Liviu Tătaru, Realități transilvane după 12 septembrie 1944 (II), „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000.
În cazul politicii etnice românești de după al doilea război mondial, ajungem la constatarea că timp de un deceniu și jumătate aceasta a fost concepută la Moscova și transpusă în realitate sub supravegherea strictă a consilierilor sovietici. Această politică, în esența ei antiromânească, a lovit cu precădere în elementul majoritar românesc. Minoritățile etnice, cu excepția germanilor și romilor, au avut un statut superior față de cel al românilor și au fost folosite pentru a neutraliza patriotismul și naționalismul pozitiv al acestora. Noi ocupanți știau că principalul „antidot”al acestora era șovinismul maghiar având ca exponenți nu numai maghiari etnici, ci și unii evrei maghiarizați. Ca atare, aceștia au furnizat în mod disproporționat „cadre” pentru „aparatul” comunist și acelui represiv în formare, îndreptat împotriva „dușmanilor poporului”, care în realitate s-au dovedit a fi intelectualii români (8).
Regionalele și județenele de partid, organele aparatului represiv (din care la comuniști făceau parte și organele de justiție și cele de poliție) au fost înțesate de comuniști și „antifasciști” de ultimă oră, preponderent de etnie maghiară. Fostul rege Mihai arată într-o convorbire cu Mircea Ciobanu: „Părea ciudat ca un minoritar să decidă anii de pușcărie la care trebuia să fie condamnat un român”.
Și mai ciudat era faptul că organele care alcătuiau listele de „dușmani ai poporului erau alcătuite într-o mare parte a Transilvaniei din șovini maghiari ori alți comuniști, ca și cele care își dădeau avizul de care depindea soarta individuală a fiecărui incriminat.
Locul genocidului (etnocidului) direct din timpul ocupației horthyste a fost luat de genocidul mascat de listele de „dușmani ai poporului”, aproape totdeauna români și foarte rar maghiari sau evrei. Noii ocupanți nu erau necunoscători și nici străini de asemenea practici. Fostul rege Mihai arăta în convorbirea menționată: „După război, rușii din Comisia Aliată au început lucreze ca la ei acasă. Pe sași și pe șvabi i-au scos din case și i-au trimis în lagăre... Restul, după un triaj foarte riguros, favorabil oamenilor fără cine știe ce prestigiu în comunitățile respective, au fost ridicați peste noapte în funcții, spre stupoarea chiar a comunităților din care făceau parte. Nu e greu astfel să stârnești resentimente în sânul populației majoritare” (9).
Numărul mare de „cadre” maghiare ori asimilate, în cea mai mare parte a Transilvaniei, cu susținere în rândul maghiarilor ori asimilaților din organele centrale, a permis predominarea intereselor acelei comunități, perpetuarea șovinismului și atitudinilor antiromânești. Este suficient să semnalăm în acest sens un raport al Marelui Stat Major al armatei române din 1 martie 1945 privind situația românilor din NV și E Transilvaniei (10)..După constatarea care confirmă punctul de vedere exprimat de noi mai sus: „sub masca comunismului, activitatea iredentistă maghiară se manifestă din plin, căutând să sfideze și să umilească tot ce este românesc”, sunt prezentate exemple numeroase în acest sens. Printre acestea, interzicerea tricolorului românesc și a tuturor manifestărilor naționale, obligația de folosi numai limba maghiară în raport cu autoritățile, arestarea fără motive, umilirea și maltratarea românilor, cu deosebire a intelectualilor, acuzați de „fascism”, folosirea de mijloace copiate de la horthyști pentru a-i determina pe români să părăsească NV și E Transilvaniei.
Scopurile urmărite de autorități (teoretic româno-maghiare) erau discreditarea elementului românesc și intensa propagandă revizionistă, cu implicații pentru viitoarea Conferință de Pace (11).
Sub aspectul geopolitic poziția sovietică față de contenciosul româno-maghiar asupra Transilvaniei a început să încline balanța în favoarea României după 23 august 1944. Rațiunile acestei schimbări de atitudine încep să transpară din izvoarele arhivistice tot mai numeroase care vor fi puse în valoare și care confirmă supozițiile anterioare ale istoricilor. Nu poate fi neglijată contribuția României la victoria asupra nazismului și horthysmului, în contrast cu fidelitatea până la capăt a Ungariei, determinată de aducerea la putere de către germani a lui Szalasi.
Armistițiul preliminar din 11 octombrie 1944 a fost anulat de guvernul impus de hitleriști la Budapesta și abia Convenția de armistițiu din 25 ianuarie 1945 dintre Ungaria și Națiunile Unite a putu fi pusă în aplicare. Guvernul generalului Mikloș nu cuprindea comuniști ori asimilați ai acestora, precum cel de la București, fiind „o adunătură de nemeși”, din care nu lipsea nici „un om de-a lui Horthy”, precum generalul Janoș Vereș (12).
Evoluțiile politice din România erau, pe de altă parte, mai convenabile decât cele din Ungaria, sovietizarea evoluând aici „promițător”. Participarea comuniștilor la actul de la 23 august 1944 le asigurase participarea la guvernare, ca și unor interpuși ai lor, iar pe preluarea pe cale „revoluționară” (adică violentă și ilegală) a puterii la nivel județean și local decurgea „mulțumitor”.
Iată de ce, balanța a început să încline în favoarea României, iar articolul 2 al Convenției de armistițiu cu Ungaria prevedea „obligația de a evacua, în limitele frontierelor existente la 31 decembrie 1937, toate trupele și toți funcționarii unguri din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României”, adică un prim pas spre restabilirea suveranității lor de stat asupra teritoriilor răpite de horthyști. Dar nu numai un prim pas, deoarece numai Conferința de Pace urma să definitiveze harta politică a Europei Centrale.
Impunerea guvernului procomunist condus de P. Groza, la 6 martie 1945, totala servit Moscovei, a înclinat și mai mult balanța în favoarea României. Două zile mai târziu, administrația militară sovietică și organele „autonomiei” NV și E Transilvaniei au fost înlocuite cu administrația românească și a fost restabilită autoritatea guvernului de la București asupra acestor teritorii. Noii ocupanți au avut grijă ca această autoritate să nu fie deplină, componența noii administrații asigurând în multe zone predominarea elementelor maghiare șovine și revizioniste. Ele sperau și acționau pentru răsturnarea situației până la Conferința de Pace. Au fost încurajate în acest sens și de perseverența guvernului maghiar de a obține măcar o parte din teritoriile răpite în 1939-1940 celor trei state vecine. la 14 august 12945, guvernul maghiar a prezentat un Memorandum privind „problema” Transilvaniei, în care se reiterau vechile doleanțe teritoriale. La sfârșitul aceluiași an, la Moscova, a avut loc Conferința miniștrilor de externe ai marilor puteri, la care guvernul P. Groza a obținut recunoașterea din partea SUA și Angliei. Această recunoaștere a atârnat și ea în favoarea României în privința teritoriului NV și E Transilvaniei, crede istoricul maghiar Mihail Fulop (13). Același istoric apreciază că preferința marilor puteri pentru România, cu deosebire a URSS, s-a datorat și faptului că guvernarea Groza a permis ca și în continuare Transilvania să fie administrată de mulți etnici maghiari (14) (cu ce consecințe am arăta anterior). La 8 aprilie 1946 a sosit la Moscova o delegație guvernamentală maghiară având în componență pe președinte, prim ministru și ministru de externe. Delegația a prezentat un plan ce prevedea cedarea către Ungaria a teritoriului cunoscut în evul mediu sub numele de Partium și care cuprindea județele vestice ale Transilvaniei, totalizând 22.000 kmp. În urma respingerii acestui plan de către sovietici, a fost prezentat un alt plan care reducea pretențiile Ungariei la 11.800 kmp. Nici acest plan nu a fost acceptat, propunându-se tratative româno-maghiare. Acestea s-au purtat la București în cursul aceluiași an, dar P. Groza a respins cererile guvernului maghiar ca nefondate.
Conferința de Pace de la Paris a validat revenirea întregului teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena la România.
Vom reveni și vom prezenta câteva crâmpeie din viața românilor dinNV și E Transilvaniei în anii de cumpănă 1945-1946.
(8) Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992, 117.
(9)M. C., op cit., 106.
(10-11) Valeriu Dobrinescu, Comisia aliată de control (sovietică) și interpretarea articolului 19 din Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944 - 6 martie 1945), „Sovietizarea...”, 42.
(12) Romulus Zaharia, Ademenirea, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 193.
(13-14) Virgil Târău, op. cit., p. 91
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu