Interviu cu Aurel Baranga (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1979

A. B. - (...) Ipocriții care simulează smerenia sînt mai periculoși decît vanitoșii. Îmi privesc deci trecutul cu obiectivitate și ca atare pot spune ca Pascal: `Dacă mă judec absolut, sufăr, dacă mă judec  prin comparație, sînt mulțumit`.
(...)
- Am să vă citesc un text scris de Ilf și Petrov:`Spuneți-mi, vă rog, - ne-a întrebat într-o zi un cetățean grav, dintre aceia care au recunoscu puterea sovietică ceva mai tîrziu decît Anglia și cu puțin înaintea Greciei – spuneți-mi, vă rog, de ce vă dedați la haz? Ce-i cu rîsetele astea acum, în perioada de reconstrucție? Ce, ați înnebunit? Și cetățeanul, furios, a căuta să ne demonstreze pe larg că în per. aceasta rîsul e dăunător`. (...)
- (...) Omul e singura ființă care știe să rîdă. Cu alte cuvinte singura ființă care știe să-și judece obiectiv păcatele. (...)
- (...) Viața unei femei demască abaterile de le legalitatea socialistă comise între 1950 și 1952. Din 1965 asemenea abateri n-au mai fost cu putință și a constituit o mîndrie a întregului partid și popor documentul istoric prezentat de tov. N. Ceaușescu în fața întregii țări, în care a condamnat cu asprime asemenea încălcări grave ale legii și justiției. În piesa mea se spune: `Fiecare care se culcă seara știe că se trezește dimineața. în patul său` și `Temnițele politice sînt transformate în muzee`. (...)
- Și astăzi sînt tineri care îmi scriu și mă întreabă dacă faptele relatate de mine sînt adevărate. (...) Și totuși, acești tineri spectatori sînt emoționați la spectacol, fiindcă dincolo de fapte îi impresionează mesajul piesei care este deopotrivă și un act de condamnare a unor practici detestabile, și un imn adus prezentului nostru care a stîrpit din viața noastră soc. asemenea metode nefericite, cum sînt proces  inventate, persecutarea unor oameni cinstiți, întreținerea unui climat de frică și suspiciune.
- (...) Cu condiția să trăiești trecutul, să înțelegi trecutul nu ca pe un imens raft de bibliotecă – metafora aparține prof. N. Iorga – ci ca pe un imens flux vital ce vine, necontenit, din vremuri străvechi pînă la clipa ta de astăzi, ca s-o fertilizeze și s-o îmbogățească. La lampa unei asemenea înțelegeri, piesa istorică devine o piesă actuală.
(...)
- O scrisoare pierdută este una dintre cel 5 opere satirice ale lumii. Ea este egala operei eminesciene.
(...)
G. A. - În același timp, vă mărturisesc că nu m-au interesat  încercările unor dramaturgi de la noi de a importa forme străine de spiritului nostru, izvorîte din disperarea unor societăți însingurate, care își contemplă rănile fără a încerca să le vindece.
A. B. - În 1956, cînd, sub influența teatrului absurdului, se dădea,  de fapt, un asalt asupra teatrului realist, unii critici – nomina odiosa, fiindcă au trecut de atunci prin cîteva convertiri succesive. – au declarat construcția, logica realizării caracterului – în fond, a eroilor – categorii estetice perimate. Era suficient ca o piesă să se desfășoare logic, să se bazeze pe o structură bine articulată, ca să fie declarată piesă de bulevard. Înțelegi, la modă erau urletul, scrâșnetul, acțiunile crepusculare și migrenice, stările de stupoare și somnambulism, dialoguri fără noimă și fără nici un sens. (...)
- (...) Mă consoleză însă gîndul că orice scriitor nu poate fi decît un om trist. (...) Trist nu înseamnă dezamăgit. (...) Entuziasmul necontrolat conduce la confecționarea unor povestioare idilice, decepția la confabularea unor istorisiri lugubre. (...)
G. A. - (...) Umoriștii au susținut întotdeauna că sînt firi extrem de grave. (...)
A. B. - Judecata contemporanilor și a posterității nu coincid întotdeauna. Aș putea da mii de exemple de scriitori care în viață au cucerit toți laurii, însă posteritatea a aruncat o lespede de indiferență și uitare asupra lor, și de scriitori care au trecut prin viață ignorați, dar cărora posteritatea le-a acordat nemurirea.