George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979, 284-94.
(...)
-Provin geografic dintr-un cartier mărginaș al Timișoarei.
(...)
-Studiam problema naționalităților. Pe la 9 ani jucam într-o echipă de fotbal în care portarul era un român, cei doi fundași erau maghiari, iar printre atacanții de toate naționalitățile eram și eu. Echipa adversă avea o componență asemănătoare.
-Ce învățătură a tras viitorul scriitor din acest studiu?
-O înțelegere firească a problemei, care la Timișoara era și mai firească, orașul fiind locul unde cel mai tânăr vorbește în limba celui mai în vârstă.
-Altceva din perioada aceea?
-Am citit o carte. Litera T din lexiconul Mayer. Singurul volum salvat dintr-un incendiu. Mi l-au dăruit niște vecini.
-O literă poate suplini o lume?
-Nu. Dar pentru toată viața, voi fi mai acasă în problema cuvintelor care încep cu T. (...) Știu și acum o groază de lucruri despre Togo sau despre istoria tutunului, despre Nicot care i-a adus sămânța în Europa și despre sir Raleigh care a fumat urcîndu-se pe eșafod.
-Există vreun cuvînt mai impresionant pe acolo?
-N-am avut niciodată preferințe pentru cuvinte, ci pentru sunete. Dealtfel, dacă tot a venit vorba despre preferințe, deși n-am superstiția că „un neamț face din trei șuruburi un motor”, trebuie să recunosc că mi-a plăcut întotdeauna mult tehnica. Și la asta contribuit și volumul din lexiconul amintit. Întâmplător cuprindea foarte multe cunoștințe tehnice. Dacă n-aș fi avut o asemenea dragoste față de știință și tehnică, probabil n-aș fi existat nici în literatură. Din respectul meu față de adevărul științific am descoperit că adevărul artistic este altul și că trebuie la rîndul său respectat. Cele două adevăruri se pot fertiliza tocmai nefiind același lucru.
-Cum?
-Dacă trebuie să rezolvi o problemă practică nu aplici legile literaturii. După cum nici arta nu trebuie s-o constrângi să se supună unor canoane din viața reală. În 200 de pagini se poate istorisi amănunțit viața unui om. Iar într-un tratat științific, pentru a înfățișa ce se întâmplă numai într-o secundă în viața universului, nu-ți ajung mii de pagini.
-Cînd a început să scrie F. S.?
- Am crezut că scriu din 1957, dar un prieten de la Timișoara, Wittmann, mi-a amintit că am scos o revistă școlară împreună cu câțiva colegi. Acolo notam tot ce nu ne convenea din comportamentul profesorilor. Se numea L Ami du Peuple.
-De atunci a devenit scrisul o necesitate pentru Franz Storch?
-Nu chiar de atunci. dar acum, fără scris, n-aș mai fi un om întreg.
-Pe ce se întemeiază zvonul că autorul Inginerului de gramofoane este un om delicat și sensibil?
(...)
-Dacă sensibilitatea este sănătoasă, ea e o cale de cunoaștere. (...) Însă ea poate să fie și o armă împotriva ta însuți. Atunci cînd suferi fără să suferi. Atunci cînd te macini sufletește numai pentru a-ți dovedi ție însuți cît de sensibil ești. (...)
-În altă ordine de idei ce poate oare falsifica raporturile dintre oameni?
-În primul rînd minciuna. Nu cea grosolană, care seamănă mai degrabă cu un banc de prost-gust, ci acel semiadevăr în care frîntura de adevăr te lasă să crezi și jumătatea falsă. Minciuna este arma intrigii și a înșelării. La fel de periculoasă în relațiile interumane ca și între colectivități. Antidotul - cinstea, sinceritatea, corectitudinea și curajul de a le aplica și atunci cînd ele par a fi mai puțin „rentabile”. Este salutară creșterea numărulu de piese de teatru și romane care contribuie efectiv la netezirea acestui drum în sufletul nostru. (...)
-Azi și aici... Ce înseamnă azi și aici pentru scriitorul și cetățeanul F. S.?
-În locul unei definiții, care pînăl aurmă ar fi neîncăpătoare, aș spune: în lumea secolului nostru, în care mutațiile se succed cu o repeziciune de-a dreptul amețitoare, omul are nevoie - poate și mai mult decît în trecut - de un punct fix, de la care și la care să poată raporta totul. Un asemenea punct fix este pentru mine sentimentul liniștitor de apartenență la o colectivitate: la cea mică, formată din familie, rude, cunoscuți, colegi de muncă și de breaslă; la cea mare, formată din naționalitatea căreia îi aparțin și din milioanele de oameni care și-au împreunat gîndurile și forțele pentru a face țara noastră cît mai frumoasă. (...)
(...)
-(...) Nu-mi place să reduc istoria la istorioare. Pentru că fără istorie omul nu ar avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. Pe mine mă interesează (...) filmul conviețuirii sașilor sau șvabilor cu românii, cu maghiarii și cu sârbii de pe aceste meleaguri românești, care nu o dată au găsit limbajul comun al faptelor și al luptei pentru dreptul de a fi considerați oameni. Românii au o tradiție în a înțelege acest lucru. Din vremuri îndepărtate, aici, la vărsarea Dunării, multe seminții care au venit cu gînduri bune și-au adăpat caii.
-Unele cercuri nu văd cu ochi buni acest film.
-De aceea ne invită la emigrare. Și încă, unde mai pui, cică în spiritul ideilor de la Helsinki. De parcă reuniunea de acolo n-ar fi fost ținută tocmai pentru instaurarea unui climat de încredere, deci în interesul omenirii și al omului. De parcă o identitate colectivă, pentru care au trudit și au luptat generații întregi, s-ar putea schimba cu pălăriile! (...) Consider un gest uman ce merită toată stima faptul că RSR a înlesnit adevăratele întregiri de familii, atât cu mult înainte, cât și după întrunirea de la Helsinki. Dar a folosi această atitudine umanitară pentru a rezolva pe căi întortocheate și contrar spiritului invocat cu totul alte interese este - puțin zis! - o încălcare a dreptului omului și anume a dreptului său de a trăi în ambianța numită patrie, deci acolo unde s-a format și unde datorită acestui raport între mediu și om și între colectivitate și om se simte acasă.
-Ce ignoră cei ce îndeamnă la emigrare?
-Nu vreau să folosesc imaginea arhicunoscută a copacului răsădit. (...) Dar mă întreb ce fel de umanism ar putea sta la baza acelei gîndiri care reduce personalitatea omului la veniturile bănești în mărci sau dolari. (...) Dacă ne-am gîndi exclusiv la „posibila” situație materială, atunci, logic, ar trebui să fie patria uriașului „rest al lumii”. Dacă am avea în vedere numai frumusețile naturale, atunci eschimoșii ar fi renunțat de mult la patria lor. Iar teoriile așa-zisei „patrii mondiale” par a fi o sărăcăcioasă consolare a unora pentru lipsa de patrie.
-Ei spun că omul se poate oriunde adapta.
-(...) Dar, după A. Toffler, el reușește asta numai pentru că ia cu el, deși în microformat, un pic din lumea obișnuită. Și omul ia cu el - lucrul cel mai important - speranța de a se întoarce.
- Ce părere aveți despre așa-zisul „pericol al dezintegrării naționalității germane” din România?
-Ce prostie! (...) Păcat că n-a fost unul din adepții teoriei pe care ai amintit-o în sală, luni, la întrunirea Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană. Ar fi avut ce auzi cu privire la rolul istoric al populației de această naționalitatea nu numai în trecut și nu numai în prezent. Ea își păstrează specificul odată cu rolul ei istoric de constructor, pe care îl are împreună cu întregul popor român.
-Ziarele ne informează cu îngrijorare despre recrudescența fascismului în lume.
-Nu vreau să sau lecții nimănui, dar cer să se respecte lecțiile date de istorie. (...) În anii 40 o parte a tineretului de naționalitate germană a fost orbită cu promisiuni extraordinare (specializări ale tehnicii). Ca să ajungă după șase săptămîni de „specializare”, trecînd prin cazărmile fascismului, în primele linii ale frontului, fără să știe măcar cum să se trântească la pămînt cînd șuierau brandurile. (...) Am mai trăit și „vremea” cînd sate bănățene întregi au fost evacuate cu pistolul în mînă de către fasciști. Mulți au fost transformați atunci în pribegi și nu puțini în figuri de șah în mîna intereselor acelorași neoameni care atunci erau tineri fanatici și acum, aproape de vîrsta pensiei, își continuă obiceiurile încercînd să atragă în mrejele lor tineretul, fără a fi învățat nimic din lecțiile istoriei. Fascism sau neofascism tot crimă se cheamă sau crimă potențială îndreptată împotriva umanității.
-În lumea contemporană se vorbește tot mai mult despre drepturile omului. E un semn bun pentru destinul său?
-Rolul omului în ziua de azi este să prevină catastrofele. În primul rând pe cele provocate de om. (...) El trebuie să nu devalorizeze adevăratele sensuri a ceea ce a dobîndit omenirea prin înțelegeri ca cea de la Helsinki. Consider că atîta vreme cît asemenea lucruri sînt folosite drept firmă pentru continuarea de învrăjbiri, care măresc pericolul unui război, drepturile omului nu pot fi garantate. (...)
-Una din probleme ce se pun acut lumii contemporane?
-Problema umanismului. Care nu înseamnă fuga de tehnică, așa cum s-a predicat pe ici-pe colo, ci desființarea acestei opoziții artificiale dintre știință și tehnică, pe de o parte, și om, de cealaltă parte. Orice demnitate umană necesită măcar un acoperiș deasupra capului, o haină și de mîncare. Nu sînt adeptul teoriei că baza materială e totul! Dar e ca și sănătatea: dacă ea lipsește, lipsește cam totul.
-Cum se manifestă în socialism încrederea în valorile omului?
-Am să-ți recit o poezie de-a mea intitulată „Karl Marx”. Într-o traducere ad-hoc. E poate prea aspră, dar astăzi poezia trebuie să fie violentă pentru a scutura din amorțire orice conștiință.
-Ascult.
-„Karl Marx a luat omului libertatea / De a trăi ca analfabet / A luat omului dreptul / De a uita pe om / A luat omului fericirea / De a trăi fără viitor / A luat libertatea / Dreptul, fericirea / Din haosul numit istorie / Pentru a face odată cu istoria / Posibilul uman.”
(...)
-M-ar interesa opiniile unui reprezentant al prozei scurte despre genul acesta de literatură. Care îi sînt șansele azi?
-Proza scurtă este astăzi în avantaj, în condițiile unui timp lipsit de timp. O schiță de 2-3 pagini este ca un punct într-o linie. Autorul nu se simte obligat să să aspire să spună totul. Dar o astfel de schiță nici nu „tace” după ultimul punct. Desface înțelesuri care te pot obseda la fel de mult ca și un roman.
-Și acum câteva păreri despre literatura germană din România?
-Legătura dintre patriotism, viață și literatură poate fi urmărită și în operele scriitorilor de naționalitate germană, dealtfel nu numai de azi, ci și într-o apreciabilă moștenire literară. Scrierile lui Ștefan Ludwig Roth sînt cunoscute în parte și cititorilor români: Adam Muller Guttenbrunn, un bănățean care a militat pentru frăția dintre diferitele graiuri și pentru drepturile românilor de pe aceste meleaguri. Nume ca Menschendorfer și Wittstock se cer pronunțate cu mult respect; Scherg, un bun romancier, Franz Liebhardt, poet și eseist - pe care l-ați citit și în românește - și așa firul continuității ne duce pînă la cei mai tineri, care se înscriu cu drepturi egale și cu specificul tinereții lor în marea dezbatere pentru perfecționarea societății. Aș vrea însă să mai adaug ceva: nu cunosc cifre precise, dar pot să-l citez pe redactorul-șef de la Editura Kriterion, Hedwig Hauser: „Niciodată înainte în România nu s-au întipărit și difuzat atîtea cărți în limba germană ca în prezent”.
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu