Interviu cu Eugen Barbu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

E. B. - (...) Scriitor te naști sau nu te naști. De asta ești conștient încă de cînd începi să scrii, dacă nu cumva de cînd începi să vorbești.

-(...) De fapt, romanele se inventă, nu sînt copii de pe biografia personală sau ale altora. Există o logică a acestui gen care nu-ți permite nici o deviere.

- (...) Faptul că încurajez pe tineri nu este o revanșă față de cei care m-au ajutat pe mine, este o datorie a oricărui scriitor față de de ceilalți scriitori talentați.

- (...) Am debutat în 1955, la 31 de ani. O vîrstă pe care puțini au curaj să o aleagă pentru că sînt grăbiți.

G. A. - (...) Cui i-a fost frică de Groapa și de ce?

E. N. - Groapa a constituit, la apariția ei, cel mai mare scandal al acestei epoci. Cartea a fost decretată naturalistă, scatologică, o adevărată primejdie pentru cititori, iar eu un adevărat pericol național. Două lucruri uitaseră niște oameni: 1.Reclama deșănțată care se făcuse înainte de apariție (asta nu fusese ideea mea, ci a editurii care primise ordin să redescopere că reclama e sufletul comerțului), reclamă ce stîrnise toate invidiile colegilor mei necunoscuți. (...) 2. Violența limbajului și violența în sine a cărții, care tindea să demaște, cu mijloace artistice, nu formale, crunta exploatare burgheză pe care o cunoscusem foarte bine. Critica a primit bine cartea la început pentru că cei în cauză își dădeau seama că se întîmplase un lucru nou. Cineva stătuse acasă și scrisese, de capul lui, de 13 ori, o carte fără să ceară îndrumarea cuiva. Pe parcurs însă acești critici au fost `corectați` de binevoitori. Radu Popescu, care scrisese un foileton foarte bun în privința cărții în Contemporanul, și-a anulat toată argumentația în cel de-al doilea, publicat în aceeași revistă. Scînteia, organul nostru central, care lăuda și ea Groapa, a fost bombardată cu scrisori adunate prin sindicate, prin care autorul era terfelit și aruncat la gunoi cu cartea sa cu tot. Bibliotecile au primit ordin s-o scoată din raft. Niște publiciști de la Tribuna, între care unul a fost după aceea director la Teatrul Național din localitate și mi-a jucat Prăvălia cu ceară, din remușcări, au publicat foiletonul arătînd cum stric eu educația copilașilor lor care ar putea s-o citească. (...)

-(...) Un roman odată tipărit e ca un glonte ieșit pe pușcă. Cartea se apără singură sau nu există.

G. A. - Nu cu mulți ani în urmă, cînd deschideai o revistă literară, era aproape imposibil să nu întîlnești un articol despre `criza romanului`. (...)

- N-a existat nici o criză a romanului și nu există nicăieri. Nu există decît o criză de scriitori buni. Și scriitori buni nu se nasc peste noapte.

- Romanul se va citi totdeauna indiferent de concurența tv, a teatrului și cinematografului. Romanul e un prieten pentru singuratici, pentru cei înfometați de literatură, pentru curioșii literaturii.

-(...) Un roman politic este un roman care cîștigă aderenți fără lozinci. Prin emoționalitate.

-(...) Literatura poate influența politica în sensul că ea poate fi un semnul de alarmă pentru cei care se sclerozează politic. Scleroza politică este foarte periculoasă. Se ia și face simpatizați. (...) Nu mă îndoiesc că și societatea noastră are bolnavii ei. Trebuie s-o recunoaștem, vrînd-nevrînd. Către acești bolnavi ai societății noastre trebuie să ne îndreptăm toate săgețile. Critica făcută de scriitori îi ajută pe politicienii cinstiți și–i irită pe demagogi.

-(...) E de neconceput ca un scriitor să nu iubească artele surori. El nu poate fi un artist în cazul acesta. Și scriitorul care nu e artist e, de fapt, un publicist. Și asta e cu totul altceva.

-(...) Succesul de librărie îl au romanele polițiste care, cu cîteva excepții, sunt mizerabile și seamănă cu acele cîntece lălăite pe care le auzim de dimineața pînă seara la  radio. Ele strică gustul literaturii, îl deformează. Fură cititorilor cărților bune. Succes de librărie au avut autori care acum intră în penumbră: Minulescu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu etc. (...)

- Rețeta e simplă: succesul de librărie se fabrică lăsîndu-te înjurat. Lumea adoră victimile literare

- (...) Dar ierarhiile stabilite pînă acum (cu excepția acelei minunate și grandioase istorii a lui Călinescu) sunt arbitrare. Dau un exemplu: Lovinescu va rămîne un mare scriitor, dar nu un mare critic. O prietenie rău înțeleasă, o mare iubire față de femei,  pe care le iubesc și eu, l-au împins spre erori grosolane. (...)

- La Luceafărul a existat – întra-adevăr – o atmosferă foarte frumoasă, cu toate negările celor din afara redacției.  Ei ne dușmăneau pentru că nu toleram o prietenie rău înțeleasă, complimentele reciproce și promovarea unor indivizi fără talent. La Luceafărul s-au afirmnat mari poeți ca: N. Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, A. Păunescu, (...). Într-un fel, aici s-au afirmat D. R. Popescu, Lăncrănjan și teatrul lui M. Sorescu. Aici a putut fi publicată piesa Iona, și asta dup ce redactorul-șef a făcut ca rața pentru a convinge niște retrograzi că această piesă nu dărîmă republica noastră.

-(...) Timpul este cel mai prețios capital al scriitorului (...) El este Cronosul care-și devoră fiii – și vorba n-am spus-o eu – un personaj lacom și nemilos care trebuie ținut în fiare.”