Relațiile Indiei și Egiptului cu Marea Britanie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- A trecut mult timp de cînd n-am mai fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
- Nu, domnule.
- Greu de spus în ce măsură poporul indian dorește într-adevăr să se rupă de metropolă*. Șaptezeci la sută sînt țărani! Țăranii doresc o viață liniștită și condiții de stabilitate. Îmi aduc aminte că înainte de război** erau în Egipt mari mișcări naționale***, dar felahii*** țineau toți cu Kitchener**** și cu orînduirea stabilă britanică. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, așa că acum au căzut în cealaltă extremă.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Marea Britanie.
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Prezența militară britanică în Egipt a durat din 1882 până în 1954. În 1914 provincia autonomă otomană Egipt a fost transformată în protectorat britanic. În 1922 Egiptul a fost recunoscut formal independent. (http://www.egiptul.ro/istoria2.php)
*** FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale Orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah. Sursa: DEX '09 (2009)
****  Horato Kitchener (1850-1916) = Mareșal britanic. Ofițer pînă la gradul de general în armata statului egiptean aflat sub ocupație britanică (1883-1899). Comandant-șef al armatei din colonia India. Consul britanic în Egiptul ocupat de armata britanică (1909-1914). (http://www.kitchenerscholars.org/kitchener-of-khartoum)
***** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Tânărul englez la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
E dificil să schițezi conturul tînărului din englez din speța nearticulată. Dimpotrivă, speța verbală e destul de ușor de cunoscut Comportările și deprinderile acestora din urmă sar de departe în ochi, și n-au decît o redusă importanță în viața națională. Guralivi, cîrcotași, inventivi, cunoscînd și făcînd cunoscuți doar pe aceia din aceeași speță, aceștia alcătuiesc o luminiscență ce licărește pe suprafața mlaștinii, camuflînd turba de dedesubt. În mod constant și strălucit, se exprimă fără să spună aproape nimic; în timp ce acei ale căror vieți se scurg în desfășurarea unor energii înfrînate, rămîn invizibili, deși cu nimic mai puțin solizi; căci sentimentele continuu exprimate încetează să mai fie exprimate, în timp ce acelea cărora nu li se dă glas sînt cu atît mai profunde cu cît sînt mai multe.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 98.

Marina Bădulescu, ZILE NAŢIONALE - Marele Ducat de Luxemburg: Capitala Luxemburg, „Agerpres”, București, 22 iunie 2015

Turiști-conserve în SUA la începutul secolului XX (LARDNER 1917)

<
(...)
În timpul șederii noastre am vizitat orașul campus Lewis*, care este cartierul general al turiștilor conserve. Dar poate n-ați auzit de ei pînă acum. Fac parte dintr-o organizație, își petrec concediile cu mașina, luînd cu ei tot ce le trebuie. Adică își iau corturi pentru dormit, își gătesc singuri mîncarea și nu frecventează hoteluri sau restaurante, căci dacă nu se dovedesc niște turiști bona fide**, nu pot face parte din organizație.
Mi-au spus că sînt peste două sute de mii de membri și se autotintitulează „conserviștii”, din pricina hranei lor care provine din conserve. În orașul-camping am văzut o pereche din Brady, Texas, pe nume domnul și doamna Pence. El avea peste optzeci de ani și veniseră cu mașina de la o distanță de 1641 de mile***.
Conserviștii se adună din fiecare colț al Statelor Unite; în timpul verii vizitează locuri noi ca Noua Anglie**** sau Marile Lacuri***** și iarna majoritatea vin în Florida și se împrăștie în toată zona. Cît am stat acolo, au organizat o întrunire națională la Gainesville, Florida, și au ales ca președinte pe unul din Fredonia, statul New York. Titlul său era ,,Regele deschizătorilor de conserve”. Au scris și un cîntec, pe care fiecare trebuia să-l învețe, înainte de a deveni membru al organizației.
„Trăiască conservele! Ura, băieți! Ura!
Sus conserva! Jos cu dușmanii săi!
Încă o dată în jurul focului să ne-adunăm,
Strigînd trăiască auto-campingul!”
(...)
>

Ring Lardner, Voiajul nunții de aur: Ring Lardner, Călătoriile lui Gullibe, trad. I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. 182-183.

NOTE M.T.
* Lewis = Oras in statul sud-estic Florida, cu iesire la Golful Mexic si Oceanul Atlantic.
** bona fide (latina) = buna credinta (http://www.merriam-webster.com/dictionary/bona%20fide)
*** mila terestra = 1609 metri; unitate de masura anglo-saxona (http://www.eudict.com/?lang=romeng&word=mil%C4%83%20(1%20mil%C4%83%20terestr%C4%83%20=%201,6093%20km);%20(nav)%201mil%C4%83%20marin%C4%83%20=1,8533%20km)
**** Noua Anglie = Regiune in nord-estul SUA, formata din statele atlantice  Maine, New Hampshire, Vermont,Massachusetts, Rhode Island si Connecticut. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/411409/New-England)
***** Marile Lacuri = Lacurile Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario situate la granita americano-canadiana. (http://www.epa.gov/glnpo/)

„Istoricul Băncii Naționale a României. (1880-1924)” (SLĂVESCU 1925)

 Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naționale a României. (1880-1924), Humanitas / Biblioteca Băncii Naționale a României - 1, București, 2013

15 Cuvânt înainte - acad. Mugur Isărescu

19 Victor Slăvescu și sistemul bancar românesc - Sabina Mrițiu

39 Notă asupra ediției

41 Introducere

45 I. Politica monetară a României (1867-1884)
Legea din 1867
Primele monede de aramă
Primele monede de argint în 1873
Emisiunea biletelor ipotecare
Ion C. Brătianu cere în 1861 crearea unei bănci naționale
Rubla rusească tulbură unitatea monetară
Moneda de 5 lei
Noile monede de argint hotărâre prin legile din 1879, 1881, 1882 și 1884

57 II. Încercările de a se înființa o bancă de emisiune în România. Primele începuturi de bancă
Principalii bancheri din țară
Banca Moldovei din Iași
Diferite încercări de a înființa bănci de emisiune

65 III. Pregătirile pentru înființarea Băncii Naționale 
Nevoia înființării unei bănci de emisiune
Ideile de bază ale unei bănci de emisiune
Ion C. Brătianu depune proiectul de lege pentru crearea Băncii Naționale în februarie 1880
Păreri împotriva Băncii Naționale. Ce credea Th. Rosetti
Ce sistem trebuia adoptat?

73 IV. Legea din 17 aprilie 1880 pentru crearea Băncii Naționale
Prevederile legii din aprilie 1880
Discuția în Cameră
Discuția în Senat

89 V. Primul an de viață (1881)
Primul bilanț
Prima operațiune: creditul acordat statului
Împrumutul acordat statutului pe gaj de ruble rusești
Lombardul mai mare decât scontul
Specula de bursă și lombardul
Greutățile dezvoltării operațiunilor de scont

97 VI. Prima epocă (1880-1890)
Scontul
Caracterul portofoliului 
Condițiile cerute de Banca Națională
Puține pierderi
Scontul oficial
Lombardul și cursul efectelor românești
Lombardul și agioul
Critica în Parlament
Trate și remize asupra străinătății
Rostul operațiunilor de trate și remize
Criza din 1884
Banca Națională și criza din 1884
Banca Națională participă la împrumuturile statului
Politica financiară a statului
Politica financiară a statului și Banca Națională
Construirea palatului băncii
Situația economică și financiară a țării înainte de retragerea biletelor ipotecare
Balanța comercială pasivă
Deficitul și agioul 
Convenția din 1886 pentru retragerea biletelor ipotecare
Discuția în Parlament asupra Convenției din 1886
Convenția din 1886 nu dă rezultate
Legea din 1888
Discutarea legii în Parlament
Împrumutul intern de 4% din 1889și retragerea biletelor ipotecare
Introducerea etalonului-aur prin legea din mai 1889
Reforma Băncii Naționale de acord cu legea etalonului-aur
Conflictul dintre Banca Națională și guvern
Legea din 1890 în discuția Parlamentului
Explicația veniturilor
Distribuirea beneficiilor
Dividendele reale și procentuale
Conducerea Băncii Naționale

157 VII. A doua epocă (1891-1900)
Legea din 1892 restabilește armonia dintre Banca Națională și stat
În ce constă noua lege
Discuția în Parlament în jurul acestei lege
Moartea lui Ion C. Brătianu, fondatorul Băncii, în 1891
Operațiunile Băncii. Politica de emisiune
Scontul și lombardul
Alcătuirea portofoliului
Criza Zerlendi
Criza din 1894
Epoca de prosperitate 1895-1898
Marea criză din 1899
Balanța comercială
Finanțele publice
Criza schimbului
Lombardul
Scontul și lombardul față de circulație
Operațiunile de trate și remize
Apărarea schimbului
Alte operațiuni
Capitalul social și fondul de rezervă sunt plasate în efecte publice de stat
Beneficiile obținute în epoca 1891-1900 și distribuția lor
Izvoarele de venituri ale Băncii Naționale
Taxa scontului
Distribuirea beneficiilor
Rentabilitatea Băncii Naționale
Conducerea Băncii Naționale

189 VIII. A treia epocă (1901-1914)
Statul vinde acțiunile sale la Banca Națională
Soluția dată de generalul Manu nu reușește
Soluția dată de P. P. Carp
Convenția din 16 decembrie 1900
Votul Parlamentului
Convenția din 11 mai 1901. Acordarea unui împrumut statului
Importanța Convenției din 11 mai 1901
Discuția în Senat a Convenției din 11 mai 1901
Operațiunile de trezorerie ale statului. Convenția din 9 aprilie 1905
Operațiunile Băncii Naționale în perioada 1901-1914
Emisiunea de bilete
Scontul
Politica de scont urmată
Legiferarea băncilor populare în 1903
Criza din 1907
Moartea lui Eugen Carada
Progresul țării în epoca 1901-1910
Situația finanțelor publice
Criza din 1912
Atitudinea Băncii Naționale
Cum era judecată situația
Criza continuă și în 1913
Anul 1914 dă multe speranțe
Izbucnirea războiului general
Intervenția Băncii Naționale
Dezvoltarea institutelor de credit
Moartea lui Anton Carp
Lombardul 
Taxa scontului și lombardului
Operațiunile de trate și remize
Intervenția Băncii Naționale pentru menținerea cursului
Celelalte operațiuni active
Alte operațiuni
Relațiile cu statul
Beneficiile obținute
Izvoarele beneficiilor
Dividendele reale și procentuale
Conducerea Băncii Naționale în această epocă

245 IX. A patra epocă (1914-1918)

A. Relațiile cu statul

Primele împrumuturi
Alte împrumuturi. Asigurarea acoperirii
Situații Băncii în epoca neutralității
Împrumutul național din 1916 are mare succes
Situația Băncii în 1916
Intrarea în război. Noi credite. Convenția din 21 octombrie 1916
Trimiterea tezaurului la Moscova
Atitudinea Băncii Naționale în această chestiune
Noi împrumuturi pentru ducerea războiului
Influența războiului asupra emisiunii
Anul 1918, o grea încercare pentru Banca Națională
Banca Națională continuă a ajuta statul
Politica Băncii Naționale față de stat în epoca 1914-198

B. Relațiile cu viața economică

Conflictul cu Disconto-Gesellschaft

Sprijinirea agriculturii

Înființarea caselor de împrumut pe gaj

Organizarea exportului pe cereale

Convenția cu Puterile Centrale

Convenția cu Anglia

A doua Convenție cu Puterile Centrale

Intrarea în război. Împărțirea Băncii Naționale în două sedii

Operațiunile Băncii. Scontul și lombardul

Casele de împrumut pe gaj

Alte operațiuni

Evacuarea valorilor la Moscova

Aprecieri asupra structurii plasamentului Băncii Naționale

Rezultatele obținute în epoca 1914-1918

Repartiția beneficiilor

Dividendele se mențin staționare

C. Banca Națională în timpul ocupației
Emisiune de bilete ale Băncii Centrale
Banca Națională sub sechestru
Casele de împrumut agricol- Landwirtschaftliche Dralehnkasse (LDK) 
Bonurile de casă
Împrumutul forțat de 250 milioane lei
Atacarea disponibilului Băncii Naționale la Berlin
Împrumutul comunei București
Operațiunile Băncii Naționale în teritoriul ocupat

D. Banca Națională și Pacea de la București
Legitimarea operațiunilor în timpul ocupației
Conferința de la Berlin
Centrala de devize
Banca Națională sub control german și după pace
Tentativele de înrobire a Băncii Naționale
Proiectele de legi propuse în conformitate cu cererea Berlinului
Conducerea Băncii Naționale

305 X. A cincea epocă (1919-1924)

A. Relațiile cu statul

B. Relațiile cu piața economică

Condițiile economice ale țării după război

Operațiunile Băncii. Scontul. Lombardul. Casele de împrunut pe gaj

Aspectele vieții noastre economice

Atitudinea Băncii Naționale

Banca Națională în noile teritorii

Organizațiile de credit în noile teritorii

Progresul general al țării. Statistica oficială a întreprinderilor

Noua orientare a pieței după 1921

Creditul industrial

Problema schimbului

Casa de compensații

Alte operațiuni

Rezultatele obținute

Se fac mari rezerve

Repartiția beneficiilor

Crearea Institutului Economic Român

Asociația Băncilor

Contribuția personalului

Conducerea Băncii Naționale

Rolul lui I. G. Bibicescu

269 XI. Concluzii generale

375 Anexe

411 Index

Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.

<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley,  reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
 >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.

Agenția Telemobil la Constanța în 1994 („Telegraf” 1994)

<
NOU ÎN CONSTANȚA!
serviciul de
TELEFONIE MOBILĂ CELULARĂ
TELEMOBIL
Cel mai nou, cel mai  mic, cel mai ușor, cel mai inteligent telefon de buzunar NMT 450 din lume
la prețul de numai 899 USD
(în LEI la cursul oficial)
ABONAMENTUL LUNAR 25 USD
(în LEI la cursul oficial)
Serviciul oferă:
Legături telefonice naționale și internaționale
Transmisii fax
Se oferă GRATUIT următoarele servicii suplimentare:
* devierea apelurilor
* conferință în trei
* apel în așteptare
* restricționare apelurilor de intrare sau de ieșire
RELAȚII SUPLIMENTARE ȘI ÎNSCRIERI LA TELEFON: 018600091; 018600092. FAX: 638421
Telefonica ROMANIA
AGENȚIA TELEMOBIL - Constanța
>

SURSA
 „Telegraf”, Constanța, 4 iulie 1994.

Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată  decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.

NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.

Muzeele de istorie din județul Constanța în 2006

 G. V., S-a inaugurat turismul cultural 2000. Toate muzeele de istorie din județ sunt deschise zilnic, 

Până pe 30 septembrie, toate muzeele de istorie din județul au program de vizitare între 8 și 20. Este vorba despre Muzeul de Istorie Națională și Arheologie și Edificiul Roman cu Mozaic Constanța, Muzeul și Cetatea Histria, Muzeul și Cetatea Adamclisi, Muzeul Carsium - Hârșova și Muzeul Axiopolis - Cernavodă.

În ceea ce privește tarifele de intrare la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, precum și la Muzeul și Cetatea Histria, Muzeul și Cetatea Adamclisi, prețul este de 100.000 lei vechi de persoană, iar la muzeele de la Hârșova și Axiopolis, 50.000 de lei vechi de persoană. Potrivit directorului Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, dr. Constantin Chera, tarifele rămân neschimbate pe perioada sezonului estival.

Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)

Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11

Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE.  De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor  când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”.  Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.

„Starea Națiunii 2000” (BONDREA 2000)

 

Aurelian Bondrea, Starea Națiunii 2000. România încotro?, vol. I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

5 „E evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.” M. Eminescu

9 Cuvânt înainte

Partea I

17 I.Revoluție, reforme, tranziție. Sinteza unor opinii

37 II.Capitalismul românesc în perioada interbelică (1918-1939)

65 III. Socialismul românesc în perioada postbelică (1947-1989)

99 IV.Tranziția în România în perioada 1990-2000
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial

Partea II
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic 

Editorial al revistei „PRO UNIONE” din Baia Mare („PRO UNIONE” 2000)

prof. dr. Valeriu Achim, Pro Unione - concept fundamental într-o societate democratică, „PRO UNIONE”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 7-8

Sintagma PRO UNIONE din fruntea revistei noastre vine din adâncuri de istorie, din plăsmuirile mereu iscoditoare ale preotului, filosofului și tribunului doctor Vasile LUCACIU, încorporată încă din 1890 pe frontispiciul bisericii - azi prestigios monument istoric în Șișeștii Maramureșului - exprimând atunci, la răscruce de secole, dorința unanimă a românilor de a fi solidari și uniți într-un gând care însemna cultură și conștiință națională, unitate național-statală și, în egală măsură, dreptul de afirmare în fața unor opresori seculari, a Europei civilizate, a lumii întregi.
(...)
Un teren propice pentru unire - în special a românilor - este cel religios. După unele surse, Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la români sentimentul de unitate și solidaritate națională a fost întotdeauna puternic. Textul este parcă scris pentru zilele noastre și pentru credincioșii ambelor confesiuni ale celor două biserici: „Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental (ortodox) e mai mare decât între acesta din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar...”. Ecumensimul este, așadar, un mijloc, care ne poate conduce spre un astfel de țel, dar numai prin consens și bună înțelegere între părți. (...)

„Salonul de plajă” („TOMIS” 1998)

 Sorin Roșca, Salonul de plajă, „Tomis”, Constanța, aug. 1998

În ultima zi a Târgului de carte „Litoral 98”, organizat în iulie la Constanța, reprezentantul unei cunoscute edituri bucureștene era profund dezamăgit de interesul foarte scăzut al publicului față de evenimentul cultural cu participare națională. „Nu cred că vom mai veni în toamnă, fiindcă-i pierdere de bani și de timp. La Neptun însă vom participa, dom-le, e cu totul altceva!”, își da el cu părerea, fără să se sinchisească prea mult de fețele pleoștite ale organizatorilor și cu atât mai puțin de noi. „La Neptun e organizare, nu glumă, e ceva select, fraților! Veniți acolo și băgați la cutiuță, că aveți ce învăța!”

Ne-am dus la „Club Bazin” din Neptun și bine am făcut! De cum am intrat printre standurile încropite parcă la repezeală din te miri ce, printre două rafturi agățate unul de celălalt cu o stinghie șuie din placaj, hop și bucureșteanul nostru! temeinic bronzat, în bermude și cu o berică la subțioară. Ne-a recunoscut, a mormăit un fel de salut și s-a pierdut repejor în semiobscuritatea unui cotlon de „Salon model de carte”. Seara a fost salvată (și organizatorul mult prea generos onorat) de prezența criticului literar Alex Ștefănescu, a poetului Mircea Cărtărescu, precum și a scriitorilor Robert Stauffer, președinte al filialei Bavaria a Asociației Scriitorilor Germani, Ursula Haas și Radu Bărbulescu, redactor-șef al revistei „Observator” din Munchen. „Salvată” e un fel de a zice, fiindcă oaspeții din Germania, rămași aproape singuri, susținându-și recitalul de poezie doar pentru noi și operatorii tv, au în această privință o cu totul altă opinie...

Firește, nimeni nu poate pretinde unui comerciant oarecare din Mangalia, chiar dacă acest ar fi cu adevărat animat de intenții generoase, să ducă la bun sfârșit un proiect cultural de o asemenea anvergură. În cazul de față, replica „Important e că încearcă!” ar suna de-a dreptul comic pentru noi, cei care am fost întâmpinați la o trecută ediție de un director de târg mușcând dintr-un cârnat! Rolul benefic al unei manifestări culturale de acest gen fiind, în ceea ce privește ediția 1998 a Salonului de la Neptun, aproape inexistent, singurul câștig au fost probabil cele câteva zile bune de piață intrate în contul expozanților.

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

Alvaro Garzon, Politica națională a cărții. Un ghid pentru munca pe teren, trad. (fr. 1997) S. Craia, pref. lect. univ. dr. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în  minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor  și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și  oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.

Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.

Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii  cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura  era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările  culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și  unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză  acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă  textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și  un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.


Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)

„Simeza” (IONESCU 1995)

 Teodor Ionescu, Simeza, „Tomis”, Constanța, martie 1995

Întrucât mi-s un mare liric, în fond inhibat de o „meserie” provizorie (și pasageră), cum au observat niște colegi „grămătici” ai artei noastre universale și chiar naționale (nu naționaliste păcătosule!), cele 40-50 de desene și picturi pe care le-am „analizat” în fuga mare, ale tânărului (25 de ani) Aurel Gheorghiu din Cogealac, m-au desfătat pur și simplu (nu m-au cucerit) adică, m-au năucit cu sinceritatea, cu verva absurdă și imaginația lor organizată și nu atât prin tematica fantastică, cu reminescențe surrealiste, folclorice ori ultraabstracte, cât prin grafica rafinată până la gratuitate, când virilă, gen flamando-olandez (Bosh și ai lui), când chiar alambicată de un umor neaoș (Cochetărie sentomentală).

Recomandăm fără nicio obligație o inspirație locală. (Colega Geta Deleanu e specialistă în kitsch și are meritul ei incontestabil în existența muzeului medgidist.

Arta naivă a lui Aurel Gheorghiu îmi amintește de cea a altui mare naiv constănțean, Mircea Măscurei, cu care, cine știe când, redacția „Tomis” va organiza o expoziție.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967

Interviu cu Alexandru Andrițoiu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

A. A. - (...) Pentru că unii abia așteaptă să ciupească ideile altora. Există idei frumoase, inedite, care devin contagioase.

- (...) Actul de creație, ca și viața literară, are nevoie de un echilibru interior. Poezia mea este de un echilibru clasic, neoclasic, (...).

- (...) Întoarcerea noastră spre clasicism este un răspuns în spiritul sănătoasei tradiții românești și universale dat oricărei încercări de mutilare a frumosului, indiferent dacă e vorba de artă sau oricare alt domeniu.

G. A. - Conduceți o revistă de cultură, „Familia” păcătuiește de această viziune simplificatoare? Sau, mai corect spus, pentru că am citit în revista dvs. unele poezii conformiste, grandilocvente, de ce acceptați publicarea lor?

A. A. - Din păcate, există în lumea literară prejudecata, și mai ales la începători, că numai o poezie ostentativă declarativă `ar merge`, s-ar putea publica. De aceea, mulți asaltează redacțiile cu teancuri de manuscrise. Care nu sînt altceva decît poezii contrafăcute. Bieții oameni își iubesc sincer patria, dar ce folos dacă n-au talent. (...) De-altfel, de la istoricul Congres IX al PCR, respectul pentru diversitatea de stiluri a devenit o realitate.

- (...) Echipa cu care am pornit la drum – R. Enescu, O. Cotruș, Gh. Grigurcu, I. Negoițescu, N. Balotă, M. Malița – s-a destrămat. (...) Greșeala e că în cei 12 ani de când apare seria nouă a revistei „Familia” nu ne-am format o echipă de critici tineri, în toate dom. Iată, acum începem să ne-o formăm.

- Au și ardelenii umorul lor. Un umor mai sec, pe care uneori nu-l sesisează decît ei. În asta constă tot farmecul. Și în reacțiile lor cu întîrz. la umor.

G. A. - Ce au păstrat românii în această vatră unde au cunoscut și suferințe, și bucurii, și izbînzi, și înfrângeri?

A. A. - În afară de omenie au mai păstrat un deosebit simț politic și militar. Militar și nu militarist! N-am râvnit niciodată la pămîntul altora.Cu firea noastră pașnică numai un deosebit simț politic și militar ne-a apărat ființa națională.

- (...) Noi, ardelenii, venim cu un simț acut al ist.oriei datorită dublei asupriri în care am trăit aproape un mileniu.(...) Cuvinte ca dîrz, doldora, aspru, vajnic etc au fost demonetizate prin suprauzitare. În poezia deceniile 5 și 6 ale epocii noastre.

- (...) Oricît ar părea unora hazardată interpretarea mea, eu înțeleg Miorița cu cei 3 ciobănei din Moldova, Muntenia și Transilvania ca pe o frumoasă viziune asupra unității naționale. Să nu uităm că poezia noastră cultă debutează cu Testamentul Văcărescului și cu Marșul oștirii române al lui Cîrlova. (...) Sînt împotriva primatului formelor sau ideilor, ele contopindu-se prin natura lucrurilor. (...) Literatura trebuie să fie cuvinte ce exprimă adevărul, iar dacă îl exprimă fără fior estetic, nu are de a face cu literatura.

- Nici o literatură n-a pierdut atîția scriitori tineri ca a noastră. Cîrlova, Eminescu, Bălcescu, D. Iacobescu, Bogdan Amaru, Ion Trivale, Mihail Săulescu... mai aproape de zilele noastre N. Labiș.

- Sărăcia, mizeria pot distruge un mare talent, după cum belșugul trăit necugetat poate duce de asemenea la desființarea lui. Dar arta și talentul nu se împlinesc neapărat prin condiții materiale. (...) Nicăieri în lume numai din literatură. nu se poate trăi.

Interviu cu Emil Botta (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. - (...) V-au influențat basmele românilor?

E. B. - Desigur. M-au tulburat. Și nu doar lumea lor feerică. Cruzimea lor chiar. Iată titlul unui basm de o cumplită frumusețe: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

G. A. - Ne mai pot spune ceva basmele astăzi?

E. B. - Tinerețe fără bătrânețe... este un basm care poate tulbura și pe un om al secolului XX care a văzut aselenizare.

G. A. - (...) Ce datorați, de pildă, cărților populare?

E. B. - Sînt cărțile în care se petrece nunta cerului cu pământul, cărțile cumințeniei și ale nebuniei. O nebunie care te face să umbli cu capul în nori. Nu zăpăcit, nu pierdut, dar sus, foarte sus. Le-am citit demult și de multe ori în tinerețile mele fiind. Și simțeam cum într-o clipă îmbătrînesc frumos, am pletele albe, de cea mai curată zăpadă. (...)

- (...) Doar Salvador Dali știa și mai și. Întru-n ziar parizian, după ce a citit tradiția baladei, el a declarat că Miorița este o operă suprarealistă. Oița năzdrăvană, oița care vorbește, i-a plăcut foarte mult. Și ce ilustrații va face Salvador!

G. A. - Într-o poezie spuneți: „Stăpîni să-mi fie cei doi rumâni / Dor și Neliniște”. Vreți să vă explicați?

E. B. - Vreau. Dar explic un lucru care mi se pare o clară nebuloasă, (...), ca un astronom privind prin telescop. Cei doi rumâni, Dor și Neliniște, sînt expresii ale acestui neam. Nu știu să mă fi gîndit la Rumândor al lui Budai-Deleanu. Dorul este al românului veșnic, al eternului, și poate neliniștea este a mea.

G. A. - Mai sînt actuali cronicarii?

E. B. - Mereu și meru vor fi, în spațioasa veșnicie. La început a fost cuvântul, Logosul. Dar cuvântul lor a fost. Ei, bătrîni ca vremea, au scris prima filă, în frumos chenar, cu înflorituri de sînge și aur, prima filă a Epopeii naționale.

G. A. - (...) Există însă opere în care fiii neamului nostru sînt evocați convențional. Ce uită scriitorii atunci cînd comit o astfel de eroare?

E. B. - „Scrie cu sînge și vei vedea că sîngele e spirit”, a spus un înțelept, înnebunind aproape căutînd adevărul. Poate că trebuie să ne smulgem inima din coșul pieptului, poate că trebuie să murim ca și ei și ca într-o legendă să înviem, atunci cînd evocăm istoria.

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”

G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?

A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.

G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?

A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?

G. A. - Cum ați răspunde la ea?

A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.

G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?

A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.

G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?

A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă.  Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.

G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?

A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.

G. A. - Cum?

A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.

(...)

A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai bine românește.

G. A. - (...) Ce rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?

A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu scriau.

- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am reușit să mă întrețin din traduceri.

- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar, după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție. Ideea de a face `tabula rasa`, de a renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim, nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.

G. A. - În multe poezii descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se împlinească?

-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi. Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.

-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă prin deformarea libertății.

- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.

- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune unul care, în 1929, am vorbit printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre televiziune.

G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism și sincronism?

A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă refer în special la  la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.

G. A. - Totuși, noi am creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.

A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.

- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.

G. A. - (...) Cum vă descurcați într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?

A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al tehnicii.

- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l spună.

G. A. - Vă pare rău că, sîntem trecători prin viață?

A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.

G. A. - De ce ne temem de dispariția noastră?

A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața noastră.

- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu cea de întuneric.