<
- (...) Cu ce te-ai ocupat în Ceylon*?
- Am condus o plantație de ceai. Dar s-au pus pe economii, au contopit trei plantații, așa că n-a mai fost nevoie de mine. Credeți că va avea loc vreo ameliorare a situației, domnule? Nu mă pricep la problemele economice.
- Nimeni nu se pricepe. Există zeci de cauze ale prezentei stări de lucruri, și lumea încearcă întotdeauna să le reducă la una singură. Să luăm de pildă Anglia: se poate vorbi de prăbușirea comerțului cu Rusia, de independența relativă a țărilor europene, de îngustarea simțitoare a comerțului cu India și China, de creșterea necesităților vieții interne de la război** încoace; apoi sporirea cheltuielilor naționale de la două sute de milioane la opt sute de milioane, ceea ce înseamnă un minus de aproape șase sute de milioane în posibilitățile de plată a mîinii de lucru. Cînd se afirmă că supraproducția ar fi cauza stării actuale, de bună seama că aceasta nu se aplică în cazul nostru. De mult n-am mai avut noi o producție atît de redusă ca acum. Și pe urmă e dumpingul***, și șocant de proasta organizare, și deficienta desfacere a puținelor bunuri alimentare pe care le producem. Și mai e deprinderea noastră de a gîndi că ”toate se aranjează peste noapte”, și atitudinea noastră de copil răsfățat. Mă rog, astea sînt cauze specifice Angliei, deși necesitățile de viață foarte ridicate și atitudinea de copil răsfățat sînt proprii și Americii.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 126.
NOTE M. T.
* Insula Ceylon, situată lângă vârful peninsulei India, a fost colonie britanică în perioada 1795-1948, iar în 1972 și-a schimbat numele în Sri Lanka. (http://www.amosnews.ro/arhiva/4-februarie-ziua-nationala-statului-sri-lanka-04-02-2011)
** Primul Război Mondial (1914-1918)
*** DUMPING, dumpinguri, s. n. Vânzare a mărfurilor pe piața externă la prețuri mai scăzute decât acelea de pe piața internă și mondială, practicată de unele țări în scopul înlăturării concurenților și al acaparării piețelor externe. [Pr.: dámping] – Din engl. dumping. Sursa: DEX '09 (2009)
**** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Se afișează postările cu eticheta problemă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta problemă. Afișați toate postările
sâmbătă, 28 noiembrie 2015
miercuri, 4 noiembrie 2015
Englez islamizat forțat versus opinia publică în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
După ce Michael îl părăsise, Wilfrid petrecuse o jumătate de noapte rumegînd problema în fel și chip, și de fiecare dată ajungînd la aceeași concluzie că, după ce totul se va consuma, el va rămâne categorisit pe vecie ca laș. Și dacă n-ar fi fost Dinny, ce importanță ar fi avut? Ce-i păsa lui de societate și de opinia publică? Ce-i păsa de Anglia și de pukka-sahibi*? Chiar dacă Anglia avea prestigiu, cu cel merita mai mult decît oricare altă țară din lume? Războiul arătase că toate țările și toate popoarele semănau destul de mult între ele, că toate erau capabile de aceleași eroisme, de aceleași josnicii, de aceeași putere de îndurare, de aceleași absurdități. Războiul arătase că opinia publică din fiecare țară era fel de limitată, lipsită de discernămînt, vrednică de dispreț. El era un hoinar din fire, și chiar dacă Anglia și Orientul Apropiat își vor închide porțile în fața lui, lumea e destul de întinsă, soarele strălucește în multe locuri, stelele ți se rotesc deasupra creștetului, cărțile așteaptă să fie citite, femeile au frumusețe, florile parfum, tutunul aromă, muzica își are puterea ei de a înnobila, cafeaua e un balsam, caii și cîinii și păsările rămîn făpturi la fel de atrăgătoare, gîndul și simțămîntul te îmboldesc să le dai expresie poetică, în oricare loc te-ai afla. Dacă n-ar fi fost Dinny, ar fi putut să-și strîngă cortul și să plece mai departe, lăsînd gura lumii să împroaște cu venin în urma lui. Dar acum nu-i era cu putință. Nu însemna o datorie de onoare pentru el? Cum putea să se lege de un tovarăs de viață spre care se îndrepta acuzator degetul mulțimii?
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 385-386.
NOTĂ M. T.
* puk'ka sa'hib = (in British India) un termen de adrese de respect folosit pentru a autorităților coloniale britanice. (http://dictionary.infoplease.com/pukka-sahib)
(...)
După ce Michael îl părăsise, Wilfrid petrecuse o jumătate de noapte rumegînd problema în fel și chip, și de fiecare dată ajungînd la aceeași concluzie că, după ce totul se va consuma, el va rămâne categorisit pe vecie ca laș. Și dacă n-ar fi fost Dinny, ce importanță ar fi avut? Ce-i păsa lui de societate și de opinia publică? Ce-i păsa de Anglia și de pukka-sahibi*? Chiar dacă Anglia avea prestigiu, cu cel merita mai mult decît oricare altă țară din lume? Războiul arătase că toate țările și toate popoarele semănau destul de mult între ele, că toate erau capabile de aceleași eroisme, de aceleași josnicii, de aceeași putere de îndurare, de aceleași absurdități. Războiul arătase că opinia publică din fiecare țară era fel de limitată, lipsită de discernămînt, vrednică de dispreț. El era un hoinar din fire, și chiar dacă Anglia și Orientul Apropiat își vor închide porțile în fața lui, lumea e destul de întinsă, soarele strălucește în multe locuri, stelele ți se rotesc deasupra creștetului, cărțile așteaptă să fie citite, femeile au frumusețe, florile parfum, tutunul aromă, muzica își are puterea ei de a înnobila, cafeaua e un balsam, caii și cîinii și păsările rămîn făpturi la fel de atrăgătoare, gîndul și simțămîntul te îmboldesc să le dai expresie poetică, în oricare loc te-ai afla. Dacă n-ar fi fost Dinny, ar fi putut să-și strîngă cortul și să plece mai departe, lăsînd gura lumii să împroaște cu venin în urma lui. Dar acum nu-i era cu putință. Nu însemna o datorie de onoare pentru el? Cum putea să se lege de un tovarăs de viață spre care se îndrepta acuzator degetul mulțimii?
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 385-386.
NOTĂ M. T.
* puk'ka sa'hib = (in British India) un termen de adrese de respect folosit pentru a autorităților coloniale britanice. (http://dictionary.infoplease.com/pukka-sahib)
marți, 20 octombrie 2015
Tradiție versus modernitate la un preot anglican în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Știi foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiție: „la dispoziția dumneavoastră ”, și așa mai departe; și totuși așa de teribil de modern. și tolerant, și lipsit de prejudecăți...
- Hm! făcu Hillary, emițînd un rotocol de fum.
- Sînt sigură că dumneata crezi în controlul nașterilor.
- Mă rog, replică Hillary, poziția noastră, a preoților, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susține teza limitării populației era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, cînd toate zborurile astea și gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosință țărîna, cînd șomajul crește violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susții limitarea populației din țara noastră. Cît despre principiile creștine - fiind patrioți, n-am ținut seama în timpul războiului* de principiul creștin „să nu ucizi” - tot așa și acum, fiind patrioți, nu putem aplica, în mod logic, principiul creștin „să nu limitezi”. Oricum, în ce privește mahalalele, controlul nașterilor e esențial.
- Apoi dumneata nu crezi nici în iad...
- Ba cred, ăsta a fost făurit.
- Ești un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i așa?
Hillary încuviință dînd din cap.
- Și al băilor de soare în pielea goală?
- Aș fi, dacă ar exista soare.
- Și al femeilor care poartă pijama și fumează.
- Dar nu tutun prost; sînt categoric împotriva tutunului prost.
- Găsesc că e nedemocratic.
- N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Și pufăi o gură de fum în direcția ei.
Dinny trase pe nări.
- Are și latakia (1) în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze bine. presupun că avem cu toții, pe undeva, o idee fixă, și a dumitale e: „nu tutun prost!” În afara de asta însă, ești uimitor de modern, unchiule. Cînd mă aflam la tribunal și priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica față cu adevărat modernă e a dumitale.
- Ăsta-i un oraș conservator, cu catedrală, draga mea.
- Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.
- Tu nu trăiești la Londra, Dinny.Totuși, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereții mele și cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Și noi aveam îndoieli, curiozitate, dorințe, dar nu le exprimam. Acum toate acestea sînt exprimate. Cunosc o mulțime de tineri universitari - vin să lucreze la Maidane, știi... Ei bine, ăștia au fost învățați încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap - și spun, nu glumă! Noi tăceam, înțelegi; dar și nouă ne treceau prin cap exact aceleași aceleași lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta și automobilele.
- Atunci eu sînt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.
- Din pricină că ai simțul umorului, Dinny. Acționează ca o frînă și te face să fii mereu sub autocontrol. Puțini tineri din ziua de azi par să mai aibă simțul umorului; au de multe ori spirit - dar nu-i același lucru. Tinerii noștri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în rîs? Pentru că asta e adevărata probă a umorului.
(1) O marcă de tutun foarte scump, produs în localitatea Latakia, lîngă Beirut.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 240-242.
NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918)
(...)
- Știi foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiție: „la dispoziția dumneavoastră ”, și așa mai departe; și totuși așa de teribil de modern. și tolerant, și lipsit de prejudecăți...
- Hm! făcu Hillary, emițînd un rotocol de fum.
- Sînt sigură că dumneata crezi în controlul nașterilor.
- Mă rog, replică Hillary, poziția noastră, a preoților, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susține teza limitării populației era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, cînd toate zborurile astea și gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosință țărîna, cînd șomajul crește violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susții limitarea populației din țara noastră. Cît despre principiile creștine - fiind patrioți, n-am ținut seama în timpul războiului* de principiul creștin „să nu ucizi” - tot așa și acum, fiind patrioți, nu putem aplica, în mod logic, principiul creștin „să nu limitezi”. Oricum, în ce privește mahalalele, controlul nașterilor e esențial.
- Apoi dumneata nu crezi nici în iad...
- Ba cred, ăsta a fost făurit.
- Ești un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i așa?
Hillary încuviință dînd din cap.
- Și al băilor de soare în pielea goală?
- Aș fi, dacă ar exista soare.
- Și al femeilor care poartă pijama și fumează.
- Dar nu tutun prost; sînt categoric împotriva tutunului prost.
- Găsesc că e nedemocratic.
- N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Și pufăi o gură de fum în direcția ei.
Dinny trase pe nări.
- Are și latakia (1) în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze bine. presupun că avem cu toții, pe undeva, o idee fixă, și a dumitale e: „nu tutun prost!” În afara de asta însă, ești uimitor de modern, unchiule. Cînd mă aflam la tribunal și priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica față cu adevărat modernă e a dumitale.
- Ăsta-i un oraș conservator, cu catedrală, draga mea.
- Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.
- Tu nu trăiești la Londra, Dinny.Totuși, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereții mele și cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Și noi aveam îndoieli, curiozitate, dorințe, dar nu le exprimam. Acum toate acestea sînt exprimate. Cunosc o mulțime de tineri universitari - vin să lucreze la Maidane, știi... Ei bine, ăștia au fost învățați încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap - și spun, nu glumă! Noi tăceam, înțelegi; dar și nouă ne treceau prin cap exact aceleași aceleași lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta și automobilele.
- Atunci eu sînt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.
- Din pricină că ai simțul umorului, Dinny. Acționează ca o frînă și te face să fii mereu sub autocontrol. Puțini tineri din ziua de azi par să mai aibă simțul umorului; au de multe ori spirit - dar nu-i același lucru. Tinerii noștri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în rîs? Pentru că asta e adevărata probă a umorului.
(1) O marcă de tutun foarte scump, produs în localitatea Latakia, lîngă Beirut.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 240-242.
NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918)
miercuri, 17 septembrie 2014
Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
luni, 9 ianuarie 2012
Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)
<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
sâmbătă, 2 ianuarie 1999
„Profesia de relaționist” (DAGENAIS 1999)
Bernard Dagenais, Profesia de relaționist, trad. A. M. Frumușani (fr. 1999), Polirom/Relații publice și publicitate (C. Coman), Iași, 2002, 231 p.
Introducere
1. Ce sunt relațiile publice?
1. De ce se practică relațiile publice?
1.1 Pentru că nu putem trăi fără comunicare
1.1.1. Obligația de a comunica
1.1.2. Necesitatea de a recurge la mass-media
1.2. Pentru a atrage atenția
1.3. Pentru a informa
1.4. Pentru a crea un climat de simpatie
1.5. Pentru a rezolva o problemă
1.6. Pentru a gestiona o provocare
1.7. Pentru a dezvolta o imagine
1.8. Pentru a ne apăra
1.9. Pentru a influența opinia publicului
1.10. Pentru a răspunde jurnaliștilor și publicului
1.11. Pentru a face față complexității socioeconomice
1.11.1. Structura socială complexă
1.11.2. Consumatorii
1.11.3. Jurnalismul
1.11.4. Restricțiile bugetare
1.11.5. Prevenirea
2. Ce sunt relațiile publice?
2.1. O stare de spirit
2.2. Un instrument de gestiune
2.2.1. Luarea deciziilor
2.2.2. Gestiunea mizelor
2.3. O îndemânare
2.4. O artă și o știință
2.5. O profesie exigentă
2.6. O practică democratică
2.7. Un control asupra realității
2.8. O industrie
2.9. Un sistem de valori
3. O definiție
3.1. O activitate de conducere
3.1.1. A fi membru al conducerii
3.1.2. A participa la decizii
3.2. Cu caracter permanent și organizat
3.3. În slujba organizației
3.4. Pentru a crea un curent de simpatie
3.5. Pentru a gestiona provocările
3.6. Pe lângă diferitele categorii de public
3.7. O practică de informare
3.8. Căutarea interesului comun
3.9. Concluzii
4. Relații publice și celelalte profesii ale comunicării
4.1. Jurnalismul
4.2. Publicitatea
4.3. Marketingul
4.4. Afacerile publice și lobby-ul
4.5. Propaganda
4.6. Concluzii
5. Puțină istorie
5.1. Practica ancestrală
5.2. Nașterea relațiilor publice moderne
5.3. Lecțiile unei crize
1. De ce se practică relațiile publice?
1.1 Pentru că nu putem trăi fără comunicare
1.1.1. Obligația de a comunica
1.1.2. Necesitatea de a recurge la mass-media
1.2. Pentru a atrage atenția
1.3. Pentru a informa
1.4. Pentru a crea un climat de simpatie
1.5. Pentru a rezolva o problemă
1.6. Pentru a gestiona o provocare
1.7. Pentru a dezvolta o imagine
1.8. Pentru a ne apăra
1.9. Pentru a influența opinia publicului
1.10. Pentru a răspunde jurnaliștilor și publicului
1.11. Pentru a face față complexității socioeconomice
1.11.1. Structura socială complexă
1.11.2. Consumatorii
1.11.3. Jurnalismul
1.11.4. Restricțiile bugetare
1.11.5. Prevenirea
2. Ce sunt relațiile publice?
2.1. O stare de spirit
2.2. Un instrument de gestiune
2.2.1. Luarea deciziilor
2.2.2. Gestiunea mizelor
2.3. O îndemânare
2.4. O artă și o știință
2.5. O profesie exigentă
2.6. O practică democratică
2.7. Un control asupra realității
2.8. O industrie
2.9. Un sistem de valori
3. O definiție
3.1. O activitate de conducere
3.1.1. A fi membru al conducerii
3.1.2. A participa la decizii
3.2. Cu caracter permanent și organizat
3.3. În slujba organizației
3.4. Pentru a crea un curent de simpatie
3.5. Pentru a gestiona provocările
3.6. Pe lângă diferitele categorii de public
3.7. O practică de informare
3.8. Căutarea interesului comun
3.9. Concluzii
4. Relații publice și celelalte profesii ale comunicării
4.1. Jurnalismul
4.2. Publicitatea
4.3. Marketingul
4.4. Afacerile publice și lobby-ul
4.5. Propaganda
4.6. Concluzii
5. Puțină istorie
5.1. Practica ancestrală
5.2. Nașterea relațiilor publice moderne
5.3. Lecțiile unei crize
2. Abilitățile necesare pentru a reuși în această profesie
1. Calitățile personale
1.1. O cultură generală
1.2. Imaginație
1.3. Aptitudini particulare
2. Cunoștințe specifice
2.1. Cunoașterea organizației
2.2. Cunoașterea publicului
2.3. Cunoașterea mediului
2.4. Cunoașterea tehnicilor de cercetare
3. Exigențele profesionale
3.1. Cunoașterea mass-media
3.2. Cunoașterea strategiilor de comunicare
3.2.1. Înțelegerea problemei: un rol de analist
3.2.2. Formularea obiectivelor și alegerea țintelor: un rol de consilier
3.2.3. Prezentarea strategiei: un rol de strateg
3.2.4. Alegerea tehnicilor: un rol de expertiză
3.2.5. Alegerea mass-media: un rol tehnic
3.2.6. Alegerea suporturilor
3.2.7. Mesajele: un rol de creativitate
3.2.8. Producția: un rol de specialist
3.2.9. Bugetul și calendarul: un rol de logistică
3.2.10. Evaluarea: un rol de cercetare
3.3. Cunoașterea tehnicilor de comunicare
3.3.1. Tehnica de bază: scriitura
3.3.2. Comunicarea de masă
3.3.3. Comunicarea internă
3.3.4. Comunicarea personalizată
3.4. Cunoașterea suporturilor
3.4.1. Suporturile scrise
3.4.2. Suporturile audiovizuale
3.4.3. Suporturile tridimensionale
4. Munca de relaționist
4.1. Sarcinile de execuție
4.2. Sarcinile de decizie
4.3. A fi generalist sau specialist
4.4. Sarcinile pe care le poate îndeplini
4.4.1. Cercetarea
4.4.2. Conceperea
4.4.3. Realizarea
4.4.4. Evaluarea
1. Calitățile personale
1.1. O cultură generală
1.2. Imaginație
1.3. Aptitudini particulare
2. Cunoștințe specifice
2.1. Cunoașterea organizației
2.2. Cunoașterea publicului
2.3. Cunoașterea mediului
2.4. Cunoașterea tehnicilor de cercetare
3. Exigențele profesionale
3.1. Cunoașterea mass-media
3.2. Cunoașterea strategiilor de comunicare
3.2.1. Înțelegerea problemei: un rol de analist
3.2.2. Formularea obiectivelor și alegerea țintelor: un rol de consilier
3.2.3. Prezentarea strategiei: un rol de strateg
3.2.4. Alegerea tehnicilor: un rol de expertiză
3.2.5. Alegerea mass-media: un rol tehnic
3.2.6. Alegerea suporturilor
3.2.7. Mesajele: un rol de creativitate
3.2.8. Producția: un rol de specialist
3.2.9. Bugetul și calendarul: un rol de logistică
3.2.10. Evaluarea: un rol de cercetare
3.3. Cunoașterea tehnicilor de comunicare
3.3.1. Tehnica de bază: scriitura
3.3.2. Comunicarea de masă
3.3.3. Comunicarea internă
3.3.4. Comunicarea personalizată
3.4. Cunoașterea suporturilor
3.4.1. Suporturile scrise
3.4.2. Suporturile audiovizuale
3.4.3. Suporturile tridimensionale
4. Munca de relaționist
4.1. Sarcinile de execuție
4.2. Sarcinile de decizie
4.3. A fi generalist sau specialist
4.4. Sarcinile pe care le poate îndeplini
4.4.1. Cercetarea
4.4.2. Conceperea
4.4.3. Realizarea
4.4.4. Evaluarea
3. Formarea
1. Conținutul formării ideale
2. Problemele formării
2.1. Pasiunea pentru științele comunicării
2.2. Formarea la locul de muncă
2.3. Formarea generală de bază
2.4. Neglijența organizațiilor
3. Diversitatea formărilor
3.1. Comunicarea instrumentală
3.2. Comunicarea strategică
3.3. Știința comunicării
4. Formarea în instituții școlare
4.1. Formarea în colegii
4.2. Formarea în universități
4.2.1. Cursurile obișnuite de ciclul întâi
4.2.2. Cursurile de formare continuă
4.2.3. Cursurile de ciclul al doilea
5. Formarea profesională
5.1. Societatea Relaționiștilor din Quebec
5.2. Organizațiile
5.3. Benchmarking-ul: învățarea prin exemplu
5.4. Formarea privată
6. Realitatea formării
6.1. Absența formării
6.2. Cultura de bază
6.3. O formare comună pentru jurnalism și pentru relațiile publice
6.4. Preocupările divergente ale intervenienților
6.5. Formarea este o necesitate
1. Conținutul formării ideale
2. Problemele formării
2.1. Pasiunea pentru științele comunicării
2.2. Formarea la locul de muncă
2.3. Formarea generală de bază
2.4. Neglijența organizațiilor
3. Diversitatea formărilor
3.1. Comunicarea instrumentală
3.2. Comunicarea strategică
3.3. Știința comunicării
4. Formarea în instituții școlare
4.1. Formarea în colegii
4.2. Formarea în universități
4.2.1. Cursurile obișnuite de ciclul întâi
4.2.2. Cursurile de formare continuă
4.2.3. Cursurile de ciclul al doilea
5. Formarea profesională
5.1. Societatea Relaționiștilor din Quebec
5.2. Organizațiile
5.3. Benchmarking-ul: învățarea prin exemplu
5.4. Formarea privată
6. Realitatea formării
6.1. Absența formării
6.2. Cultura de bază
6.3. O formare comună pentru jurnalism și pentru relațiile publice
6.4. Preocupările divergente ale intervenienților
6.5. Formarea este o necesitate
4. Cum se organizează profesia?
1. Starea de fapt
1.1. O profesie nedelimitată
1.2. O meserie complexă
1.3. Specificitatea sarcinilor
1.3.1. Tehnicianul în informare
1.3.2. Profesionistul în comunicare
1.3.3. Directorul de comunicare
2. Activitatea în organizație
2.1. Rațiunea de a fi a unui departament de comunicare
2.2.1. Presiunea externă
2.2.2. Presiunea internă
2.2. Un conținut specific
2.3. O realitate complexă
2.4. O funcție politică și administrativă
2.5. Situarea sa în organigramă
2.6. Organizarea unui departament de comunicare
2.6.1. Serviciile oferite
2.6.2. Sarcinile ce trebuie realizate
2.7. Raporturile cu cabinetele de consiliere
2.8. Comunicarea integrată
3. Munca într-o agenție
3.1. Structura unei agenții de PR
3.2. Principalele agenții
3.3. Diferiții clienți
4. Consultantul independent în relații publice
5. Relațiile cu jurnaliștii
5.1. Punerea în valoare a relaționistului
5.2. Jurnalistul pune în scenă
5.3. O neîncredere reciprocă
6. Asociațiile profesionale
7. Etica
7.1. O definiție
7.2. Cazurile de conștiință
1. Starea de fapt
1.1. O profesie nedelimitată
1.2. O meserie complexă
1.3. Specificitatea sarcinilor
1.3.1. Tehnicianul în informare
1.3.2. Profesionistul în comunicare
1.3.3. Directorul de comunicare
2. Activitatea în organizație
2.1. Rațiunea de a fi a unui departament de comunicare
2.2.1. Presiunea externă
2.2.2. Presiunea internă
2.2. Un conținut specific
2.3. O realitate complexă
2.4. O funcție politică și administrativă
2.5. Situarea sa în organigramă
2.6. Organizarea unui departament de comunicare
2.6.1. Serviciile oferite
2.6.2. Sarcinile ce trebuie realizate
2.7. Raporturile cu cabinetele de consiliere
2.8. Comunicarea integrată
3. Munca într-o agenție
3.1. Structura unei agenții de PR
3.2. Principalele agenții
3.3. Diferiții clienți
4. Consultantul independent în relații publice
5. Relațiile cu jurnaliștii
5.1. Punerea în valoare a relaționistului
5.2. Jurnalistul pune în scenă
5.3. O neîncredere reciprocă
6. Asociațiile profesionale
7. Etica
7.1. O definiție
7.2. Cazurile de conștiință
5. Imaginea relaționistului
1. Noțiunea de imagine
1.1. Personalitatea
1.2. Imaginea proiectată
1.3. Imaginea percepută
1.4. Imaginea-răspuns
2. Imaginile propuse
2.1. Zeul Hermes
2.2. Ambasadorul
2.3. Interpretul
2.3.1. Interpretul publicului
2.3.2. Interpretul evenimentelor
2.3.3. Interpretul organizației
2.3.4. Interpret între părți
2.4. Generozitatea
2.5. Cavalerul medieval
2.6. Adevărul înainte de toate
3. Imaginile percepute
3.1. Relaționistul monden
3.2. Relaționistul agent de presă
3.3. Manipulatorul
3.4. Ventilatorul
3.5. Spin doctor-ul
3.6. Docilul
4. Imaginile trăite
4.1. Schizofrenicul
4.2. Nebunul regelui
4.3. Ambalatorul
4.4. Mercenarul
4.5. Gestionarul de imagini
4.6. Machiorul
4.7. Vânzătorul de produse
4.8. Avocatul
4.9. Pompierul
4.10. Democratul
4.11. Temerarul
4.12. Concluzie
1. Noțiunea de imagine
1.1. Personalitatea
1.2. Imaginea proiectată
1.3. Imaginea percepută
1.4. Imaginea-răspuns
2. Imaginile propuse
2.1. Zeul Hermes
2.2. Ambasadorul
2.3. Interpretul
2.3.1. Interpretul publicului
2.3.2. Interpretul evenimentelor
2.3.3. Interpretul organizației
2.3.4. Interpret între părți
2.4. Generozitatea
2.5. Cavalerul medieval
2.6. Adevărul înainte de toate
3. Imaginile percepute
3.1. Relaționistul monden
3.2. Relaționistul agent de presă
3.3. Manipulatorul
3.4. Ventilatorul
3.5. Spin doctor-ul
3.6. Docilul
4. Imaginile trăite
4.1. Schizofrenicul
4.2. Nebunul regelui
4.3. Ambalatorul
4.4. Mercenarul
4.5. Gestionarul de imagini
4.6. Machiorul
4.7. Vânzătorul de produse
4.8. Avocatul
4.9. Pompierul
4.10. Democratul
4.11. Temerarul
4.12. Concluzie
6. Provocările viitorului
1. Pe plan profesional
1.1. Credibilitatea relaționsitului
1.2. Imaginea profesiei
1.3. Specificitatea formării
1.4. Evaluarea
1.5. Comunicarea internă
1.6. Gestiunea mizelor
1.7. Întoarcerea la individ
2. Pe plan societal
2.1. Responsabilitatea socială
2.2. Depersonalizarea
2.3. Împărtășirea cunoașterii
2.3.1. Complexitatea mesajelor
2.3.2. Specializare și supraspecializare
2.3.3. Informație și putere
2.4. Paradoxul comunicărilor
2.5. Valorile sociale
2.6. Diferența culturală
2.7. Mondializarea
3. Relațiile publice slujesc bine societatea?
1. Pe plan profesional
1.1. Credibilitatea relaționsitului
1.2. Imaginea profesiei
1.3. Specificitatea formării
1.4. Evaluarea
1.5. Comunicarea internă
1.6. Gestiunea mizelor
1.7. Întoarcerea la individ
2. Pe plan societal
2.1. Responsabilitatea socială
2.2. Depersonalizarea
2.3. Împărtășirea cunoașterii
2.3.1. Complexitatea mesajelor
2.3.2. Specializare și supraspecializare
2.3.3. Informație și putere
2.4. Paradoxul comunicărilor
2.5. Valorile sociale
2.6. Diferența culturală
2.7. Mondializarea
3. Relațiile publice slujesc bine societatea?
Bibliografie
Lista exemplelor
coperta 4: B. D, este profesor de Relații publice la departamentul de Informare și Comunicare al Universității Laval. A practicat meseria de comunicator timp de 20 de ani, mai întâi ca jurnalist, apoi ca agent de informare, consilier de presă și director de comunicare în ministere ale guvernului provinciei Quebec.
miercuri, 11 noiembrie 1998
„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)
Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998
La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri.
L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul. Numai că, așa cum avea să (...).
Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.
După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.
O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar.
(...)
luni, 1 ianuarie 1979
Interviu cu scriitorul german F. Storch (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979, 284-94.
(...)
-Provin geografic dintr-un cartier mărginaș al Timișoarei.
(...)
-Studiam problema naționalităților. Pe la 9 ani jucam într-o echipă de fotbal în care portarul era un român, cei doi fundași erau maghiari, iar printre atacanții de toate naționalitățile eram și eu. Echipa adversă avea o componență asemănătoare.
-Ce învățătură a tras viitorul scriitor din acest studiu?
-O înțelegere firească a problemei, care la Timișoara era și mai firească, orașul fiind locul unde cel mai tânăr vorbește în limba celui mai în vârstă.
-Altceva din perioada aceea?
-Am citit o carte. Litera T din lexiconul Mayer. Singurul volum salvat dintr-un incendiu. Mi l-au dăruit niște vecini.
-O literă poate suplini o lume?
-Nu. Dar pentru toată viața, voi fi mai acasă în problema cuvintelor care încep cu T. (...) Știu și acum o groază de lucruri despre Togo sau despre istoria tutunului, despre Nicot care i-a adus sămânța în Europa și despre sir Raleigh care a fumat urcîndu-se pe eșafod.
-Există vreun cuvînt mai impresionant pe acolo?
-N-am avut niciodată preferințe pentru cuvinte, ci pentru sunete. Dealtfel, dacă tot a venit vorba despre preferințe, deși n-am superstiția că „un neamț face din trei șuruburi un motor”, trebuie să recunosc că mi-a plăcut întotdeauna mult tehnica. Și la asta contribuit și volumul din lexiconul amintit. Întâmplător cuprindea foarte multe cunoștințe tehnice. Dacă n-aș fi avut o asemenea dragoste față de știință și tehnică, probabil n-aș fi existat nici în literatură. Din respectul meu față de adevărul științific am descoperit că adevărul artistic este altul și că trebuie la rîndul său respectat. Cele două adevăruri se pot fertiliza tocmai nefiind același lucru.
-Cum?
-Dacă trebuie să rezolvi o problemă practică nu aplici legile literaturii. După cum nici arta nu trebuie s-o constrângi să se supună unor canoane din viața reală. În 200 de pagini se poate istorisi amănunțit viața unui om. Iar într-un tratat științific, pentru a înfățișa ce se întâmplă numai într-o secundă în viața universului, nu-ți ajung mii de pagini.
-Cînd a început să scrie F. S.?
- Am crezut că scriu din 1957, dar un prieten de la Timișoara, Wittmann, mi-a amintit că am scos o revistă școlară împreună cu câțiva colegi. Acolo notam tot ce nu ne convenea din comportamentul profesorilor. Se numea L Ami du Peuple.
-De atunci a devenit scrisul o necesitate pentru Franz Storch?
-Nu chiar de atunci. dar acum, fără scris, n-aș mai fi un om întreg.
-Pe ce se întemeiază zvonul că autorul Inginerului de gramofoane este un om delicat și sensibil?
(...)
-Dacă sensibilitatea este sănătoasă, ea e o cale de cunoaștere. (...) Însă ea poate să fie și o armă împotriva ta însuți. Atunci cînd suferi fără să suferi. Atunci cînd te macini sufletește numai pentru a-ți dovedi ție însuți cît de sensibil ești. (...)
-În altă ordine de idei ce poate oare falsifica raporturile dintre oameni?
-În primul rînd minciuna. Nu cea grosolană, care seamănă mai degrabă cu un banc de prost-gust, ci acel semiadevăr în care frîntura de adevăr te lasă să crezi și jumătatea falsă. Minciuna este arma intrigii și a înșelării. La fel de periculoasă în relațiile interumane ca și între colectivități. Antidotul - cinstea, sinceritatea, corectitudinea și curajul de a le aplica și atunci cînd ele par a fi mai puțin „rentabile”. Este salutară creșterea numărulu de piese de teatru și romane care contribuie efectiv la netezirea acestui drum în sufletul nostru. (...)
-Azi și aici... Ce înseamnă azi și aici pentru scriitorul și cetățeanul F. S.?
-În locul unei definiții, care pînăl aurmă ar fi neîncăpătoare, aș spune: în lumea secolului nostru, în care mutațiile se succed cu o repeziciune de-a dreptul amețitoare, omul are nevoie - poate și mai mult decît în trecut - de un punct fix, de la care și la care să poată raporta totul. Un asemenea punct fix este pentru mine sentimentul liniștitor de apartenență la o colectivitate: la cea mică, formată din familie, rude, cunoscuți, colegi de muncă și de breaslă; la cea mare, formată din naționalitatea căreia îi aparțin și din milioanele de oameni care și-au împreunat gîndurile și forțele pentru a face țara noastră cît mai frumoasă. (...)
(...)
-(...) Nu-mi place să reduc istoria la istorioare. Pentru că fără istorie omul nu ar avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. Pe mine mă interesează (...) filmul conviețuirii sașilor sau șvabilor cu românii, cu maghiarii și cu sârbii de pe aceste meleaguri românești, care nu o dată au găsit limbajul comun al faptelor și al luptei pentru dreptul de a fi considerați oameni. Românii au o tradiție în a înțelege acest lucru. Din vremuri îndepărtate, aici, la vărsarea Dunării, multe seminții care au venit cu gînduri bune și-au adăpat caii.
-Unele cercuri nu văd cu ochi buni acest film.
-De aceea ne invită la emigrare. Și încă, unde mai pui, cică în spiritul ideilor de la Helsinki. De parcă reuniunea de acolo n-ar fi fost ținută tocmai pentru instaurarea unui climat de încredere, deci în interesul omenirii și al omului. De parcă o identitate colectivă, pentru care au trudit și au luptat generații întregi, s-ar putea schimba cu pălăriile! (...) Consider un gest uman ce merită toată stima faptul că RSR a înlesnit adevăratele întregiri de familii, atât cu mult înainte, cât și după întrunirea de la Helsinki. Dar a folosi această atitudine umanitară pentru a rezolva pe căi întortocheate și contrar spiritului invocat cu totul alte interese este - puțin zis! - o încălcare a dreptului omului și anume a dreptului său de a trăi în ambianța numită patrie, deci acolo unde s-a format și unde datorită acestui raport între mediu și om și între colectivitate și om se simte acasă.
-Ce ignoră cei ce îndeamnă la emigrare?
-Nu vreau să folosesc imaginea arhicunoscută a copacului răsădit. (...) Dar mă întreb ce fel de umanism ar putea sta la baza acelei gîndiri care reduce personalitatea omului la veniturile bănești în mărci sau dolari. (...) Dacă ne-am gîndi exclusiv la „posibila” situație materială, atunci, logic, ar trebui să fie patria uriașului „rest al lumii”. Dacă am avea în vedere numai frumusețile naturale, atunci eschimoșii ar fi renunțat de mult la patria lor. Iar teoriile așa-zisei „patrii mondiale” par a fi o sărăcăcioasă consolare a unora pentru lipsa de patrie.
-Ei spun că omul se poate oriunde adapta.
-(...) Dar, după A. Toffler, el reușește asta numai pentru că ia cu el, deși în microformat, un pic din lumea obișnuită. Și omul ia cu el - lucrul cel mai important - speranța de a se întoarce.
- Ce părere aveți despre așa-zisul „pericol al dezintegrării naționalității germane” din România?
-Ce prostie! (...) Păcat că n-a fost unul din adepții teoriei pe care ai amintit-o în sală, luni, la întrunirea Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană. Ar fi avut ce auzi cu privire la rolul istoric al populației de această naționalitatea nu numai în trecut și nu numai în prezent. Ea își păstrează specificul odată cu rolul ei istoric de constructor, pe care îl are împreună cu întregul popor român.
-Ziarele ne informează cu îngrijorare despre recrudescența fascismului în lume.
-Nu vreau să sau lecții nimănui, dar cer să se respecte lecțiile date de istorie. (...) În anii 40 o parte a tineretului de naționalitate germană a fost orbită cu promisiuni extraordinare (specializări ale tehnicii). Ca să ajungă după șase săptămîni de „specializare”, trecînd prin cazărmile fascismului, în primele linii ale frontului, fără să știe măcar cum să se trântească la pămînt cînd șuierau brandurile. (...) Am mai trăit și „vremea” cînd sate bănățene întregi au fost evacuate cu pistolul în mînă de către fasciști. Mulți au fost transformați atunci în pribegi și nu puțini în figuri de șah în mîna intereselor acelorași neoameni care atunci erau tineri fanatici și acum, aproape de vîrsta pensiei, își continuă obiceiurile încercînd să atragă în mrejele lor tineretul, fără a fi învățat nimic din lecțiile istoriei. Fascism sau neofascism tot crimă se cheamă sau crimă potențială îndreptată împotriva umanității.
-În lumea contemporană se vorbește tot mai mult despre drepturile omului. E un semn bun pentru destinul său?
-Rolul omului în ziua de azi este să prevină catastrofele. În primul rând pe cele provocate de om. (...) El trebuie să nu devalorizeze adevăratele sensuri a ceea ce a dobîndit omenirea prin înțelegeri ca cea de la Helsinki. Consider că atîta vreme cît asemenea lucruri sînt folosite drept firmă pentru continuarea de învrăjbiri, care măresc pericolul unui război, drepturile omului nu pot fi garantate. (...)
-Una din probleme ce se pun acut lumii contemporane?
-Problema umanismului. Care nu înseamnă fuga de tehnică, așa cum s-a predicat pe ici-pe colo, ci desființarea acestei opoziții artificiale dintre știință și tehnică, pe de o parte, și om, de cealaltă parte. Orice demnitate umană necesită măcar un acoperiș deasupra capului, o haină și de mîncare. Nu sînt adeptul teoriei că baza materială e totul! Dar e ca și sănătatea: dacă ea lipsește, lipsește cam totul.
-Cum se manifestă în socialism încrederea în valorile omului?
-Am să-ți recit o poezie de-a mea intitulată „Karl Marx”. Într-o traducere ad-hoc. E poate prea aspră, dar astăzi poezia trebuie să fie violentă pentru a scutura din amorțire orice conștiință.
-Ascult.
-„Karl Marx a luat omului libertatea / De a trăi ca analfabet / A luat omului dreptul / De a uita pe om / A luat omului fericirea / De a trăi fără viitor / A luat libertatea / Dreptul, fericirea / Din haosul numit istorie / Pentru a face odată cu istoria / Posibilul uman.”
(...)
-M-ar interesa opiniile unui reprezentant al prozei scurte despre genul acesta de literatură. Care îi sînt șansele azi?
-Proza scurtă este astăzi în avantaj, în condițiile unui timp lipsit de timp. O schiță de 2-3 pagini este ca un punct într-o linie. Autorul nu se simte obligat să să aspire să spună totul. Dar o astfel de schiță nici nu „tace” după ultimul punct. Desface înțelesuri care te pot obseda la fel de mult ca și un roman.
-Și acum câteva păreri despre literatura germană din România?
-Legătura dintre patriotism, viață și literatură poate fi urmărită și în operele scriitorilor de naționalitate germană, dealtfel nu numai de azi, ci și într-o apreciabilă moștenire literară. Scrierile lui Ștefan Ludwig Roth sînt cunoscute în parte și cititorilor români: Adam Muller Guttenbrunn, un bănățean care a militat pentru frăția dintre diferitele graiuri și pentru drepturile românilor de pe aceste meleaguri. Nume ca Menschendorfer și Wittstock se cer pronunțate cu mult respect; Scherg, un bun romancier, Franz Liebhardt, poet și eseist - pe care l-ați citit și în românește - și așa firul continuității ne duce pînă la cei mai tineri, care se înscriu cu drepturi egale și cu specificul tinereții lor în marea dezbatere pentru perfecționarea societății. Aș vrea însă să mai adaug ceva: nu cunosc cifre precise, dar pot să-l citez pe redactorul-șef de la Editura Kriterion, Hedwig Hauser: „Niciodată înainte în România nu s-au întipărit și difuzat atîtea cărți în limba germană ca în prezent”.
(...)
(...)
-Provin geografic dintr-un cartier mărginaș al Timișoarei.
(...)
-Studiam problema naționalităților. Pe la 9 ani jucam într-o echipă de fotbal în care portarul era un român, cei doi fundași erau maghiari, iar printre atacanții de toate naționalitățile eram și eu. Echipa adversă avea o componență asemănătoare.
-Ce învățătură a tras viitorul scriitor din acest studiu?
-O înțelegere firească a problemei, care la Timișoara era și mai firească, orașul fiind locul unde cel mai tânăr vorbește în limba celui mai în vârstă.
-Altceva din perioada aceea?
-Am citit o carte. Litera T din lexiconul Mayer. Singurul volum salvat dintr-un incendiu. Mi l-au dăruit niște vecini.
-O literă poate suplini o lume?
-Nu. Dar pentru toată viața, voi fi mai acasă în problema cuvintelor care încep cu T. (...) Știu și acum o groază de lucruri despre Togo sau despre istoria tutunului, despre Nicot care i-a adus sămânța în Europa și despre sir Raleigh care a fumat urcîndu-se pe eșafod.
-Există vreun cuvînt mai impresionant pe acolo?
-N-am avut niciodată preferințe pentru cuvinte, ci pentru sunete. Dealtfel, dacă tot a venit vorba despre preferințe, deși n-am superstiția că „un neamț face din trei șuruburi un motor”, trebuie să recunosc că mi-a plăcut întotdeauna mult tehnica. Și la asta contribuit și volumul din lexiconul amintit. Întâmplător cuprindea foarte multe cunoștințe tehnice. Dacă n-aș fi avut o asemenea dragoste față de știință și tehnică, probabil n-aș fi existat nici în literatură. Din respectul meu față de adevărul științific am descoperit că adevărul artistic este altul și că trebuie la rîndul său respectat. Cele două adevăruri se pot fertiliza tocmai nefiind același lucru.
-Cum?
-Dacă trebuie să rezolvi o problemă practică nu aplici legile literaturii. După cum nici arta nu trebuie s-o constrângi să se supună unor canoane din viața reală. În 200 de pagini se poate istorisi amănunțit viața unui om. Iar într-un tratat științific, pentru a înfățișa ce se întâmplă numai într-o secundă în viața universului, nu-ți ajung mii de pagini.
-Cînd a început să scrie F. S.?
- Am crezut că scriu din 1957, dar un prieten de la Timișoara, Wittmann, mi-a amintit că am scos o revistă școlară împreună cu câțiva colegi. Acolo notam tot ce nu ne convenea din comportamentul profesorilor. Se numea L Ami du Peuple.
-De atunci a devenit scrisul o necesitate pentru Franz Storch?
-Nu chiar de atunci. dar acum, fără scris, n-aș mai fi un om întreg.
-Pe ce se întemeiază zvonul că autorul Inginerului de gramofoane este un om delicat și sensibil?
(...)
-Dacă sensibilitatea este sănătoasă, ea e o cale de cunoaștere. (...) Însă ea poate să fie și o armă împotriva ta însuți. Atunci cînd suferi fără să suferi. Atunci cînd te macini sufletește numai pentru a-ți dovedi ție însuți cît de sensibil ești. (...)
-În altă ordine de idei ce poate oare falsifica raporturile dintre oameni?
-În primul rînd minciuna. Nu cea grosolană, care seamănă mai degrabă cu un banc de prost-gust, ci acel semiadevăr în care frîntura de adevăr te lasă să crezi și jumătatea falsă. Minciuna este arma intrigii și a înșelării. La fel de periculoasă în relațiile interumane ca și între colectivități. Antidotul - cinstea, sinceritatea, corectitudinea și curajul de a le aplica și atunci cînd ele par a fi mai puțin „rentabile”. Este salutară creșterea numărulu de piese de teatru și romane care contribuie efectiv la netezirea acestui drum în sufletul nostru. (...)
-Azi și aici... Ce înseamnă azi și aici pentru scriitorul și cetățeanul F. S.?
-În locul unei definiții, care pînăl aurmă ar fi neîncăpătoare, aș spune: în lumea secolului nostru, în care mutațiile se succed cu o repeziciune de-a dreptul amețitoare, omul are nevoie - poate și mai mult decît în trecut - de un punct fix, de la care și la care să poată raporta totul. Un asemenea punct fix este pentru mine sentimentul liniștitor de apartenență la o colectivitate: la cea mică, formată din familie, rude, cunoscuți, colegi de muncă și de breaslă; la cea mare, formată din naționalitatea căreia îi aparțin și din milioanele de oameni care și-au împreunat gîndurile și forțele pentru a face țara noastră cît mai frumoasă. (...)
(...)
-(...) Nu-mi place să reduc istoria la istorioare. Pentru că fără istorie omul nu ar avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. Pe mine mă interesează (...) filmul conviețuirii sașilor sau șvabilor cu românii, cu maghiarii și cu sârbii de pe aceste meleaguri românești, care nu o dată au găsit limbajul comun al faptelor și al luptei pentru dreptul de a fi considerați oameni. Românii au o tradiție în a înțelege acest lucru. Din vremuri îndepărtate, aici, la vărsarea Dunării, multe seminții care au venit cu gînduri bune și-au adăpat caii.
-Unele cercuri nu văd cu ochi buni acest film.
-De aceea ne invită la emigrare. Și încă, unde mai pui, cică în spiritul ideilor de la Helsinki. De parcă reuniunea de acolo n-ar fi fost ținută tocmai pentru instaurarea unui climat de încredere, deci în interesul omenirii și al omului. De parcă o identitate colectivă, pentru care au trudit și au luptat generații întregi, s-ar putea schimba cu pălăriile! (...) Consider un gest uman ce merită toată stima faptul că RSR a înlesnit adevăratele întregiri de familii, atât cu mult înainte, cât și după întrunirea de la Helsinki. Dar a folosi această atitudine umanitară pentru a rezolva pe căi întortocheate și contrar spiritului invocat cu totul alte interese este - puțin zis! - o încălcare a dreptului omului și anume a dreptului său de a trăi în ambianța numită patrie, deci acolo unde s-a format și unde datorită acestui raport între mediu și om și între colectivitate și om se simte acasă.
-Ce ignoră cei ce îndeamnă la emigrare?
-Nu vreau să folosesc imaginea arhicunoscută a copacului răsădit. (...) Dar mă întreb ce fel de umanism ar putea sta la baza acelei gîndiri care reduce personalitatea omului la veniturile bănești în mărci sau dolari. (...) Dacă ne-am gîndi exclusiv la „posibila” situație materială, atunci, logic, ar trebui să fie patria uriașului „rest al lumii”. Dacă am avea în vedere numai frumusețile naturale, atunci eschimoșii ar fi renunțat de mult la patria lor. Iar teoriile așa-zisei „patrii mondiale” par a fi o sărăcăcioasă consolare a unora pentru lipsa de patrie.
-Ei spun că omul se poate oriunde adapta.
-(...) Dar, după A. Toffler, el reușește asta numai pentru că ia cu el, deși în microformat, un pic din lumea obișnuită. Și omul ia cu el - lucrul cel mai important - speranța de a se întoarce.
- Ce părere aveți despre așa-zisul „pericol al dezintegrării naționalității germane” din România?
-Ce prostie! (...) Păcat că n-a fost unul din adepții teoriei pe care ai amintit-o în sală, luni, la întrunirea Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană. Ar fi avut ce auzi cu privire la rolul istoric al populației de această naționalitatea nu numai în trecut și nu numai în prezent. Ea își păstrează specificul odată cu rolul ei istoric de constructor, pe care îl are împreună cu întregul popor român.
-Ziarele ne informează cu îngrijorare despre recrudescența fascismului în lume.
-Nu vreau să sau lecții nimănui, dar cer să se respecte lecțiile date de istorie. (...) În anii 40 o parte a tineretului de naționalitate germană a fost orbită cu promisiuni extraordinare (specializări ale tehnicii). Ca să ajungă după șase săptămîni de „specializare”, trecînd prin cazărmile fascismului, în primele linii ale frontului, fără să știe măcar cum să se trântească la pămînt cînd șuierau brandurile. (...) Am mai trăit și „vremea” cînd sate bănățene întregi au fost evacuate cu pistolul în mînă de către fasciști. Mulți au fost transformați atunci în pribegi și nu puțini în figuri de șah în mîna intereselor acelorași neoameni care atunci erau tineri fanatici și acum, aproape de vîrsta pensiei, își continuă obiceiurile încercînd să atragă în mrejele lor tineretul, fără a fi învățat nimic din lecțiile istoriei. Fascism sau neofascism tot crimă se cheamă sau crimă potențială îndreptată împotriva umanității.
-În lumea contemporană se vorbește tot mai mult despre drepturile omului. E un semn bun pentru destinul său?
-Rolul omului în ziua de azi este să prevină catastrofele. În primul rând pe cele provocate de om. (...) El trebuie să nu devalorizeze adevăratele sensuri a ceea ce a dobîndit omenirea prin înțelegeri ca cea de la Helsinki. Consider că atîta vreme cît asemenea lucruri sînt folosite drept firmă pentru continuarea de învrăjbiri, care măresc pericolul unui război, drepturile omului nu pot fi garantate. (...)
-Una din probleme ce se pun acut lumii contemporane?
-Problema umanismului. Care nu înseamnă fuga de tehnică, așa cum s-a predicat pe ici-pe colo, ci desființarea acestei opoziții artificiale dintre știință și tehnică, pe de o parte, și om, de cealaltă parte. Orice demnitate umană necesită măcar un acoperiș deasupra capului, o haină și de mîncare. Nu sînt adeptul teoriei că baza materială e totul! Dar e ca și sănătatea: dacă ea lipsește, lipsește cam totul.
-Cum se manifestă în socialism încrederea în valorile omului?
-Am să-ți recit o poezie de-a mea intitulată „Karl Marx”. Într-o traducere ad-hoc. E poate prea aspră, dar astăzi poezia trebuie să fie violentă pentru a scutura din amorțire orice conștiință.
-Ascult.
-„Karl Marx a luat omului libertatea / De a trăi ca analfabet / A luat omului dreptul / De a uita pe om / A luat omului fericirea / De a trăi fără viitor / A luat libertatea / Dreptul, fericirea / Din haosul numit istorie / Pentru a face odată cu istoria / Posibilul uman.”
(...)
-M-ar interesa opiniile unui reprezentant al prozei scurte despre genul acesta de literatură. Care îi sînt șansele azi?
-Proza scurtă este astăzi în avantaj, în condițiile unui timp lipsit de timp. O schiță de 2-3 pagini este ca un punct într-o linie. Autorul nu se simte obligat să să aspire să spună totul. Dar o astfel de schiță nici nu „tace” după ultimul punct. Desface înțelesuri care te pot obseda la fel de mult ca și un roman.
-Și acum câteva păreri despre literatura germană din România?
-Legătura dintre patriotism, viață și literatură poate fi urmărită și în operele scriitorilor de naționalitate germană, dealtfel nu numai de azi, ci și într-o apreciabilă moștenire literară. Scrierile lui Ștefan Ludwig Roth sînt cunoscute în parte și cititorilor români: Adam Muller Guttenbrunn, un bănățean care a militat pentru frăția dintre diferitele graiuri și pentru drepturile românilor de pe aceste meleaguri. Nume ca Menschendorfer și Wittstock se cer pronunțate cu mult respect; Scherg, un bun romancier, Franz Liebhardt, poet și eseist - pe care l-ați citit și în românește - și așa firul continuității ne duce pînă la cei mai tineri, care se înscriu cu drepturi egale și cu specificul tinereții lor în marea dezbatere pentru perfecționarea societății. Aș vrea însă să mai adaug ceva: nu cunosc cifre precise, dar pot să-l citez pe redactorul-șef de la Editura Kriterion, Hedwig Hauser: „Niciodată înainte în România nu s-au întipărit și difuzat atîtea cărți în limba germană ca în prezent”.
(...)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)