George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979 (1976), 139-147.
-Aveați 13 ani cînd a început acest secol. (...) Ce aștepta întreaga omenire de al secolul XX?
-Popoarele își așteptau dezrobirea. Eliberarea națională și socială. De aceea, nu e de mirare că începutul acestui secol a fost marcat de o serie de răscoale și greve, de agravarea conflictelor dintre țărănime și moșierime, de intensificarea mișcării revoluționare. A crescut conștiința de clasă a muncitorimii. N-am să uit cum, în 1912, în urma unei acțiuni a contelui Ștefan Tisza, au fost dați afară din parlamentul ungar toți deputații de stînga. Muncitorii s-au adunat în fața parlamentului. A intervenit poliția călare. Un polițist a tăiat cu sabia mîna unui muncitor chiar în fața mea. În furia sa, mulțimea l-a zdrobit pe polițist. (...) Și oamenii nu așteptau de la secolul XX rezolvarea problemelor care îi frămîntau, ci luptau și își dădeau chiar viața pentru înfăptuirea unei vieți mai drepte și mai bune.
-(...)
-(...) Începutul acestui secol, chiar dacă nu cunoștea liniștea, semăna totuși mai mult cu veacul anterior. Era mai echilibrat, cu mai multă încredere în valorile tradiționale, în valorile umaniste.
-Vă reamintesc un vers al lui Rilke: „Trăiesc acum cînd veacu-i pe sfîrșite”. Dumneavoastră ați străbătut 76 de ani din secolul XX. Prin ce credeți că se deosebește de cele anterioare?
-(...) Dar fenomenul esențial care s-a petrecut în acest răstimp socot că este răsturnarea dominației burgheziei și instaurarea puterii proletariatului într-un mare număr de țări al eglobului.
-Cum ați trecut prin frămîntările acestui secol dvs., care sînteți un umanist?
-Tot ce am văzut că se face împotriva omului m-a determinat să fiu și mai dur în articolele mele. Am devenit și mai agresiv în scris, cu fiecare lovitură dată umanității în special de fasciști. (...)
-Este binecunoscută activitatea dvs. împotriva fascismului încă de la primele manifestări ale sale.
-Hitler a fost un monstru. Un demagog și un incult. Un dușman al valorilor culturale. Nici în ziua de azi nu pot pricepe cum de l-au urmat atîția germani în acțiunile sale demențiale și criminale.Cum de și-au lăsat călăuzite energia și puterea creatoare pe un făgaș antisocial și antidemocratic. L-am urît pe Hitler și pe acoliții lui cum nu am urît pe nimeni.
(...)
-(...) Ce v-a impresionat cel mai mult din istoria românilor?
-(...) Dar niciodată cele citite nu pot provoca o emoție asemănătoare cu cea provocată de o întâmplare la care ai participat direct. (...) În 1918, în decembrie, la Alba Iulia, am trăit emoția mulțimilor strînse acolo cînd s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România. M- au impresionat jertfele date de români în al doilea război mondial, în care au luptat cu o abnegație și un curaj care nu se pot uita.
-Care credeți că este originalitatea românilor în context european?
-Poporul român a fost și este un catalizator al istoriei din această zonă a Europei. Acest rol l-a plătit scump, făcând multe sacrificii. Poporul român, în pofida conjuncturilor, n-a pornit niciodată la luptă împotriva altor popoare. (...) El n-a cerut teritorii de la alții, n-a amenințat. Unii au tras concluzia că el este senin, că poate oricine să-l calce în picioare. Da, poporul român este tolerant, însă să nu uităm că el știe să se și revolte. Și n-am să dau neapărat ca exemplu războaiele pentru eliberare națională. Am să-ți reamintesc de răscoala din 1907, cînd nu luptau două popoare, ci în cadrul aceleeași comunități luptau obiditul împotriva exploatatorului. (...)
-Locuiți de foarte mulți ani la Timișoara.. Deși ați trecut prin zeci de orașe ale lumii, la capătul fiecărei călătorii, tot aici vă întoarceți...
-Pentru că aici îmi sînt prietenii. (...) În alte părți, oamenii, oricît de amabili, oricît de politicoși ar fi, au o răceală care te îngheață. Se interesează de tine nu din inimă, ci pentru că așa cere o etichetă rigidă. dar te fac să simți în permanență că ei sînt mai presus de tine. Românii nu au acest spirit de dominație. Așa că eu mă întorc la Timișoara de fiecare dată nu pentru că aici pot să mă întîlnesc cu prietenii mei, scriitorii români, și pot să beau cu ei un pahar de țuică și pot să ascult lăutarii pînă în zori (...), ci pentru că aici sînt oamenii cu care mă înțeleg eu cel mai bine, pentru că aici este casa mea. Eu nu locuiesc la Timișoara, eu trăiesc aici.
-Traduceți din literatura română în limbile maghiară și germană, traduceți din alte literaturi în românește. Sînteți ca un ambasador al prieteniei între popoare.
-Imperativul meu ca traducător, pe lîngă acela că orice tălmăcire trebuie să fie realizată la un înalt nivel estetic, e și acela de a contribui la apropierea între popoare. (...)
-Traducerea este și un act patriotic.
-Cu siguranță. (...)
-Sîntem noi cunoscuți în Europa?
-Dacă acțiunile politice ale țării noastre sînt binecunoscute, din păcate nu același lucru putem spune în legătură cu valorile noastre culturale. (...) Din păcate, de problema propagandei culturale se ocupă prea puțini funcționari și prea puțini specialiști. Consiliul Culturii și Educației Socialiste ar trebui să aibă mai mult interes în legătură cu modul în care sîntem noi cunoscuți în lume.
-(...) Ce este nou în România de azi? (...)
-De pildă, faptul că nu un mic grup se ocupă de probleme țării noastre, ci întreg poporul participă la procesul de edificare socialistă. (...)
-Niciodată prestigiul României nu a fost mai mare decît în acești ani...
-Pentru că în fruntea poporului se află un conducător care a știut să și știe să descopere tot ce e mai bun în ființa acestui popor și să-l mobilizeze pentru realizarea unor idealuri mărețe. Am colindat multe țări și m-am convins că despre președintele Nicolae Ceaușescu se vorbește cu admirație și respect, ca despre un important om politic al epocii noastre, al istoriei dintotdeauna a românilor, care continuă șirul de mari bărbați născuți pe aceste meleaguri, bărbați pentru care destinul poporului e mai presus decît viața lor.
-Sînteți un umanist, un om preocupat de destinul culturii, de modul cum se răfrînge ea în conștiințele oamenilor. (...)
-În socialism, cultura nu e un privilegiu, nu e un drept moștenit, ci este un drept al fiecărui om. Cultura socialistă este cultura muncitorilor și țăranilor și nu e numai apanajul activiștilor din casele de cultură. (...) Am constatat că tineretul ar tot mai puțin timp liber. Acel timp pe care să-l cheltuiască nu alergînd după minge sau mergînd la dans, deși sînt lucruri folositoare și acestea. (...) E un lucru dureros pentru mine să văd că setea de lectură a unui copil nu poate fi potolită pentru cătot timpul are ceva de făcut pentru școală, fie teme (numeroase și din ce în ce mai dificile), fie că e chemat la tot felu de activități. (...) Astăzi punem accentul (nu numai noi) pe o mare specializare. Dar nu sînt de acord cu îngustarea orizontului cultural. Dezvoltarea tehnicii nu trebuie să ne facă să uităm fiecare trebuie să se autoperfecționeze, că sîntem oameni și că avem o condiție a noastră de care trebuie să fim demni. Într-un univers chiar suprasaturat de tehnică, cultura poate oferi sentimentul libertății.
-Sînteți un om pe care îl cunoaște Europa. Ați colindat multe orașe ale lumii, ați cunoscut oameni de valoare pentru cultura omenirii, ați fost primit de șefi de state. Ați fost încununat de premii prestigioase, printre care și Premiul Herder. Sînteți desigur mulțumit de destinul ce v-a fost hărăzit.
-Am luptat pentru socialism. Am suferit pentru el. Acum am șansa să-l cunosc nemijlocit. Sînt mîndru că am ales drumul socialismului încă din tinerețe. (...)
-Care a fost cea mai mare bucurie din viața dv.?
-Participarea la revoluția din 1918. (...) Și chiar dacă poate nu vrei să mă întrebi, am să-ți spun și care a fost cea mai mare durere din viața mea. Fiul meu Claudiu a fost ucis de hitleriști cu cîteva zile înainte de a se termina războiul. Multă vreme n-am știut împrej. în care s-a sfîrșit. Oriunde scriam, primeam același răspuns: „inconnu”. Profesorul universitar Bruno Snell a reușit să reconstituie totul. A aflat întîmplările de la ultimul om cu care a discutat Claudiu, urmărit de fasciști pentru că era fiul lui F. Z., gazetarul care scrisese împotriva lor sute de articole, a peregrinat prin mai multe țări din Europa către sfîrșitul războiului. Era în Franța cînd a auzit că România a întors armele contra fasciștilor. (...) A pornit încoace împreună cu un prieten italian La un moment dat a ajuns într-o localitate situată lîngă granițele a 3 state: Germania, Franța, Elveția. Claudiu și celălalt băiat au trebuit să aștepte într-o cabană momentul favorabil pentru a trece în Elveția. De graniță îi despărțeau doar 300 m pe care trebuiau să-i străbată în fugă. (...) O patrulă germană a trecut pe la acea cabană și i-a legitimat. Hitleriștii, aflînd cine e fiul meu, i-au luat și i-au purtat prin mai multe închisori. Cînd sfîrșitul fascismului devenise iminent, hitleriștii i-au împușcat într-o pădure. Fiul meu a reușit să comunice cu un om din partea locului. De la acesta a aflat toată povestea B. S. și mi-a scris o scrisoare lungă pe care o purtam în servietă, de teamă să n-o găsească soția mea. (...)
-Dacă vi s-ar oferi privilegiul (...) să fiți auzit și înțeles de toți locuitorii acestei planete, ce ați dori să comunicați oamenilor?
-(...) Le-aș spune să fie atenți că tehnica aduce mult bine, dar, atunci cînd ea nu este controlată, poate să aducă și nenorociri. Aș vorbi oamenilor despre bucuria pe care ți-o poate provoca lectura, depre sentimentul de împlinire la care ajunge ființa umană prin cultură. Și le-aș mai spune că viitorul omenirii nu poate fi decît unul. (...) Poate fi o viață nu atît de comodă și nu atît de luxoasă cum ar dori cei trîndavi. Dar o viață mai liniștită, mai plină de fericire. Această cale fiind calea socialismului, a comunismului. Calea pe care cu strălucire merge țara mea, România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu