bine. Un ţinut primitor, neîngrădit cu stuc galben-cenuşiu ca Tyburnia* sau Belgravia, nepăzit de o numeroasă armată de lachei; un tărîm unde străzile nu răsunau de zgomotul trăsurilor nobililor; neîmbîcsit cu saloane în creton elegant şi cu mese de ceai frumos aranjate; un ţinut veşnic înceţoşat, din cauza fumului de ţigară, cu săli de recepţie, săli de biliard, săli de masă, stridii; un ţinut al muzicii, unde sifonul curge liber dimineaţa, unde tacîmurile sînt din cositor şi berea neagră spumegă în pahare; un ţinut al huzurelii (cu picanteria necesară), unde faci plimbări cu barca, citeşti în voie romane, reviste şi colinzi nenumăratele ateliere de artişti; un loc de unde oamenii îşi spun pe nume, unde mai toţi sînt săraci şi aproape toţi tineri şi unde, chiar dacă se întîmplă să pătrundă şi unii mai vîrstnici, înseamnă că aceştia şi-au păstrat tinereţea spiritului şi încîntătorul talent de a trîndăvi. M-am rătăcit prin Boemia, dar de bună seamă Praga** este cel mai pitoresc oraş din lume.
Petrecîndu-mi mult timp în această ţară, şi părăsind-o cu puţin timp înainte de a mă apuca să aştern aceste rînduri pe hîrtie, îmi venea greu să împărtăşesc indignarea doctorului Firmin faţă de comportarea necuviincioasă a fiului său şi faţă de nesăbuiţii lui tovarăşi. În tinereţe, Firmin fusese el însuşi necugetat, se bătuse, uneltise, jucase jocuri de noroc, ce-i drept, într-o companie aleasă. Phil îşi alesese prietenii dintr-o şleahtă de nelegiuiţi - bamdiţi cum le spunea el -,necunoscuţi în cartierele nobile. Voia poate să facă pe prinţul în mijlocul lor şi nu-i displăceau linguşelile pe care le stîrneşte o pungă plină, printre cei prin ale căror buzunare fluieră vîntul. Nu emigrase în Boemia şi nu se stabilise acolo. La şcoală şi în scurta sa carieră universitară se împrietenise cu oameni de lume, care-i erau încă apropiaţi.
(...)

* Piaţă londoneză, unde pe timpuri aveau loc execuţiile prin spînzurătoare.
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip ..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 63.

NOTĂ M. T.
* Boem = 1. S. m. și f. Persoană nonconformistă (de obicei artist sau scriitor) care duce o viață dezordonată. 2.Adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic boemilor² (1). 3. S. f. Mediu în care trăiesc boemii² (1); viață dusă de boemi²(plină de privațiuni, dezordonată). – Din fr. bohème. 
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/boem)** Praga = Capitala Cehiei. (https://adevarul.ro/life-style/travel/orasul--vesnicia-pare-posibila-1_50adb73b7c42d5a663996076/index.html)

UMOR Ce are de-a face sexul cu dovleacul?

Într-o zi Napoleon deghizându-se în simplu om s-a dus într-un sat. Plimbându-se prin sat observă doi tineri - ambii aveau lipsă câte un picior. Curios, se apropie şi întreabă:
- Amândoi sunteţi aşa de tineri, ce s-a întâmplat cu voi?
- Noi am pierdut picioarele luptând pentru Napoleon.
Napoleon, gândindu-se un pic, îi întreabă:
- Spuneţi-mi vă rog, care este pentru voi cea mai mare dorinţă?
- Dacă aş avea 2.000 de franci, aş fi asigurat toată viaţa - spune primul.
- Iar eu aş vrea ca înainte de a muri să petrec o noapte cu Josefina, soţia lui Napoleon.
Napoleon le-a urat toate cele bune şi a plecat. A doua zi în res-pectivul sat, apar jandarmii, îi gă-sesc pe cei doi tineri şi sub convoi îi transportă la Paris, în faţa împăratului. Primului, Napoleon i-a dat jumătate de milion de franci, spunându-i: „Du-te şi trăieşte fericit până la moarte”. Pe cel de-al doilea, Napoleon l-a invitat la cină şi l-a servit cu 20 de feluri de mâncare şi 20 de feluri de deserturi - toate din dovleac. Oaspetele a mâncat un fel, al doilea, al treilea, dar mai mult nu putea. Atunci Napoleon îl întreabă:
- Dar tu de ce nu mănânci? Eu te-am invitat la cină, iar tu trebuie să mănânci tot ceea cu ce eu te servesc.
- Dar - se împotriveşte tânărul - chiar dacă toate felurile de mâncare şi desert au forme şi aranjamente diferite gustul la toate e de dovleac.
- Eu special te-am servit numai cu dovleac, ca şi tu să înţelegi că fix aşa e şi cu femeile, tânărul meu prieten.

„Cuget Liber”, Fun, Constanța, 21 martie 2013

UMOR - Legile psihologiei

- Orice lucru îţi ia mai mult timp decât crezi.

- Fiecare are câte o idee grozavă, dar inaplicabilă.

- Dacă faci ceva care poate fi pe placul tuturor, se va găsi cineva căruia să nu-i placă.

- Prietenii vin şi pleacă, dar duşmanii rămân şi se acumu-lează.

- Cel ce ţipă mai tare primeşte microfonul.

- Coşurile apar pe faţă numai cu o oră înainte de întâlnire.

- Probabilitatea să întâlneşti pe cineva cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu trebuie să fii văzut.

- Când nu ştii la ce lucrezi, lucrează îngrijit.

- Munca în echipa este esenţială. Ea îţi permite întotdeauna să dai vina pe altcineva.

- Nu ştii niciodată cine are dreptate, dar ştii cine decide.

- Când vremea este frumoasă, prezenţa la biserică este slabă. Când vremea este foarte urâtă, prezenţa la biserica este slabă. Când buletinul meteo este neclar, prezenţa la biserică întrece toate aşteptările.

- Nu dori moartea şefului; fă-l să şi-o dorească singur.

***, Fun, CUGET LIBER”, Constanța, 16 decembrie 2013

Umor

- Unde te duci? în întrebă romancierul francez Jules Janin (1804-1874) pe un prieten.
- La operă. Mergi și tu?
- Nu.
- De ce?
- Fiindcă eu sforăi și-i împiedic și pe ceilați să doarmă...

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, februarie 2013

Umor

Când filosoful german Gustav Fechner (1801-1887) se afla pe patul de moarte, unul dintre prietenii săi, văduv de câteva săptămâni, îi spuse:
- Gustav, într-o zi ai s-o întâlneşti pe scumpa mea Eugenia. Spune-i din partea mea că o iubesc mereu şi  o regret...
- Eh, cred că ar fi mai bine să-ţi faci singur comisioanele!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Buucreşti, februarie 2013

UMOR - medicul Menecrate și magistratul Hemonide

Menecrate, un medic vestit în Antichitate, dând o masă unor prieteni, își exprimă dorința de a mânca morun. Sclavul trimis veni să-i spună că la piață era doar un singur morun și acela fusese reținut de Hemonide, un magistrat despre care se spunea că este vândut bogătașilor.
Menecrate zvârli sclavului o pungă cu monede de aur.
- Du-te înapoi, cumpără peștele și pe Hemonide. Ce bine ar fi dacă i-am putea mânca pe amândoi...

Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013

Umor

O doamnă insista pe lângă filosoful şi dramaturgul francez Fontenelle (1657-1757), ajuns la vârsta de optzeci de ani, să facă un vals cu ea.
- Haide, prietene, încearcă! Cum preferi valsul? În doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă! Valsul nu are decât un timp... şi el a trecut de mult pentru mine!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, „Rebus”, București.