<
(...)
Cînd se înapoie la locuința lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai văzuse de cînd adusese felinarul de furtună îl aștepta pe balcon. Omul stătea în picioare și se uita spre orașul înecat. Din poziția în care se afla nu văzu barca apropiindu-se. Era uscățiv, urît și foarte negricios. În mijlocul peisajului devastat părea să fi rămas singura ființă vie, căci pînă și păsările și maimuțele sfinte părăsiseră regiunea inundată, ca și cînd ar fi intuit că asupra acesteia trebuia să se abată urgia naturii.
Servitorul nu se clintea, de parcă ar fost în tranșă, iar în imobilitatea chipului său, Ransome găsi ceva tulburător. Avea în față un bărbat care pierduse totul - soție, copii, poate părinți și bunici. (Căci grădina din fund cuprindea un întreg sat, precum și altare închinate lui Kali*, Șiva** și Rama***.) Omul acesta îi inspiră compătimire și respect. Uscățiv, urît, cu o siluetă copilărească,aratăta ca un fragil monument al răbdării și stoicismului, profilat pe cerul amenințător și întunecat al musonului. Acest om era însăși India, mai mult decît oricare altul, mai mult decît Mr. Bannerjee, Maiorul Safka, Rașid Ali Khan sau însuși bătrînul Maharajah. El reprezenta însăși indestructibila Indie, a cărei viață continua datorită nesfîrșitelor împerecheri și se asemuia cu colcăiala unor albine atîrnate ciorchine de streșinele de marmură ale marelui palat. Era însăși viața, trecînd de la o copilărie înfometată la o maturitate în care plăcerile animale și superstițiile abia se deosebeau de condițiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimuțe sacre.
Un moment, Ransome rămase ca vrăjit în luntrea purtată pe apă. Se străduia să descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esența lui. Se întreba ce semnificație avea propria lui persoană pentru acest ins uscățiv, întunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca și inexistent, și a cărui imaginație nu depășea limitele orașului distrus, ignorînd pînă și pustietățile de la El-Kautara și muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindcă avea înfățișare umană. Ce însemna pentru el faptul de a se fi trezit în cîteva secunde îngrozitor de singur într-o lume care cu puțin timp înainte îi părea trainică și sigură? Ce gîndea el acum, în vreme ce stătea nemișcat ca și statuia bondoacă a bunei și bătrînei Regine****, și contempla orașul mort? Ce însemna pentru el realitatea și ce însemna spiritul? Cum era posibil să ajungă pînă la sufletul acestei forme obscure, aproape ireală?
Treptat, se trezi în ființa lui Ransome o pornire spre abnegație, care-i crea aceeași ciudată senzație încercată odinioară, pe cînd stătea rezemat de zidul murdărit de noroi al casei aceleia pe jumătate năruit din Belgia*****. Era un impuls bizar, cu implicații vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul, egoistul, inteligentul, dezamăgitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorință de se integra el însuși - cu tot sufletul, inteligența și personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - în acel amestec denumit umanitate; o dorință tot atît de intensă ca și setea de a cunoaște pe acest om care stătea colo, profilîndu-se pe cer, de a cunoaște și pe frații săi, negri sau albi, galbeni sau bruni, dorința de a pătrunde cu mintea nesfîrșită, inexplicabila răbdare și resemnare a tuturor celor de o seamă cu ei. O secundă, exact intervalul de timp cît norii se deschiseseră spre a dezvălui soarele strălucitor pe care îl ascunseseră pînă atunci, Ransome avu revelația unei eliberări și a unei păci profunde.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne******, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 375-376.
NOTE M. T.
* Kali = Zeiță hindusă a timpului, morții și întunericului, una din soțiile lui Șiva, zeul universului. (https://www.britannica.com/topic/Kali)
** Șiva = Zeul hindus suprem. (https://www.britannica.com/topic/Shiva)
*** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
**** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901).
***** Frontul de Vest din Primul Război Mondial (1914-1918), unde britanicii au luptat, alături de belgieni și francezi, împotriva germanilor, într-un război de uzură în tranșee.
****** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
Se afișează postările cu eticheta realitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta realitate. Afișați toate postările
joi, 30 iunie 2016
marți, 3 noiembrie 2015
Englez islamizat forțat versus religie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.
miercuri, 17 septembrie 2014
Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
luni, 30 iunie 2014
Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.
sâmbătă, 19 mai 2012
A. Moravia (Italia) - „Disprețul” / 1954 (BOXHALL 2006)
<
Disprețul
Alberto Moravia
n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo
La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
Disprețul
Alberto Moravia
n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo
La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
joi, 2 iulie 1998
„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)
R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998
Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.
De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.
vineri, 1 ianuarie 1982
Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)
GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.
(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată. Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)
(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată. Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)
duminică, 26 aprilie 1981
Sociologia culturii (BONDREA 1981)
Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, 330 p.
8 Introducere
7 1. Sociologia - știință a realității sociale. Sociologia culturii - ramură a sociologiei
1.1.Conceptul de sistem social. Câteva noțiuni de bază ale sociologiei
1.2. Conceptul de structură socială
1.3. Relația socială
1.4. Elemente ale structurii sociale. Grup social, clasă socială, pături sociale
1.5. Sociologia culturii - ramură a sociologiei
1.1.Conceptul de sistem social. Câteva noțiuni de bază ale sociologiei
1.2. Conceptul de structură socială
1.3. Relația socială
1.4. Elemente ale structurii sociale. Grup social, clasă socială, pături sociale
1.5. Sociologia culturii - ramură a sociologiei
24 2. Obiectul și sfera sociologiei culturii. Locul și rolul sociologiei culturii în sistemul științelor și disciplinelor culturii
2.1. Sociologia culturii în concepție marxistă. Definirea conceptului de cultură. Raporturile cu celelalte domenii ale culturii
2.2.Contribuții ale antropologiei culturale
2.3.Unele direcții ale sociologiei clasice nemarxiste cu privire la sfera și obiectul sociologiei culturii
2.4. Contribuții românești în abordarea sociologică a culturii
2.1. Sociologia culturii în concepție marxistă. Definirea conceptului de cultură. Raporturile cu celelalte domenii ale culturii
2.2.Contribuții ale antropologiei culturale
2.3.Unele direcții ale sociologiei clasice nemarxiste cu privire la sfera și obiectul sociologiei culturii
2.4. Contribuții românești în abordarea sociologică a culturii
67 3.Structura și funcționalitatea sistemului cultural
3.1. Concepția sociologică marxistă asupra structurii culturii
3.2. Cultura și sistemele sale de referință. Relațiile dintre cultură și diferite componente ale realității sociale
3.3. Acțiunea culturală ca acțiune socială.
3.1. Concepția sociologică marxistă asupra structurii culturii
3.2. Cultura și sistemele sale de referință. Relațiile dintre cultură și diferite componente ale realității sociale
3.3. Acțiunea culturală ca acțiune socială.
102 4. Sferele culturii
4.1. Elemente caracteristice ale conceptului sociologic de sferă a culturii
4.2. Cultura și arta. Politica PCR în domeniul artei
4.3. Cultura și știința. Politica PCR în domeniul științei
4.3. Cultură și învățământ. Politica PCR în domeniul învățământului
4.1. Elemente caracteristice ale conceptului sociologic de sferă a culturii
4.2. Cultura și arta. Politica PCR în domeniul artei
4.3. Cultura și știința. Politica PCR în domeniul științei
4.3. Cultură și învățământ. Politica PCR în domeniul învățământului
140. 5 Dinamica culturii
5.1. Nivelurile analizei sociodinamice a culturii
5.2 Dinamismul cultural în concepția evoluționistă
5.3.. Teorii românești asupra dinamismului cultural
5.4. Principii sociologice marxiste asupra sociodinamicii culturii
5.1. Nivelurile analizei sociodinamice a culturii
5.2 Dinamismul cultural în concepția evoluționistă
5.3.. Teorii românești asupra dinamismului cultural
5.4. Principii sociologice marxiste asupra sociodinamicii culturii
164 6. Difuziunea culturii. Cultura de masă și comunicații de masă
6.1. Cultura de masă. Unele delimitări conceptuale
6.2. Circuitul social al culturii. Modele ale difuziunii culturale
6.3. Structura socială a comunicației de masă
6.4. Funcțiile mijloacelor comunicației de masă
6. 5. Publicul cultural. Rolul mass media în formarea și dezvoltarea opiniei publice
6.1. Cultura de masă. Unele delimitări conceptuale
6.2. Circuitul social al culturii. Modele ale difuziunii culturale
6.3. Structura socială a comunicației de masă
6.4. Funcțiile mijloacelor comunicației de masă
6. 5. Publicul cultural. Rolul mass media în formarea și dezvoltarea opiniei publice
206 7. Revoluția culturală. Politica culturală a Partidului Comunist Român
7.1. Revoluția culturală
7.2. Relația politic-cultural
7.3. Politica culturală
74. Festivalul național al educației și culturii socialiste „Cântarea României”
7.1. Revoluția culturală
7.2. Relația politic-cultural
7.3. Politica culturală
74. Festivalul național al educației și culturii socialiste „Cântarea României”
227 8. Metodologia cercetării sociologice a culturii
8.1. Metodologie, tehnică, procedeu de cercetare
8.2. Sistemul conceptual în cercetarea culturii. Nivelurile teoriei și operaționalizarea
8.3. Tehnici ale cercetării sociologice a culturii. Chestionarul și interviul în cercetarea sociologică a culturii
8.4. Metoda monografiei sociologice
8.5. Analiza de conținut
8.1. Metodologie, tehnică, procedeu de cercetare
8.2. Sistemul conceptual în cercetarea culturii. Nivelurile teoriei și operaționalizarea
8.3. Tehnici ale cercetării sociologice a culturii. Chestionarul și interviul în cercetarea sociologică a culturii
8.4. Metoda monografiei sociologice
8.5. Analiza de conținut
248 Anexă: Recomandări pentru activitatea în seminarii
Tema 1. Sociologia - știință a realității sociale
Tema 1. Sociologia - știință a realității sociale
a) Sistemul social. Niveluri ale sistemului social. Infrastructură, structură socială și suprastructură.
b) Clase, grupuri și relații sociale.
c) Conceptul de „formațiune social-economică”.
Tema 2. Locul sociologii culturii în sistemul științelor sociale
Tema 2. Locul sociologii culturii în sistemul științelor sociale
a) Sociologia culturii și filosofia culturii.
b) Sociologia culturii și istoria culturii.
c) Sociologia culturii și psihologia culturii.
d) Sociologia culturii și antropologia culturii.
Tema 3. Definiții ale culturii
Tema 3. Definiții ale culturii
a) Teorii sociologice ale culturii. Definirea sociologică a conceptului de cultură.
b) Conceptul de cultură a poporului în concepția lui D. Gusti. Concepția școlii sociologice de la București asupra culturii ca acțiune socială.
c) Conceptul de cultură în Programul PCR și în alte documente ale PCR.
Tema 4. Subsistemul artelor - subsistem instituțional al culturii
Tema 4. Subsistemul artelor - subsistem instituțional al culturii
a) Delimitări conceptuale
b) Rețeaua instituțională a artelor din țara noastră (a creației artistice)
c) Statutul social al artistului în societatea socialistă.
d) Locul și rolul social al artelor (artele plastice, decorative, muzicale, teatrale și literare).
e) Politica PCR în domeniul creației artistice.
Tema 5. Societatea și artele. Probleme sociologice
Tema 6. Societate și cultură. Dezbatere critică, la alegere, a lucrărilor Teoria romanului (G. Lukacs) sau Sociologia literaturii (L. Goldman)
Tema 7. Societatea și artele plastice. Dezbatere critică a lucrării lui P. Francastel, Realitatea figurativă, Meridiane, București, 1974.
Tema 8. Societatea și muzica. Dezbatere critică a lucrării lui Ivo Supici, Musique et societe. Perspectives sur une sociologie de la musique, Institute de Musicologie, Zagreb, 1971.
Societatea și sistemele de valori
Tema 9. Orientări contemporane în sociologia valorilor
Tema 5. Societatea și artele. Probleme sociologice
Tema 6. Societate și cultură. Dezbatere critică, la alegere, a lucrărilor Teoria romanului (G. Lukacs) sau Sociologia literaturii (L. Goldman)
Tema 7. Societatea și artele plastice. Dezbatere critică a lucrării lui P. Francastel, Realitatea figurativă, Meridiane, București, 1974.
Tema 8. Societatea și muzica. Dezbatere critică a lucrării lui Ivo Supici, Musique et societe. Perspectives sur une sociologie de la musique, Institute de Musicologie, Zagreb, 1971.
Societatea și sistemele de valori
Tema 9. Orientări contemporane în sociologia valorilor
Orientări contemporane în sociologia valorilor
a)Orientări obiectiviste și subiectiviste în explicarea valorilor
b)Orientare pragmatiste, existențialiste, funcționaliste, fenomenologice și structuraliste în sociologia valorilor.
Tema 10. Clasificarea generală a valorilor
Tema 10. Clasificarea generală a valorilor
Clasificarea generală a valorilor
a) Criterii de clasificare a valorilor
b) Valori sociale (economice, juridice, politice, etice, istorice etc).
Tema 11. Socialismul și sistemul său de valori. Umanismul revoluționar
Tema 11. Socialismul și sistemul său de valori. Umanismul revoluționar
Dinamica culturii
Tema 12. Istoricitatea culturii
Orientări sociologice cu privire la schimbarea culturală (teoria decalajelor culturale, teoria dezintegrării civilizațiilor, teoria creșterii culturale, teoriile ciclice, morfologice, evoluționiste, difuzioniste etc)
Tema 13. Concepte explicative în analiza sociologică a schimburilor culturale
Tema 13. Concepte explicative în analiza sociologică a schimburilor culturale
Mobilitatea culturală și a proceselor de schimbare culturală (aculturație, inculturație, transculturație etc)
Direcții noi în cercetarea difuziunii fenomenului social-cultural
a) Perspectivă social-dinamică a culturii. Cultura mozaicată. Dimensiunile structurilor culturale.
b) Dimensiunile dinamicii culturale. Limitele doctrinei socio-dinamice în explicarea culturii ca fenomen social de comunicație. Analiza critică a lucrării Socio-dinamica culturii de Abraham Moles.
Tema 14. Cultura de masă și comunicațiile de masă
Tema 15. a) Modele sociologice de explicare a comunicațiilor de masă
b) Funcțiile comunicațiilor de masă.
Tema 16. Raporturile sociologice dintre cultură și opinia publică
Tema 17. Metode și tehnici ale cercetării sociologice a culturii
Tema 18. Revoluția culturală. Politica PCR de formare a culturii și conștiinței socialiste. Festivalul național „Cântarea României”
Tema 19. Sferele culturii. Politica PCR de dezvoltare a acestora în RSR
Tema 14. Cultura de masă și comunicațiile de masă
Tema 15. a) Modele sociologice de explicare a comunicațiilor de masă
b) Funcțiile comunicațiilor de masă.
Tema 16. Raporturile sociologice dintre cultură și opinia publică
Tema 17. Metode și tehnici ale cercetării sociologice a culturii
Tema 18. Revoluția culturală. Politica PCR de formare a culturii și conștiinței socialiste. Festivalul național „Cântarea României”
Tema 19. Sferele culturii. Politica PCR de dezvoltare a acestora în RSR
294 Rezumate în limbile engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă
sâmbătă, 13 ianuarie 1979
Interviu cu Alexandru Ivasiuc (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979
A. I. -(...) În toamna lui 1975 am fost prin părțile
acelea cu un prieten. străin. Pe Valea Cosăului el se entuziasma cît de
autentică este acea civilizație a lemnului, neatinsă decît foarte puțin de relele
civilizației contemporane. (...)
-(...) Nu știu cum ar fi arătat ist. dacă ar fi câștigat
de la început cuminții girondini și n-ar fi fost Robespierre și Saint-Just.
Istoria a fost făcută de oameni cu pasiunea ideilor până la obsesie.
-(...) Lenin era o personalitate care îmbina pasiunea cu
calculul lucidității. Cînd s-a dus la Paris, acest oraș plin de
monumente, L. a vizitat la început doar micul muzeu consacrat revoluției.
(...) O lume a tehnocrației absolute reci este coșmarescă.
G. A. - Ce credeți că poate condiționa participarea omului
la făurirea istoriei?
A. I.- Două lucruri care sînt contrare. Prin asta îmi fac
mărturisirea de dialectician. Primul este utopia, al doilea
este luciditatea. Un om care nu are nici o urmă de utopie în inima lui
este sărac sufletește. Un om care trăiește utopia pură nu va putea influența
obiectivitatea. De fier a realului. (...) Adeseori utopia te împinge la o putere vizionară mai mare decît a simplului calcul. Este rolul artistului de a se bate pentru păstrarea acestui inefabil raport dintre utopie și luciditate. Însăși existența lui este o
contestare a lumii așa cum este în favoarea unei lumi așa cum „trebuie” să fie.
Dar acest „trebuie” nu e decît un orizont pentru că el se mișcă înainte.
-(...) Vezi, arta se ocupă cu imaginea, care împlinește
realul și asigură posibilitatea de mișcare.
-(...) Eu nu sunt din acei care cred că lumea, chiar și
lumea umană, nu este mai plină la originea ei, ci se îmbogățește pe parcurs. Îmi
place o definiție a lui Mikel Dufrenne: „A fi la stânga se recunoaște după trăsături bine reperabile; un anumit refuz al nedreptății, a tot ceea ce oprimă,
disprețuiește o anumită prietenie cu lumea ,,o anumită de exigență de libertate, un
anumit gust al dansului în ceea ce are el generos și fără grijă.” (...)
-(...) Uneori vorbim atît de mult de patriotism ca și cum
ne-ar lipsi. Cea mai înaltă faptă de patriotism este fapta, inclusiv fapta literară.
(...)
-(...) Dar să ne înțelegem, și noi sîntem istoria. Ea nu este un lucru al trecutului, pentru că poporul român există și noi facem parte din el. Ce se întîmplă acum este tot de istoric ca și bătălia de la Călugăreni.
-(...) Cred că la sfârșitul deceniului trecut am făcut o eroare: este
bine că am preluat moștenirea literară a trecutului, tratată simplificat în anii de dinainte.
(...) Am discutat despre personalități și nu despre instituții și principii, și au reapărut –
(...) – vechi curente și teze, chiar dacă altfel formulate, care nu a stîrnit din
partea unor scriitori reacțiile necesare.
- Ca să fac o comparație, au apărut numeroși V. A.
Urechia, dar unde este Maiorescu al epocii noastre? (...) O dimensiune a adevăratului patriotism este de a-ți dori mai mult, nu de a te încînta cu ce ai. (...) Ne-am
intoxicat uneori, fără un fundament solid, cu umbrele ultimelor teorii și acest fenomen nu este străin de galimatiasul care există în numeroase articole de critică literară (...) Nu există întotdeauna o ierarhie a evenimentelor culturale (..) N-am mai citit de nu
mai țin minte polemici, dialectică adevărată. Se fac mese rotunde în care o biată idee este
cîntată ca într-un canon. (...)
- (...) Poporul nostru este un popor bătrîn și înțelept, are
drept. G. Călinescu. (...) Uneori, am impresia că volumele noastre trăiesc
într-o lume de semne. Un cuvânt care duce la alt cuvânt și acesta la altul, și nu
la realitate. Trebuie să luptăm împotriva limbajului ritualizat, pentru cuvintele care desenează
obiecte.
-(...) Însă o artă sănătoasă este o artă ofensivă. Ea tinde
să fie profeție și faptă. Ea își propune să modifice, nu numai să încînte.
(...)
-Trebuie să fim atenți atunci cînd repetăm că „libertatea este o necesitate înțeleasă”. Ea arată doar că nu este posibil liberul arbitru. Mai ales în
socialism, libertatea unuia nu trebuie să împiedice libertatea celorlalți. Însă ca să
înțeleg necesitatea trebuie s-o gîndesc liber. Deci, fără prejudecăți și tabuuri. Socialismul implică o creștere reală a libertății, a inițiativei, a posibilității de afirmare. Orice alterare a
acestei esențe aduce prejudicii socialismului. (...).
G. A. - Acest interviu apare în revista Flacăra. Dar
prozatorul A. I. și poetul A. Păunescu n-au mai vorbit de multă
vreme unul cu altul.
A. I. -(...) Cînd era foarte tânăr nu avea doar recunoscuta lui
energie, dar și o curiozitate intelectuală pentru idei, de care știa să se
încînte. Ambiția unui poet de cetate trebuie să depășească semănarea entuziasmului. (...)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)