George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979
„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”
G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?
A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.
G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?
A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?
G. A. - Cum ați răspunde la ea?
A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.
G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?
A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.
G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?
A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă. Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.
G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?
A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.
G. A. - Cum?
A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.
(...)
A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care
sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai
bine românește.
G. A. - (...) Ce
rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?
A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia
care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în
satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu
erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu
scriau.
- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să
trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se
întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l
interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am
reușit să mă întrețin din traduceri.
- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar,
după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție.
Ideea de a face `tabula rasa`, de a
renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim,
nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.
G. A. - În multe poezii
descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se
împlinească?
-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi.
Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.
-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să
aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă
prin deformarea libertății.
- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am
fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.
- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune
unul care, în 1929, am vorbit
printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre
televiziune.
G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism
și sincronism?
A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă
refer în special la la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede
în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am
făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.
G. A. - Totuși, noi am
creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu
Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.
A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai
potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.
- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.
G. A. - (...) Cum vă descurcați
într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?
A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp
liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate
excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu
mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om
care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al
tehnicii.
- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în
om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului
față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei
mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor
oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l
spună.
G. A. - Vă pare rău că,
sîntem trecători prin viață?
A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu
regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.
G. A. - De ce ne temem de
dispariția noastră?
A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne
mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai
discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața
noastră.
- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu
cea de întuneric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu