Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.

Englez islamizat forțat versus opinia publică în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
După ce Michael îl părăsise, Wilfrid petrecuse o jumătate de noapte rumegînd problema în fel și chip, și de fiecare dată ajungînd la aceeași concluzie că, după ce totul se va consuma, el va rămâne categorisit pe vecie ca laș. Și dacă n-ar fi fost Dinny, ce importanță ar fi avut? Ce-i păsa lui de societate și de opinia publică? Ce-i păsa de Anglia și de pukka-sahibi*? Chiar dacă Anglia avea prestigiu, cu cel merita mai mult decît oricare altă țară din lume? Războiul arătase că toate țările și toate popoarele semănau destul de mult între ele, că toate erau capabile de aceleași eroisme, de aceleași josnicii, de aceeași putere de îndurare, de aceleași absurdități. Războiul arătase că opinia publică din fiecare țară era fel de limitată, lipsită de discernămînt, vrednică de dispreț. El era un hoinar din fire, și chiar dacă Anglia și Orientul Apropiat își vor închide porțile în fața lui, lumea e destul de întinsă, soarele strălucește în multe locuri, stelele ți se rotesc deasupra creștetului, cărțile așteaptă să fie citite, femeile au frumusețe, florile parfum, tutunul aromă, muzica își are puterea ei de a înnobila, cafeaua e un balsam, caii și cîinii și păsările rămîn făpturi la fel de atrăgătoare, gîndul și simțămîntul te îmboldesc să le dai expresie poetică, în oricare loc te-ai afla. Dacă n-ar fi fost Dinny, ar fi putut să-și strîngă cortul și să plece mai departe, lăsînd gura lumii să împroaște cu venin în urma lui. Dar acum nu-i era cu putință. Nu însemna o datorie de onoare pentru el? Cum putea să se lege de un tovarăs de viață spre care se îndrepta acuzator degetul mulțimii?
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 385-386.

NOTĂ M. T.
* puk'ka sa'hib = (in British India) un termen de adrese de respect folosit pentru a autorităților coloniale britanice. (http://dictionary.infoplease.com/pukka-sahib)

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.