Transilvania după Armistițiul cu Națiunile Unite din 1944 (TĂTARU 2000)

Liviu Tătaru, Realități transilvane după 12 septembrie 1944 (II), „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000.

În cazul politicii etnice românești de după al doilea război mondial, ajungem la constatarea că timp de un deceniu și jumătate aceasta a fost concepută la Moscova și transpusă în realitate sub supravegherea strictă a consilierilor sovietici. Această politică, în esența ei antiromânească, a lovit cu precădere în elementul majoritar românesc. Minoritățile etnice, cu excepția germanilor și romilor, au avut un statut superior față de cel al românilor și au fost folosite pentru a neutraliza patriotismul și naționalismul pozitiv al acestora. Noi ocupanți știau că principalul „antidot”al acestora era șovinismul maghiar având ca exponenți nu numai maghiari etnici, ci și unii evrei maghiarizați. Ca atare, aceștia au furnizat în mod disproporționat  „cadre” pentru „aparatul” comunist și acelui represiv în formare, îndreptat împotriva „dușmanilor poporului”, care în realitate s-au dovedit a fi intelectualii români (8).
Regionalele și județenele de partid, organele aparatului represiv (din care la comuniști făceau parte și organele de justiție și cele de poliție) au fost înțesate de comuniști și „antifasciști” de ultimă oră, preponderent de etnie maghiară. Fostul rege Mihai arată într-o convorbire cu Mircea Ciobanu: „Părea ciudat ca un minoritar să decidă  anii de pușcărie la care trebuia să fie condamnat un român”.
Și mai ciudat era faptul că organele care alcătuiau listele de „dușmani ai poporului  erau alcătuite într-o mare parte a Transilvaniei din șovini maghiari ori alți comuniști, ca și cele care își dădeau avizul de care depindea soarta individuală a fiecărui incriminat.
Locul genocidului (etnocidului) direct din timpul ocupației horthyste  a fost luat de genocidul mascat de listele de „dușmani ai poporului”, aproape totdeauna români și foarte rar maghiari sau evrei. Noii ocupanți nu erau necunoscători și nici străini de asemenea practici. Fostul rege Mihai arăta în convorbirea menționată: „După război, rușii din Comisia Aliată au început lucreze ca la ei acasă. Pe sași și pe șvabi i-au scos din case și i-au trimis în lagăre... Restul, după un triaj foarte riguros, favorabil oamenilor fără cine știe ce prestigiu în comunitățile respective, au fost ridicați peste noapte în funcții, spre stupoarea chiar a comunităților din care făceau parte. Nu e greu astfel să stârnești resentimente în sânul populației majoritare” (9).
Numărul mare de „cadre” maghiare ori asimilate, în cea mai mare parte a Transilvaniei, cu susținere în rândul maghiarilor ori asimilaților din organele centrale, a permis predominarea intereselor acelei comunități, perpetuarea șovinismului și atitudinilor antiromânești. Este suficient să semnalăm în acest sens un raport al Marelui Stat Major al armatei române din 1 martie 1945 privind situația românilor din NV și E Transilvaniei (10)..După constatarea care confirmă punctul de vedere exprimat de noi mai sus: „sub masca comunismului, activitatea iredentistă maghiară se manifestă din plin, căutând să sfideze și să umilească tot ce este românesc”, sunt prezentate exemple numeroase în acest sens. Printre acestea, interzicerea tricolorului românesc și a tuturor manifestărilor naționale, obligația de  folosi numai limba maghiară în raport cu autoritățile, arestarea fără motive, umilirea și maltratarea românilor, cu deosebire a intelectualilor, acuzați de „fascism”, folosirea de mijloace copiate de la horthyști pentru a-i determina pe români să părăsească NV și E Transilvaniei.
Scopurile urmărite de autorități (teoretic româno-maghiare) erau discreditarea elementului românesc și intensa propagandă revizionistă, cu implicații pentru viitoarea Conferință de Pace (11).
Sub aspectul geopolitic poziția sovietică față de contenciosul româno-maghiar asupra Transilvaniei a început să încline balanța în favoarea României după 23 august 1944. Rațiunile acestei schimbări de atitudine încep să transpară din izvoarele arhivistice tot mai numeroase care vor fi puse în valoare și care confirmă supozițiile anterioare ale istoricilor. Nu poate fi neglijată contribuția României la victoria asupra nazismului și horthysmului, în contrast cu fidelitatea până la capăt a Ungariei, determinată de aducerea la putere de către germani a lui Szalasi.
Armistițiul preliminar din 11 octombrie 1944 a fost anulat de guvernul impus de hitleriști la Budapesta și abia Convenția de armistițiu din 25 ianuarie 1945 dintre Ungaria și Națiunile Unite a putu fi pusă în aplicare. Guvernul generalului Mikloș nu cuprindea comuniști ori asimilați ai acestora, precum cel de la București, fiind „o adunătură de nemeși”, din care nu lipsea nici „un om de-a lui Horthy”, precum generalul Janoș Vereș (12).
Evoluțiile politice din România erau, pe de altă parte, mai convenabile decât cele din Ungaria, sovietizarea evoluând aici „promițător”. Participarea comuniștilor la actul de la 23 august 1944 le asigurase participarea la guvernare, ca și unor interpuși ai lor, iar pe preluarea pe cale „revoluționară” (adică violentă și ilegală) a puterii la nivel județean și local decurgea „mulțumitor”.
Iată de ce, balanța a început să încline în favoarea României, iar articolul 2 al Convenției de armistițiu cu  Ungaria prevedea „obligația de a evacua, în limitele frontierelor existente la 31 decembrie 1937, toate trupele și toți funcționarii unguri din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României”, adică un prim pas spre restabilirea suveranității lor de stat asupra teritoriilor răpite de horthyști. Dar nu numai un prim pas, deoarece numai Conferința de Pace urma să definitiveze harta politică a Europei Centrale.
Impunerea guvernului procomunist condus de P. Groza, la 6 martie 1945, totala servit Moscovei, a înclinat și mai mult balanța în favoarea României. Două zile mai târziu, administrația militară sovietică și organele „autonomiei” NV și E Transilvaniei au fost înlocuite cu administrația românească și a fost restabilită autoritatea guvernului de la București asupra acestor teritorii. Noii ocupanți au avut grijă ca această autoritate să nu fie deplină, componența noii administrații asigurând în multe zone predominarea elementelor maghiare șovine și revizioniste.  Ele sperau și acționau pentru răsturnarea situației până la Conferința de Pace. Au fost încurajate în acest sens și de perseverența guvernului maghiar de a obține măcar o parte din teritoriile răpite în 1939-1940 celor trei state vecine. la 14 august 12945, guvernul maghiar a prezentat un Memorandum  privind „problema” Transilvaniei, în care se reiterau vechile doleanțe teritoriale. La sfârșitul aceluiași an, la Moscova, a avut loc Conferința miniștrilor de externe ai marilor puteri, la care guvernul P. Groza a obținut recunoașterea din partea SUA și Angliei. Această recunoaștere a atârnat și ea în favoarea României în privința teritoriului NV și E Transilvaniei, crede istoricul maghiar Mihail Fulop (13). Același istoric apreciază că preferința marilor puteri pentru România, cu deosebire a URSS, s-a datorat și faptului că guvernarea Groza a permis ca și în continuare Transilvania să fie administrată de mulți etnici maghiari (14) (cu ce consecințe am arăta anterior). La 8 aprilie 1946 a sosit la Moscova o delegație guvernamentală maghiară având în componență pe președinte, prim ministru și ministru de externe. Delegația a prezentat un plan ce prevedea cedarea către Ungaria a teritoriului cunoscut în evul mediu sub numele de Partium și care cuprindea județele vestice ale Transilvaniei, totalizând 22.000 kmp. În urma respingerii acestui plan de către sovietici, a fost prezentat un alt plan care reducea pretențiile Ungariei la 11.800 kmp. Nici acest plan nu a fost acceptat, propunându-se tratative româno-maghiare. Acestea s-au purtat la București în cursul aceluiași an, dar P. Groza a respins cererile guvernului maghiar ca nefondate.
Conferința de Pace de la Paris a validat revenirea întregului teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena la România.
Vom reveni și vom prezenta câteva crâmpeie din viața românilor dinNV și E Transilvaniei în anii de cumpănă 1945-1946.


(8) Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992, 117.
(9)M. C., op cit., 106.
(10-11) Valeriu Dobrinescu, Comisia aliată de control (sovietică) și interpretarea articolului 19 din Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944 - 6 martie 1945), „Sovietizarea...”, 42.
(12) Romulus Zaharia, Ademenirea, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 193.
(13-14) Virgil Târău, op. cit., p. 91

„Iubim Basarabia” (ȚEPORDEI 1998)

 Vasile Țepordei, Iubim Basarabia, Fundația Culturală Română, București, 1998

5 Arhimandrit Teofil Pandeli, Prefață

7 Iubim Basarabia („Raza”, 3 mai 1942)

10 Basarabie („Raza”, 14 feb 1943)

13 Credem în destin („Raza”, 28 noi. 1943)

17 Mistica naționalismului basarabean („Basarabia”, 17 oct. 1941)

20 Alexie Mateevici („Raza”, 27 aug 1937)

23 Suflet românesc în Basarabia („Basarabia”, 20 feb. 1943)

26 Cu fața spre Basarabia („Basarabia”, 2 apr.. 1943)

29 Basarabia plânge („Raza”, 15-22 feb 1942)

32 Prin Basarabia ruinelor („Raza”, 2 noi. 1941)

35 Basarabenii („Raza”, 3 iun. 1941)

38 Au căzut lanțurile robiei („Basarabia”, 23 iul. 1941)

41 ...Jelui-m-aș și nu am cui („Raza”, 8 apr. 1941)

44 Mistica basarabeană („Raza”, 1 apr. 1941)

47 Moș Ion Codreanu („Raza”, 25 mar. 1941)

50 Jertfe pentru Basarabia („Raza”, 18 mar. 1941)

53 Să revăd Basarabia și apoi pot să mor („Raza”, 7 dec. 1941)

55 Plecând din Basarabia („Raza”, 18 aug 1940)

58 „Nu te putem uita...” („Raza”, 13 iul. 1943)

61 Ce vrem? („Raza”, 8 mai 1943)

65 Generații basarabene („Raza”, 26 iul. 1942)

68 Ospitalitate frățească („Raza”, 24 ian. 1943)

71 Ardealul și Basarabia („Raza”, 27 sep. 1942)

74 Basarabeanca („Raza”, 22 aug. 1942)

77 Biserica basarabeană („Basarabia”, 27 aug. 1941)

80 Dor de Basarabia („Raza”, 11 mar. 1941)

83 Satul basarabean („Raza”, 8 feb. 1941)

86 Țăranca basarabeană („Raza”, 15 feb. 1941)

89 Basarabenii refugiați („Raza”, 1 feb. 1941)

91 Generații basarabene („Raza”, mar. 1941)

94 Basarabenii („Raza”, 8 oct. 1940)

96 Golgota Basarabiei („Raza”, oct. 1940)

99 Cu gândul la Basarabia („Raza”, 24 sep. 1940)

101 Scrisoare din Basarabia („Raza”, 15 sep. 1940)

104 Soarta refugiaților („Raza”, 30 aug. 1940)

107 Unirea Basarabiei („Raza”, 3 apr. 1938)

110 Basarabia și basarabenii („Raza”, 14 oct. 1937)

113 România ignorată! („Raza”, 3 oct. 1937)

115 Mateevici, Murafa și Hodorogea („Raza”, 2 sep. 1937)

coperta 4: V. Ț. (născut în 1908, com. Cârpești, jud. Cahul, R. Moldova) este absolvent al Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie din Chișinău. A funcționat ca profesor secundar la liceele Industrial nr. 1, „Al. Donici”, „Regele Ferdinand” și ”Regina Elisabeta”, toate din Chișinău. A editat și condus, timp de opt ani, ziarele „Raza” și „Basarabia”, adevărate manifeste de luptă în car erau acuzate ororile bolșevismului și rusismului, intrând imediat în atenția autorităților. A colaborat ca redactor pentru Basarabia la cotidianul „Calendarul” din București. A publicat cărțile: Învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (1931), Politicianismul și Basarabia în cei 13 ani de la Unire (1937), Preotul Alexe Mateevici - autorul limbii noastre, Amintiri din Gulag (1992), Drumul Golgotei (1995), Au murit cu gândul și dorul de Basarabia (1997). Din 1940 s-a refugiat în România pentru a scăpa de prigoana bolșevismului din Basarabia, fiind profesor secundar la liceele „Regina Maria” și „Bălașa Brâncoveanu” din București. De la început s-a remarcat și în țară ca adversar al comunismului și rusismului, continuând lupta și organizând „Asociația Refugiaților Basarabeni - pro Basarabia și Bucovina”.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

Partidele politice din Europa (SEILER 1978)

Daniel Seiler, Partidele politice din Europa, trad. E. Zăinescu (Paris, 1978), pref. S. Bocancea, Institutul European/ABC 3 Politologie, Iași, 1999, 155 p.

5 Prefață

9 Introducere

13 Partidele politice din Europa 

17 Apariția partidelor politice
I. Abordarea problemei
II. Paradigma celor patru clivaje
III. Tipologia familiilor politice din Europa
IV. Concluzii

25 Apărarea salariaților: partidele muncitorești
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor muncitorești
III. Partidele aliate

51 Apărarea capitaliștilor: partidele patrimoniale
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor patrimoniale
III. Dreapta protestatară

65 Clivajul Biserică/Stat
I. Democrația creștină
II. Partidele anticlericale

81 Clivajul centru/periferie. Partidele centraliste și stato-naționaliste
I. Trăsături distinctive
II. Partidele de centru din Europa
III. Centralismele extreme

91 Apărătorii periferiilor: partidele autonomiste
I. Trăsături comune
II. Tipurile de partide
III. Concluzii

103 Clivajul sector primar/sector secundar și terțiar
I. Contra-mobilizarea antiproductivistă
II. Spre o reacție „productivistă”?

109 Concluzii

Partidele politice din Europa central-răsăriteană

115 Geneza partidelor din Europa central-răsăriteană
I. Influența modelului
II. Revoluția internațională

123 Revenirea la vechile clivaje
I. Clivaj centru/periferie
II. Clivaj Stat/Biserică
III. Clivaj urban/rural
IV. Clivaj patroni/muncitori
V. Concluzii

135 Clivajele politice în tranziție
I. Statul contra societății civile
II. Clivajul din tranziția economică
III. Concluzii

147 Concluzii

149 Bibliografie

coperta IV

Două constatări se impun observatorului interesat să analizeze fenomenul partizan: imposibilitatea ignorării acestuia și caracterul său predominant european. Viața politică democratică nu mai poate fi concepută în afara partidelor politice. Dar, pentru că cetățeanul obișnuit găsește cu greu repere în peisajul variat al partidelor politice europene, lucrarea de față se dorește un ghid util în acest sens.

Daniel L. Seiler este profesor la Institutul de Studii Politice din Bordeaux și autorul unor lucrări ca: Partidele autonomiste, Partide și familii politice, Politica comparată, Comparație între partidele politice, Dezbatere despre politica comparată.

Istoria Africii (JEFFERSON-MURPHY 1972)

 E. Jefferson-Murphy, Istoria civilizației africane, vol. 2, trad. C. Rudescu (orig. eng. 1972), Minerva/Biblioteca pentru toți 1088, București, 1981, 365 p.

Cuprins 

5 XI. Zimbabwe, Mwene Mutapa și Sudul

37 XII. Coasta și ținuturile interioare ale Africii de Est

83 XIII. Europa și Africa: contactele de pe coasă și comerțul cu sclavi

144 XIV. Explorare, exploatare și cucerire

215 XV. Înscăunarea stăpînirii coloniale

255 XVI. Reacția africană: naționalism și neatîrnare

315 Bibliografie (lucrări generale, antologii cu documente originale, origine și preistoria omului, Africa NE, Africa N, Africa V, Africa centrală, Africa S, Africa E, contacte europene și comerțul cu sclavi, naționalism și independență

325 Anexă (bibliografie recentă, cronologia independenței statelor africane)

„Cartea de față pornește de la premisa că istoria africanilor este o povestire emoționantă a stăruitoarelor strădanii - în mare parte izbutite - depuse de negrii africani pentru a-și făuri o civilizație a lor proprie, expresie a +mediului specific african.” (E. J.-M./coperta 4)

„Dintr-o perspectivă istorico-genetică J.-M. surprinde și interpretează evenimentele epocale ce jalonează ființarea în timp a comunităților, statelor și imperiilor, continuitatea și discontinuitatea lor pe planul vieții economico-sociale a meșteșugurilor, obiceiurilor și tradițiilor. Urmărind o sinteză a surselor variate de informații pe care le posedă, autorul depășește cadrul unei simple prezentări factologice și reușește să ofere interpretări, concluzii teoretice de o deosebită valoare cognitivă.” (Elena și Marin Voiculescu/coperta 4)

329 Indice

„Politică pentru Occident” (RAȚIU 1957)

 Ion Rațiu, Politică pentru Occident, Progresul Românesc, 1992 (orig. eng. Londra 1957), 238 p.

I Prefața Editurii Harvill la ediția originală

II Ion Rațiu, Prefață la ediția în limba română

Cuprins

Partea întîi Occidentul în pericol
1 I.Problema
3 II.Mareea roșie
24 III.Astuparea breșelor
34 IV.Atitudini occidentale
49 V.„Istoria decretează”
56 VI.Planuri și căi de preluare a puterii
62 VII.Exigențele sînt mari
66 VIII.Responsabilitatea Occidentului
70 IX. Politica externă
79 X.Baza însăși a democrației
84 XI. Obiectivele comuniste
103 XII. Sloganele 

Partea a doua Către o politică occidentală pozitivă
107 I.Puterea occidentală
111 II.Coexistența
119 III.Organizația Națiunilor Unite
142 IV.Naționalism
152 V.Colonialism și imperialism
165 VI.Sisteme defensive
176 VII.Neutralitate
184 VIII.Contradicții actuale
191 IX.Esența conflictului
195 X.O politică pozitivă
198 XI.Unitate
202 XII.Ralierea forțelor democratice
207 XIII. „Pace, libertate, prosperitate”
232 XIV.Concluzie