Isaac Bshevis Singer - „Conacul” / 1967 (BOXALL 2006)

<
Coancul
Isaac Bashevis Singer

n. 1904 (Polonia), m. 1991 (SUA)
Prima ediție 1967
Premiul Nobel pentru Literatură 1978
Titlul original The Manor

O saga istorică (completată cu o continuare, Moșia) Conacul descrie evenimentele prin care trec un negustor polonez și familia sa, în „ascensiunea” lor pe scara socială, la sfârșitul secolului al XIX lea. Singer îl prezintă pe istețul său erou evreu, Calman Jakoby, negustor de grâne, căruia i s-a lăsat în administrare „conacul” din titlu - proprietatea unui fost conte polonez confiscată de țar, după rebeliunea poloneză eșuată, din 1863. Jakoby prosperă într-o vreme când evreii începeau să joace un rol activ în industria, comerțul, artele și societatea poloneză. Dilema lui Jakoby, însă, este cum să împace profitul de pe urma oportunității create de revoluția industrială, urbanizare și înflorirea afacerilor, cu necesitatea de a rămâne credincios adânc înrădăcinatelor tradiții și ritualuri religioase evreiești.
Spiritualul și socialul nu se împacă bine împreună pentru Calman, în acest mediu în plină modernizare, mai ales când este vorba și de statutul social la care aspiră Zelda, soția sa, precum și necesitatea de a-ți vedea măritate cele patru fiice. Măritișul și zestrea sînt totul - „Proprii copii s-au născut cu durere, dar nepoții sunt profit curat” -, iar măritișul fetelor nu este un lucru simplu și Calman este prins în multe situații care îl plasează între strictețea iudaismului și atracția diavolească a zeului ban, Mamon.
Scris între anii 1953-1955, în idiș, la fel ca majoritatae romanelor sale, a fost mai întâi publicat în serial în ziarul evreiesc Daily Forward, unde Singer lucra ca ziarist (împreună cu fratele său, romancierul Israel) după ce a emigrat din Polonia în Statele Unite, în anul 1935. JHa.
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. .

Bărbații în satul tradițional din județul Sălaj (BURGHELE 2006)

dr. Camelia Burghele (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău), Rol și statut social în contextul ocupațiilor masculine din satul tradițional, „Tomis”, Constanța, XIII, 42, septembrie 2006, p. 7

Lucrarea de față își propune să abordeze ponderea muncilor specific masculine în gospodăria tradițională, precum și raportul acestora de complementaritate cu cele specific feminine, ca punct de plecare pentru o radiografie a rolurilor și statutelor sociale și culturale ale bărbatului și femeii în comunitatea tradițională, cu aplicație concretă pentru satele din arealul geografic al județului Sălaj.

O activitate ce ține de zona masculinului este ridicarea caselor. Până pe la 1900, casele din satele din zonă se construiau din lemn; ulterior, se folosește tehnica pământului bătut și a cărămizilor nearse și numai în ultima jumătate a secolului XX aceste materiale sunt înlocuite pe scară largă cu cărămida arsă.

Bătbații care lucrau la ridicatul caselor trebuiau să fie pricepuți: lemnul pentru case nu se tăia primăvara, pentru că era prea umed, și era preferată toamna sau iarna; era folosit mai ales lemn - gorun și fag - din pantele împădurite cu expunere nordică; cioplirea se făcea de meșter cioplitori care știau exact formele de îmbinare a lemnului; tehnicile de construcție erau foarte bine stăpânite de meșterii lemnari și dulgheri.

La sfârșitul secolului trecut, în satele de pe culmea Sălajului sau dealurile Sălajului bărbații mai practicau încă un meșteșug vechi, al împletitului funiilor și al frânghiilor. Funițele simple, împletite din două scoarde răscute, erau, de fapt, frânghiile, iar funiile erau împletite din mai multe funițe sau frânghii, între trei și nouă. Funițele erau folosite pentru legatul sarcinilor de vreascuri și în general atunci când trebuia să se lege ceva pentru transport, în vreme ce funiile mai groase se foloseau la legat carul înainte și înapoi, la legat lemnele în căruță sau în sanie, la trasul și aborâtul lemnelor din pădure, la trasul clopotelor din biserică și, dată fiind apropierea Someșului, funiile groase mai erau folosite și la ancorat podul plutior (bacul) și luntrile la Someș.

Pentru funii și funițe se foloseau fie fuior de cânepă sau  in, fie coajă de tei, desprinsă vara de pe copaci de bărbați, apoi topită. Împletitul se făcea pe scaunul de împletit numit funerniță, împletitoare, loabă de împletit funii, în cazul funiilor făcute în gospodărie, în vreme ce meșteri specializați în funărit și care desfăceau marfa prin târguri foloseau roți de funerit sau funernițe cu roată, ansambluri tehnice mai perfecționate. Bărbații lucrau la făcutul funiilor toamna, în zilele ploioase când nu se putea lucra la câmp, și iarna, în șură. În satele amintite  meșteșugul avea o răspândire notabilă pentru faptul că, relieful fiind deluros, munca câmpului se făcea cu atelaje trase de boi sau cai, care foloseau la transportul produselor acasă și unde erau necesare funiile și frânghiile.

Creșterea animalelor, ocupație de bază a locuitorilor zonei, cu o veche tradiție, cădea tot în sarcina bărbaților. Cercetări complexe de istorie și etnografie indică faptul că satele acestui areal, deși cunoșteau și practicau păstoritul local-agricol, ca multe alte sate din N Transilvaniei (cu vărarea oilor în hotar și iernare în sat, în gospodării sau în adăposturile din fânețele familiale din hotar), nu erau, totuși, caracterizate printr-un număr foarte mare de oi. Sfârșitul secolului XIX marchează o creștere a efectivelor ovine, observabilă în numărul de oi raportat la numărul de familii, în funcție de specificul geografic și de potențialul economic și agrar al satului respectiv. Un moment important în care se relevă importanța creșterii oilor este cel al măsurișului sau al împreunatului oilor, reper semnificativ în calendarul pastoral. Măsurișul se organiza cu știrea întregului sat și a proprietarilor de ori, în ultimele zile ale lunii aprilie sau în primele zile ale luni mai. Atunci de reuneau în turmă oile fără miei pentru pășunat și avea loc măsurare a laptelui oilor fiecărui proprietar, pentru o corectă repartizare, proporțională, în cursul anului.

O altă îndeletnicire bărbătească în satul tradițional din cuprinsul Sălajului era pomicultura.  Se cultivau pruni, mal ales roșii și bristiți; prunele roșii erau foarte bune pentru țuică, în vreme ce prunele bistrițe se foloseau pentru magiun sau se uscau și se mâncau iarna, în post. Merele erau și el la mare preț, atât pentru consumul direct, cât și pentru obținerea țuicii în amestec cu prunele. Soiurile se diversifică mult și pomicultura înregistrează un imbold special după constituirea unei școli de pomicultură, unde țăranii erau bine îndrumați; în acest context este foarte importantă activitate pomicultorului și colecționarului Silviu Papiriu Pop, cu impact maxim în zona limitrofă satului Buciumi, ale cărui fructe au câștigat, în perioada interbelică, numeroase premii la concursuri naționale de pomicultură.

Iarna, bărbații erau responsabili de tăiatul porcului, în ajunul Crăciunului. În fiecare sat erau câțiva bărbați care se pricepeau să sacrifice animalele și aceștia erau solicitați de tot satul.

„Nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul” (2000)

 Irinel Călin, În cadrul celei de a cincea Conferințe Naționale, desfășurată la Jurilovca, nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul, 14 august 2000

Sâmbătă și duminică, în premieră, comuna Jurilovca a găzduit la Căminul Cultural, cea de a cincea Conferință Național a Comunității Rușilor Lipoveni din România. Ținută din doi în doi ani, conferința desfășurată anul acesta a avut un dublu rol, pe lângă alegerea noilor organe de conducere fiind ales și candidatul pentru funcția de deputat din partea CRLR în viitorul Parlament.

Sâmbătă dimineața, înaintea deschiderii lucrărilor conferinței, delegații celor 40 de filiale din țară și reprezentanții aleși în urmă cu doi ani ai CRLR au asistat la un spectacol artistic pus în scenă de Ecaterina Ivan intitulat „Visuri trandafirii”.

După alegerea prezidiului, validarea delegaților și a organelor de lucru, președintele în exercițiu al CRLR, doamna Ecaterina Evdochim a prezentat darea de seamă asupra activității Consiliului Național pentru august 1998 - august 200, în care au fost punctate împlinirile și neîmplinirile Comunității. Problemele cu care se confruntă minoritatea au fost punctate și, dintre acestea, cele ale învățământului modern, ale religiei ortodoxe de rit vechi, precum și ale șomajului excesiv în localitățile cu populație compactă de ruși lipoveni au avut rezonanța scontată în rândurile participanților. Cât privește primul aspect, există un proiect privind înființarea unei secții pentru rușii lipoveni în cadrul unei universități (Universitatea Multiculturală), în vederea pregătirii de cadre care să apere interesele minorității (profesori, juriști, sociologi etc). După ce au fost prezentate raportul de activitate al deputatului ales, Sevastian Fenoghen, și raportul Comisiei de Cenzori, s-a căzut de acord ca amendamentele aduse statutului să fie dezbătute a doua zi, pentru că era programată o excursie la Portița la care toți participanții erau doritori să ajungă.

În a doua zi a Conferinței, au fost aduse amendamente statutului, cele mai importante fiind acordarea dreptului de vot pentru reprezentanții Consiliului Național, ai Biroului Executiv și membrii fondatori, precum și includerea în C. N., pe lângă cei 21 de membri aleși, a președintelui, vicepreședinților și secretarului Comunității. O propunere de modificare a statutului ce desfășurarea Conferinței Naționale din 4 în 4 ani a fost respinsă, iar propunerea ce privea apartenența politică a organelor de conducere a rămas să facă obiectul unor discuții ulterioare în cadrul Consiliului, care va stabili incompatibilității membrilor minorității, membri în alte partide.

Abia în jurul prânzului, când programul prevedea închiderea lucrărilor, CN a fost dizolvat și s-au făcut propunerile pentru alegerea președintelui CRLR și pentru alegerea candidatului care să reprezinte interesele minorității în Camera Deputaților în mandatul 2000-2004.

Pentru președinte au candidat E. Evdochim, Andrei Mișumov, Petre Mocenco, Ilie Danilov și Xenia Crasovschi, iar pentru deputat Vasile Ivan, Miron Ignat, Lucian Teodorov, Eugenia Mihart și Ana Tomescu.

Procedura de vot fiind îngreunată de numărul mare de candidați, abia în jurul orei 20 a fost anunțat rezultatul primului tur de scrutin. Astfel, pentru turul doi de scrutin au rămas în cursă, pentru președinte E. Evdochim din București cu 53 de voturi și A. Mișumov cu 27 de voturi, iar pentru deputat V. Ivan din București cu 59 de voturi și M. Ignat din Tulcea cu 44 de voturi, cu drept de vot fiind 137 de delegați. Vom reveni în ziarul de mâine cu rezultatul final al alegerilor.

Transilvania după Armistițiul cu Națiunile Unite din 1944 (TĂTARU 2000)

Liviu Tătaru, Realități transilvane după 12 septembrie 1944 (II), „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000.

În cazul politicii etnice românești de după al doilea război mondial, ajungem la constatarea că timp de un deceniu și jumătate aceasta a fost concepută la Moscova și transpusă în realitate sub supravegherea strictă a consilierilor sovietici. Această politică, în esența ei antiromânească, a lovit cu precădere în elementul majoritar românesc. Minoritățile etnice, cu excepția germanilor și romilor, au avut un statut superior față de cel al românilor și au fost folosite pentru a neutraliza patriotismul și naționalismul pozitiv al acestora. Noi ocupanți știau că principalul „antidot”al acestora era șovinismul maghiar având ca exponenți nu numai maghiari etnici, ci și unii evrei maghiarizați. Ca atare, aceștia au furnizat în mod disproporționat  „cadre” pentru „aparatul” comunist și acelui represiv în formare, îndreptat împotriva „dușmanilor poporului”, care în realitate s-au dovedit a fi intelectualii români (8).
Regionalele și județenele de partid, organele aparatului represiv (din care la comuniști făceau parte și organele de justiție și cele de poliție) au fost înțesate de comuniști și „antifasciști” de ultimă oră, preponderent de etnie maghiară. Fostul rege Mihai arată într-o convorbire cu Mircea Ciobanu: „Părea ciudat ca un minoritar să decidă  anii de pușcărie la care trebuia să fie condamnat un român”.
Și mai ciudat era faptul că organele care alcătuiau listele de „dușmani ai poporului  erau alcătuite într-o mare parte a Transilvaniei din șovini maghiari ori alți comuniști, ca și cele care își dădeau avizul de care depindea soarta individuală a fiecărui incriminat.
Locul genocidului (etnocidului) direct din timpul ocupației horthyste  a fost luat de genocidul mascat de listele de „dușmani ai poporului”, aproape totdeauna români și foarte rar maghiari sau evrei. Noii ocupanți nu erau necunoscători și nici străini de asemenea practici. Fostul rege Mihai arăta în convorbirea menționată: „După război, rușii din Comisia Aliată au început lucreze ca la ei acasă. Pe sași și pe șvabi i-au scos din case și i-au trimis în lagăre... Restul, după un triaj foarte riguros, favorabil oamenilor fără cine știe ce prestigiu în comunitățile respective, au fost ridicați peste noapte în funcții, spre stupoarea chiar a comunităților din care făceau parte. Nu e greu astfel să stârnești resentimente în sânul populației majoritare” (9).
Numărul mare de „cadre” maghiare ori asimilate, în cea mai mare parte a Transilvaniei, cu susținere în rândul maghiarilor ori asimilaților din organele centrale, a permis predominarea intereselor acelei comunități, perpetuarea șovinismului și atitudinilor antiromânești. Este suficient să semnalăm în acest sens un raport al Marelui Stat Major al armatei române din 1 martie 1945 privind situația românilor din NV și E Transilvaniei (10)..După constatarea care confirmă punctul de vedere exprimat de noi mai sus: „sub masca comunismului, activitatea iredentistă maghiară se manifestă din plin, căutând să sfideze și să umilească tot ce este românesc”, sunt prezentate exemple numeroase în acest sens. Printre acestea, interzicerea tricolorului românesc și a tuturor manifestărilor naționale, obligația de  folosi numai limba maghiară în raport cu autoritățile, arestarea fără motive, umilirea și maltratarea românilor, cu deosebire a intelectualilor, acuzați de „fascism”, folosirea de mijloace copiate de la horthyști pentru a-i determina pe români să părăsească NV și E Transilvaniei.
Scopurile urmărite de autorități (teoretic româno-maghiare) erau discreditarea elementului românesc și intensa propagandă revizionistă, cu implicații pentru viitoarea Conferință de Pace (11).
Sub aspectul geopolitic poziția sovietică față de contenciosul româno-maghiar asupra Transilvaniei a început să încline balanța în favoarea României după 23 august 1944. Rațiunile acestei schimbări de atitudine încep să transpară din izvoarele arhivistice tot mai numeroase care vor fi puse în valoare și care confirmă supozițiile anterioare ale istoricilor. Nu poate fi neglijată contribuția României la victoria asupra nazismului și horthysmului, în contrast cu fidelitatea până la capăt a Ungariei, determinată de aducerea la putere de către germani a lui Szalasi.
Armistițiul preliminar din 11 octombrie 1944 a fost anulat de guvernul impus de hitleriști la Budapesta și abia Convenția de armistițiu din 25 ianuarie 1945 dintre Ungaria și Națiunile Unite a putu fi pusă în aplicare. Guvernul generalului Mikloș nu cuprindea comuniști ori asimilați ai acestora, precum cel de la București, fiind „o adunătură de nemeși”, din care nu lipsea nici „un om de-a lui Horthy”, precum generalul Janoș Vereș (12).
Evoluțiile politice din România erau, pe de altă parte, mai convenabile decât cele din Ungaria, sovietizarea evoluând aici „promițător”. Participarea comuniștilor la actul de la 23 august 1944 le asigurase participarea la guvernare, ca și unor interpuși ai lor, iar pe preluarea pe cale „revoluționară” (adică violentă și ilegală) a puterii la nivel județean și local decurgea „mulțumitor”.
Iată de ce, balanța a început să încline în favoarea României, iar articolul 2 al Convenției de armistițiu cu  Ungaria prevedea „obligația de a evacua, în limitele frontierelor existente la 31 decembrie 1937, toate trupele și toți funcționarii unguri din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României”, adică un prim pas spre restabilirea suveranității lor de stat asupra teritoriilor răpite de horthyști. Dar nu numai un prim pas, deoarece numai Conferința de Pace urma să definitiveze harta politică a Europei Centrale.
Impunerea guvernului procomunist condus de P. Groza, la 6 martie 1945, totala servit Moscovei, a înclinat și mai mult balanța în favoarea României. Două zile mai târziu, administrația militară sovietică și organele „autonomiei” NV și E Transilvaniei au fost înlocuite cu administrația românească și a fost restabilită autoritatea guvernului de la București asupra acestor teritorii. Noii ocupanți au avut grijă ca această autoritate să nu fie deplină, componența noii administrații asigurând în multe zone predominarea elementelor maghiare șovine și revizioniste.  Ele sperau și acționau pentru răsturnarea situației până la Conferința de Pace. Au fost încurajate în acest sens și de perseverența guvernului maghiar de a obține măcar o parte din teritoriile răpite în 1939-1940 celor trei state vecine. la 14 august 12945, guvernul maghiar a prezentat un Memorandum  privind „problema” Transilvaniei, în care se reiterau vechile doleanțe teritoriale. La sfârșitul aceluiași an, la Moscova, a avut loc Conferința miniștrilor de externe ai marilor puteri, la care guvernul P. Groza a obținut recunoașterea din partea SUA și Angliei. Această recunoaștere a atârnat și ea în favoarea României în privința teritoriului NV și E Transilvaniei, crede istoricul maghiar Mihail Fulop (13). Același istoric apreciază că preferința marilor puteri pentru România, cu deosebire a URSS, s-a datorat și faptului că guvernarea Groza a permis ca și în continuare Transilvania să fie administrată de mulți etnici maghiari (14) (cu ce consecințe am arăta anterior). La 8 aprilie 1946 a sosit la Moscova o delegație guvernamentală maghiară având în componență pe președinte, prim ministru și ministru de externe. Delegația a prezentat un plan ce prevedea cedarea către Ungaria a teritoriului cunoscut în evul mediu sub numele de Partium și care cuprindea județele vestice ale Transilvaniei, totalizând 22.000 kmp. În urma respingerii acestui plan de către sovietici, a fost prezentat un alt plan care reducea pretențiile Ungariei la 11.800 kmp. Nici acest plan nu a fost acceptat, propunându-se tratative româno-maghiare. Acestea s-au purtat la București în cursul aceluiași an, dar P. Groza a respins cererile guvernului maghiar ca nefondate.
Conferința de Pace de la Paris a validat revenirea întregului teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena la România.
Vom reveni și vom prezenta câteva crâmpeie din viața românilor dinNV și E Transilvaniei în anii de cumpănă 1945-1946.


(8) Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992, 117.
(9)M. C., op cit., 106.
(10-11) Valeriu Dobrinescu, Comisia aliată de control (sovietică) și interpretarea articolului 19 din Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944 - 6 martie 1945), „Sovietizarea...”, 42.
(12) Romulus Zaharia, Ademenirea, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 193.
(13-14) Virgil Târău, op. cit., p. 91

Din activitatea Forumului Democrat al Germanilor din România Filiala Constanța („TOMIS” 1996)

 Din activitatea Forumului Democrat al Germanilor din România Filiala Constanța, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1996

Forumul Democrat al Germanilor din România este o organizație nepatrimonială cu personalitate juridică. Scopul acestei organizații este apărarea intereselor populației de origine germană din România, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare , deci fără a contraveni legilor statului, ordinii publice și bunelor moravuri. Apărarea intereselor populației de origine germană din România se manifestă în plan economic, cultural, precum și al reprezentării acesteia în organele puterii și administrației de stat.

  

vicepreședinte Carașcă Natalia,  Din activitatea Filialei Constanța Forumului Democrat al Germanilor din România 
Forumul german are un număr mare de membri și simpatizanți, fiind coordonat de un comitet format din 8 persoane. Acest Comitet are în componență Comisiile socială, culturală și economică, fiecare dintre acestea având sarcini bine delimitate. Începând din 1994, printr-o mobilizare corespunzătoare și colaborare între comisiile stabilite în decembrie 1993, se vor efectua acțiuni concrete cultural-științifice, cursuri de învățare a limbii germane, de vizionare de casete și emisiuni în comun, împrumuturi de cărți din biblioteca proprie, sărbătorirea unor evenimente în comun în sediul Forumului și altele. Referitor la problemele sociale ale membrilor săi, vom lua măsuri pentru întrajutorarea cu bani și medicamente a familiilor cu venituri mici. În perspectivă, dorim strângerea relațiilor cu comunitățile germane din România, cu persoanele care sunt stabilite în Germania. Pentru păstrarea tradițiilor etniei germane, se organizează lunar întâlniri cu caracter festiv, de bun augur și evident deconectante: serbarea de Paște și, respectiv, de Crăciun. Vom continua inițiativa privind grădinița și școala germană. 
Suntem conștienți că este greu până vom reuși să colaborăm astfel încât, fără alte fonduri decât cele din cotizații și cu o dotare modestă din afară, să ne îndeplinim scopul nobil prevăzut și în Statutul Forumului. Facem un apel călduros și pe această cale celor care vor să se înscrie în Forumul german ca etnici, să se prezinte la sediul nostru din str. Mihai Șuțu nr. 7 cu documente care să ateste acest lucru, în zilele luni și miercuri.

Fleischer Georg - vicepreședinte FDGR Filiala Constanța, Cine suntem noi?
Noi facem parte din minoritatea germană din România. Dar cine este minoritatea germană din România? Răspunsul la această întrebare este foarte dificil. Minoritatea germană din România este formată din cinci grupuri fundamental diferite unul de celălalt, încât trebuie ținut cont când s-a așezat pe teritoriul României, regiunile unde s-au stabilizat și țara de baștină de unde au plecat.
Cea mai veche și primă grupare a fost sașii transilvăneni. După creștinarea maghiarilor între anii 1000-1100, împăratul ungar Gelza (Gelzer) II a chemat coloniștii din Germania la granițele estice ale Ungariei ca un fel de scut sau apărător al granițelor răsăritene ale Ungariei. Ei nu au venit ca niște cuceritori ai acestor meleaguri ci ca „ad retinenda coronam”. Primii au sosit în anul 1142, mai întâi la Sibiu-Bistrița-Brașov și pe parcurs în multe localități din Transilvania de est. Locul lor de baștină Germania, regiunile Flandra-Trier-Luxemburg. A doua grupare sunt șvabii bănățeni. Odată cu înfrângerile Imperiului Otoman la zidurile Vienei în 1683 și după tratatul de pace de la Passarovitz, în 1718 Banatul a trecut sub dominația coroanei de la Viena. După căderea Imperiului Otoman, multe teritorii ale coroanei au rămas slab populate. Împăratul Karl VI a condus prima etapă de colonizare a Banatului într-un ritm cu mult mai mare între anii 1725-1726. Maria Theresa după războiul de șapte de ani a continuat colonizarea Banatului într-un ritm mult mai mare. Și ultima perioadă de colonizare a Banatului a fost între anii 1782-1786. Acești vin din Elsus-Lothing, Kochz, Schvaben, Relin, Main, Franken, Rayern, Deutschbohmen și din Austria Inferioară. A treia grupă a minorității germanilor din România este cea din Bucovina. Despre această grupare nu avem date precise, dar a fost și există și a cum Suceava, Gura Humorului și Vatra Dornei. Stabilirea lor pe aceste meleaguri s-a produs odată cu nașterea Imperiului austro-ungar. A patra grupare este cea a germanilor Dobrogei. Această grupare a avut un destin foarte trist. Dacă celelalte grupări au avut o patrie mamă, această grupare nu poate spune același lucru, este foarte greu de reconstituit care a fost locul lor de baștină, marea majoritate a acestor coloniști a venit din Rusia. Primii coloniști au venit prin anul 1842 în grupuri mici. Dar în a doua perioadă, 1872-1873, și a treia, 1890-1891, au fost grupări mai compacte. Și ultima grupare a germanilor de pe teritoriul României sunt germani veniți de pretutindeni. De-a lungul sutelor de ani au venit pe teritoriul României de azi germani negrupați - chemați la curțile domnești - meseriași, cărturari și după încoronarea împăratului Karl I comercianți, constructori de toate felurile și mulți alții.
Forumul democrat al germanilor din România Filiala Constanța este formată sau se constituie din persoane care fac parte din toate aceste cinci grupări.

Școala germană și Biserica Evanghelică Germană din Constanța
Marele istoric german Paul Tragger, care a cercetat după 1916 viața, limba și tradițiile coloniștilor germani din Dobrogea, sublinia în scrierile sale că în această zonă școala în limba germană lipsea aproape cu desăvârșire . Aceasta era într-un fel suplinită de biserică. Cei mai mulți dintre coloniști erau protestanți lutherani, dar erau destul de numeroși și catolicii. Preoții veneau din Germania. Slujbele religioase se țineau în case particulare și erau destul de rare. Absența învățătorilor și a unui local destinat învățământului erau principalele obstacole în calea unui proces educațional firesc și necesar.
În 1883, coloniștii din Anadalchioi, de confesiune evanghelică lutherană, s-au unit cu germanii evanghelici lutherani din Constanța, înființând Comunitatea Evanghelică Lutherană. Conform scrierilor lui Paul Traeger, în această comunitate intrau germani, austrieci și elvețieni, funcționari și meseriași care făceau parte din grupul germanilor dobrogeni. Aceștia au contribuit chiar și cu proiectarea primei biserici evanghelice, care a fost construită la Constanța în 1892. În apropierea acesteia a fost construită în 1901 Școala Germană. Din informațiile istoricului german aflăm că în anul 1915-1917 numărul școlarilor crescuse la 207 elevi, dintre care 7 erau de cetățenie germană, 24 austro-ungară, 8 erau turci, 4 bulgari, 124 români, 12 greci, un olandez etc.
Școala Germană din Constanța a fost singura care a primit ajutor financiar din partea Germaniei: la început 4.000 de mărci, apoi 4.200 de mărci anual. 

dr. Maria Else Klein (Walcher)
Este una din personalitățile marcante ale etniei germane din Dobrogea, făcându-se remarcată în perioada interbelică prin studiile asupra vieții, limbii și culturii germanilor dobrogeni.
S-a născut la 12 martie 1912 în orașul Stuttgart, Germania, efectuându-și studiile secundare în localitatea Ravensburg. A studiat germanistica la Tubingen și Berlin, unde, în 1938, și-a luat doctoratul. Pentru realizarea tezei de doctorat, în perioada 1936-1937 a cutreiera toate așezările dobrogene în care trăiau coloniști germani. În această vastă și foarte bine documentată lucrare descrie în amănunt viața grea a etnicilor germani, mai cu seamă a celor din Cogealac, unde a locuit o perioadă mai îndelungată. Din păcate, această prețioasă lucrare s-a pierdut cu prilejul transmutării germanilor dobrogeni în 1940. 

Gottfried Weingartner

Este o altă personalitate proeminentă a etniei germanilor dobrogeni. Înainte de cel de-al doilea război mondial a activat ca învățător și predicator în localitatea Cogealac. În timpul războiului s-a înrolat în armata română ca preot al unei unități militare. După 1945 se stabilește în orașul Constanța, unde predă limba germană în diverse școli și activează în continuare ca pastor. Din păcate, nu și-a putut exersa prea mult timp profesia, fiind hărțuit permanent de organele de securitate. A fost arestat și închis de cinci ori, totalizând mai mulți ani de temniță, dar credința în Dumnezeu și dragostea pentru limba și cultura germană, pentru civilizație și libertate, i-au oțelit inima și mintea, supraviețuind tuturor acestor aberante persecuții.

Cutremurătoarele mărturii ale etnicilor germani deportați în Ucraina

În ziua de 7 ianuarie 1994 a avut loc la sediul Forumului Democrat al Germanilor din România filiala Constanța, o emoționantă întâlnire cu un grup de etnici germani care au fost deportați în 1945 la muncă forțată al lagăre din Donbass, Ucraina. Cutremurătoarele lor mărturii au impresionat puternic numeroasa asistență pusă față în față cu acești oameni care au supraviețuit miraculos unor atrocități inimaginabile, unui cumplit regim de distrugere fizică și psihică prin muncă silnică și înfometare. Comentariile noastre sunt de prisos. Iată, consemnate pe scurt, mărturiile lor. 

Natalia Reihman

Calvarul a început pe 11 ianuarie 1945. Aveam 22 de ani. Împreună cu sora mea Paulina, 24 de ani, și fratele meu Nicolae, 18 ani, am fost urcată într-un vagon pentru transportul vitelor și după o călătorie groaznică am ajuns la Galați. Trenul a staționat acolo o săptămână, după care s-a îndreptat către Donbass. Singura „dotare” a mijlocului nostru de călătorie era o căldare în care, laolaltă, femei și bărbați ne făceam nevoile. Înghesuiți unii într-alții, ca să putem rezista frigului cumplit, am ajuns în cele din urmă în lagărul R 1096 de la Gorlovha-Boros din Donbass, Ucraina. AM fost cazați într-un amfiteatru rămas încă de pe timpul războiului cu francezii, cârpit pe ici, pe colo. Clădirea fiind mai mult din scânduri, frigul întrecea orice închipuire. Eram cu toții intrigați de faptul că ne păzeau soldați înarmați cu puști-mitralieră, ca pe niște criminali periculoși. Nu făcuserăm nici un rău nimănui. Nu înțelegeam ce căutam noi acolo. Habar n-aveam de înțelegerea lu Stalin cu guvernul României, prin care etnicii germani trebuiau să ajute la „reconstrucția” Rusiei...  În lagărul nostru erau 1.500 de deținuți, bărbați și femei. În principal, trebuia să săpăm gropi, îmbrăcați ca vai de lume, în plină iarnă rusească. Despre mâncare, ce să mai vorbim? Cinci ani ne-am hrănit doar cu varză acră și apă. În butoaiele cu varză aruncau sare, amestecau picioarele, apoi ne împărțeau rațiile! Uneori, săpând gropile, reușeam să prindem popândăi, care erau pe dată transformați în adevărate „delicatese” culinare. Despre rațe și câini, ce să vă spun, erau rarități! Am fost folosiți ca forță de muncă la căile ferate. În fiecare noapte, cu schimbul, plecam câte două la furat sfeclă furajeră prin gara de la Enacheevna. Au vrut să ne despartă, dar sora mea le-a spus: „Mai bine împușcați-mă!” S-a îmbolnăvit și a fost transportată într-o stare jalnică la Sighetu Marmației, apoi la București. Revenită acasă, i-au fost necesare 5 cinci pentru a se adapta la un regim normal de hrană. Mama mea a înnebunit...   Eu am lucrat apoi un an și jumătate la o mină. Era vai de capul nostru când ploua. Apa intra șuvoi în galerie, pompele nu funcționau... Ni se acorda drept supliment o lingură de arpacaș pe zi! Când ieșeam la suprafață, cu hainele ude leoarcă, acestea înghețau imediat pe noi. Plecam către lagăr în coloană. Unii cădeau epuizați, mai și mureau, dar nu aveam voi să ieșim din coloană. Populația rusă trăia la fel de rău ca și noi, dar erau oameni buni și liniștiți. M-am reîntors acasă pe 18 decembrie 1949 ca un schelet ambulant. De la tata am aflat că fusese în audiență la prefectul Dușa pentru a ne salva măcar pe noi. Acesta îi promisese că-l va trimite în Ucraina doar pe băiat, nicidecum pe fete. Realitatea a fost însă cu totul alta...  

Gheorghe Scholtz

Când am fost deportat în lagărul de la Buros, Donbass, aveam 18 ani și mă calificasem deja în meseria de strungar. La început am fost repartizat într-un detașament de muncă la căile ferate. A fost cumplit de greu, dar am rezistat datorită constituției mele robuste. Cel mai înverșunat dușman al nostru era foamea. Într-o zi ne întorceam de la muncă. Dintr-un camion care tocmai depășea coloana au căzut două verze. Firește, din instinct m-am repezit să le ridic. S-a creat o mare învălmășeală. Ajuns în lagăr, am fost târât în fața comandantului, sub învinuirea că am creat dezordine în timpul deplasării. Drept pedeapsă, doctorul lagărului mi-a retezat vârfurile degetelor mijlocii de la ambele mâini, după cum puteți constata. Necazurile au continuat multă vreme după întoarcerea în țară. În 1959 lucram ca strungar la fabrica de șuruburi din Saligny. În timpul unei ședințe cu întreg personalul, secretarul de partid a luat cuvântul, anunțând asistența: „Veți avea acum prilejul să-l vedeți pe cel mai mare dușman al poporului strecurat printre noi, un bandit și un neamț foarte periculos. Noi priveam aiurea prin sală, să localizăm dușmanul. Mi-am auzit numele, mi s-a cerut să mă ridic. După câteva zile am fost trimis în Deltă, la tăiat stuf, până în toamna anului 1960.

Ana Simion

Tatăl meu, Iohan Miess, locuia în 1945 în localitatea Hârna, lângă Brașov. Avea 37 de ani. A fost deportat în lagărul de la Nikanor, în Donbas. Singurul amănunt pe care îl cunosc în legătură cu el este faptul că a lucrat într-o mină. (Plânge) Nu s-a mai întors.

Ana Malai (Adam Anne Marie)

M-am născut în 1949 în lagărul de la Gorlovha, Donbass, Ucraina. Mama mea, Maria Adami, fusese deportată în sinistrele pustietăți ale Donasului în ianuarie 1945, pe când avea doar 15 ani. Acolo ea l-a cunoscut pe tata, Mălai Ioachimi, de loc din Jurilovca, jud. Tulcea. Dragostea adolescentină care s-a înfiripat între ei i-a ajutat să supraviețuiască și să se întoarcă acasă după cinci ani de detenție inumană. 

Jeana și Constantin Deiss

Aveam doar 17 ani, eram născută Scheffer, după numele bunicii mele. Actualul meu soț avea pe atunci 18 ani. Nici unul, nici celălalt nu cunoșteam limba germană. Ne-au deportat în Donbass din cauza numelor. A fost cumplit. Soțul meu nu și-a revenit nici astăzi pe deplin și de aceea vă voi relata numai eu câteva amănunte care răscolesc în noi amintiri de coșmar. Ne-am cunoscut în lagăr. Am muncit împreună, ca robii, la un gater. Fetele cărau buștenii uzi, cumplit de grei, până la primitivele instalații de tăiere, bărbații îi preluau și îi tăiau. Accidentele deveniseră banalități cotidiene. Palma dreaptă a soțului meu, sfâșiată de un piron, poate întări această afirmație, care a fost o simplă bagatelă pe lângă ce s-a întâmplat acolo altora... Îmi amintesc de minunata Ecaterina Schmidt, o tânără de 26 de ani din Giurgiu. Noi obișnuiam ca între 1 și 3 noaptea să mergem câte două la furat ceapă și salată din grădinile rușilor. Ecaterina a fost prinsă, legată cu codițele de un stâlp și bătută groaznic până dimineață. Am găsit-o agățată de stâlp, vânătă toată, desfigurată, în stare de inconștiență. A făcut pneumonie și a murit. a treia zi, cu toate eforturile noastre de a o salva...

Ialgoczi Heinrich Arthur

În lagăr mi se spunea Buby Electricianul fiindcă eram un foarte bun meseriaș. Rușii mă respectau, dar nu beneficiam de un regim alimentar preferențial și nici de santinele nu scăpam, oriunde aș fi fost solicitat. Principala mea misiune era de a pune în funcțiune captura de război a rușilor. Cum meseriașii buni erau foarte greu de găsit în Donbass, am fost pur și simplu răpit de două ori de ofițeri ai unor lagăre vecine, fiind la un pas de a fi declarat „evadat”, ceea ce ar fi fost echivalent cu condamnarea la moarte prin împușcare.  

Frauenhoffer Nicolae

La vârsta de 18 ani, pe 14 ianuarie 1945, am fost îmbarcați într-un tren în gara Jimbolia și deportați în lagărul de la Krivoirog, unde am fost deținut 9 luni. Adevăratul coșmar a început odată cu transferarea mea în lagărul nr. 1, unde erau deținute aproximativ 2.000 de persoane, români, unguri, polonezi și sârbi. Din cauza foametei se murea pe capete. Colac peste pupăză, a izbucnit și o epidemie de dizenterie, imaginați-vă ce a fost acolo, bărbați și femei laolaltă... În iarna anului 1946 mi-au degerat picioarele. Printr-un miracol nu mi-au fost amputate, dar am rămas până în ziua de azi cu un defect. În 1947 am muncit trei luni într-o mină. Fierbeam cartofi într-o cutie, mâncam roșii crude adunate de pe câmp. Câteodată localnicii își făceau milă și ne invitau la o friptură de... popândău! Într-una din zile epuizat, am căzut pe drum. M-au ridicat două fete și m-au târât până în lagăr, riscând să fie pedepsite. Ele mi-au salvat viața atunci.

Edith Chivescu 

Eram încă mică în 1949, dar n-am să uit niciodată ziua în care tatăl meu Gerg Braun s-a întors din lagăr. Anii cumpliți petrecuți la muncă, în Donbass, îl făcuseră de nerecunoscut. Era în întregime deformat, umflat, din cauza consumului de sfeclă furajeră. Abia după două săptămâni a început să-și revină, topindu-se, devenind sub privirile îngrozite ale familiei un schelet umblător... 

 

Toate aceste mărturii evocă o perioadă dureroasă din istoria noastră, când mii de oameni nevinovați au plătit cu viața și tinerețea lor un preț uriaș demenței șobolanilor roșii. Fie ca aceste momente ale rușinii să nu se mai repete niciodată în istorie!

Anchetă realizată de Sorin Roșca și Nicolae Nichifor cu sprijinul substanțial al Comitetului Director al Forumului Democrat al Germanilor Constanța.  

„Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator” (TOMIS 1992)

 ***, Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator, „Tomis”, Constanța, 1992

Într-o perioadă de doi ani de activitate, primul parlament al României a reușit să realizeze un număr impresionant de legi, aproximativ 130, dintre care cea mai importantă este, bineînțeles, Constituția. În ciuda criticilor aduse, aceasta este o constituție modernă, apreciată în mod foarte favorabil pe plan internațional și dată drept model țărilor care-și elaborează o nouă constituție. Legile vizând restructurarea întregii vieți economice a țării sunt legi bune, în ciuda carențelor și criticilor referitoare la Legea 18, spre exemplu, Legea fondului funciar, din păcate mai puțin corect înțelese și aplicate.

Sunt lucruri pe care Parlamentul nu a reușit să le facă și, din păcate, nu sunt puține. Nu e suficient să faci legi, trebuie să vezi și cum se aplică. Unul dintre organele care trebuia să vegheze la respectarea legilor e tocmai poliția. N-am reușit să stabilim un statut al polițistului. Legea este lege și ea trebuie respectată, iar cel care o aplică, polițistul, trebuie apărat. La ora actuală poliția are încă rezerve față de aplicarea legilor pentru că poate să-și spună: „dacă se schimbă legea, mâine mă condamnă pentru că am aplicat-o”. Nu este singurul exemplu de neîmplinire. În ansamblu, cred totuși că am făcut mai multe lucruri bune decât rele.

Grupul parlamentar FSN a fost motorul acestei activități legislative, deși nu s-a realizat un consens în toate problemele care s-au discutat, membrii acestui grup nefiind obligați să adopte o atitudine comună, unitară, totalitaristă, dacă vreți. 

(...)

Descentralizarea (FREGE 1986)

Xavier Frege, Descentralizarea, trad. L. Șabac și A. Petrescu (Paris 1986), Humanitas / Economie - Repere - 1, București, 1991, 159 p.

7 Introducere

13 I. Franța centralizată
1. Tablou generalizat al centralizării
2. Măsoară de zece ori și taie o dată
3. Cum este la ceilalți?

43 II. Argumente în favoarea descentralizării
1. În întâmpinarea transformărilor economice și sociale
2. Metafora „dezvoltării locale”
3. Prevenirea dezechilibrelor

77 III. Domeniile de activitate ale descentralizării
1. Agenda unei reforme
2. Drepturile și libertățile unităților teritoriale locale
3. O nouă repartiție a competențelor
4. Planificare regională și intervenționism economic
5. Noi finanțe publice locale?
6. Punerea în aplicare a noilor statute

126 IV. Aspectele prospective ale descentralizării
1. Probleme complexe
2. O nouă recunoaștere a statului
3. Contractualizarea crizei?
4. Autonomia reprezentanților aleși sau autonomia cetățenilor?

153 Anexe
1. Tehnopoli, parcuri științifice și zone pentru inovații și realizări științifice și tehnice (Zirst)
2. Concurența dintre teritorii și unități teritoriale, ținuturi și zone de locuri de muncă
3. Marile orașe în procesul descentralizării

158 Bibliografie
1. Lucrări generale
2. Lucrări speciale
3. Marile raporturi ale administrației

coperta IV

Ce modificări din societate justifică descentralizarea? Este ea inevitabilă? Care este noua repartiție între a competențelor între localități, departamente, regiuni și stat? Există între ele un transfer de mijloace? Oare descentralizarea trece asupra colectivităților locale răspunderea crizei?

Xavier Frege este profesor de științe economice, specialist în finanțe publice. În prezent lucrează la problematica descentralizării în cadrul administrației franceze.

„Congresul VIII al UTC” (1966)

Congresul al VIII lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă din România, 23-26 martie 1966

5 Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

21 Raportul CC al UTC cu privire la activitatea UTC în perioada dintre Congresul VII și Congresul VIII și sarcinile ce revin UTC pe baza Hotărârilor celui de-al IX lea Congres al PCR, prezentat de tovarășul Petru Enache, prim-secretar al CC al UTC

77 Raportul Comisiei Centrale de Revizie, prezentat de tovarășa Maria Apostol

83 Raportul cu privire la proiectul Statutului UTC, prezentat de tovarășul Gheorghe Stoica

99 Statutul UTC din RSR

129 Rezoluția celui de-al VIII Congres al UTC

145 Scrisoarea adresată de Congresul VIII al UTC Comitetului Central al PCR, tovarășului N. Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

153 Componența organelor de conducere ale UTC alese la Congres