Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aştepta să-ţi moară duşmanul. VICTOR MARTIN - ''Carte de citit la volan''
Faceți căutări pe acest blog
miercuri, 4 noiembrie 2015
Englez islamizat forțat versus opinia publică în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
(...)
După ce Michael îl părăsise, Wilfrid petrecuse o jumătate de noapte rumegînd problema în fel și chip, și de fiecare dată ajungînd la aceeași concluzie că, după ce totul se va consuma, el va rămâne categorisit pe vecie ca laș. Și dacă n-ar fi fost Dinny, ce importanță ar fi avut? Ce-i păsa lui de societate și de opinia publică? Ce-i păsa de Anglia și de pukka-sahibi*? Chiar dacă Anglia avea prestigiu, cu cel merita mai mult decît oricare altă țară din lume? Războiul arătase că toate țările și toate popoarele semănau destul de mult între ele, că toate erau capabile de aceleași eroisme, de aceleași josnicii, de aceeași putere de îndurare, de aceleași absurdități. Războiul arătase că opinia publică din fiecare țară era fel de limitată, lipsită de discernămînt, vrednică de dispreț. El era un hoinar din fire, și chiar dacă Anglia și Orientul Apropiat își vor închide porțile în fața lui, lumea e destul de întinsă, soarele strălucește în multe locuri, stelele ți se rotesc deasupra creștetului, cărțile așteaptă să fie citite, femeile au frumusețe, florile parfum, tutunul aromă, muzica își are puterea ei de a înnobila, cafeaua e un balsam, caii și cîinii și păsările rămîn făpturi la fel de atrăgătoare, gîndul și simțămîntul te îmboldesc să le dai expresie poetică, în oricare loc te-ai afla. Dacă n-ar fi fost Dinny, ar fi putut să-și strîngă cortul și să plece mai departe, lăsînd gura lumii să împroaște cu venin în urma lui. Dar acum nu-i era cu putință. Nu însemna o datorie de onoare pentru el? Cum putea să se lege de un tovarăs de viață spre care se îndrepta acuzator degetul mulțimii?
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 385-386.
NOTĂ M. T.
* puk'ka sa'hib = (in British India) un termen de adrese de respect folosit pentru a autorităților coloniale britanice. (http://dictionary.infoplease.com/pukka-sahib)
joi, 4 august 1994
„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)
Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994
Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.
Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.
Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.
marți, 9 ianuarie 1979
Interviu cu Aurel Baranga (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1979
(...)
- Am să vă citesc un text scris de Ilf și Petrov:`Spuneți-mi, vă rog, - ne-a întrebat într-o zi un cetățean grav, dintre aceia care au recunoscu puterea sovietică ceva mai tîrziu decît Anglia și cu puțin înaintea Greciei – spuneți-mi, vă rog, de ce vă dedați la haz? Ce-i cu rîsetele astea acum, în perioada de reconstrucție? Ce, ați înnebunit? Și cetățeanul, furios, a căuta să ne demonstreze pe larg că în per. aceasta rîsul e dăunător`. (...)
- (...) Viața unei femei demască abaterile de le legalitatea socialistă comise între 1950 și 1952. Din 1965 asemenea abateri n-au mai fost cu putință și a constituit o mîndrie a întregului partid și popor documentul istoric prezentat de tov. N. Ceaușescu în fața întregii țări, în care a condamnat cu asprime asemenea încălcări grave ale legii și justiției. În piesa mea se spune: `Fiecare care se culcă seara știe că se trezește dimineața. în patul său` și `Temnițele politice sînt transformate în muzee`. (...)
- (...) Cu condiția să trăiești trecutul, să înțelegi trecutul nu ca pe un imens raft de bibliotecă – metafora aparține prof. N. Iorga – ci ca pe un imens flux vital ce vine, necontenit, din vremuri străvechi pînă la clipa ta de astăzi, ca s-o fertilizeze și s-o îmbogățească. La lampa unei asemenea înțelegeri, piesa istorică devine o piesă actuală.
(...)
- O scrisoare pierdută este una dintre cel 5 opere satirice ale lumii. Ea este egala operei eminesciene.
(...)
G. A. - În același timp, vă mărturisesc că nu m-au interesat încercările unor dramaturgi de la noi de a importa forme străine de spiritului nostru, izvorîte din disperarea unor societăți însingurate, care își contemplă rănile fără a încerca să le vindece.
A. B. - În 1956, cînd, sub influența teatrului absurdului, se dădea, de fapt, un asalt asupra teatrului realist, unii critici – nomina odiosa, fiindcă au trecut de atunci prin cîteva convertiri succesive. – au declarat construcția, logica realizării caracterului – în fond, a eroilor – categorii estetice perimate. Era suficient ca o piesă să se desfășoare logic, să se bazeze pe o structură bine articulată, ca să fie declarată piesă de bulevard. Înțelegi, la modă erau urletul, scrâșnetul, acțiunile crepusculare și migrenice, stările de stupoare și somnambulism, dialoguri fără noimă și fără nici un sens. (...)
- (...) Mă consoleză însă gîndul că orice scriitor nu poate fi decît un om trist. (...) Trist nu înseamnă dezamăgit. (...) Entuziasmul necontrolat conduce la confecționarea unor povestioare idilice, decepția la confabularea unor istorisiri lugubre. (...)
G. A. - (...) Umoriștii au susținut întotdeauna că sînt firi extrem de grave. (...)
A. B. - Judecata contemporanilor și a posterității nu coincid întotdeauna. Aș putea da mii de exemple de scriitori care în viață au cucerit toți laurii, însă posteritatea a aruncat o lespede de indiferență și uitare asupra lor, și de scriitori care au trecut prin viață ignorați, dar cărora posteritatea le-a acordat nemurirea.