China - o piață uriașă de mașini (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
China este cea mai puternică piață pentru mașini. În 1987, o nouă mașină proiectată de chinezi a fost lansată de o firmă din Changchung*. Fabrica era specializată în camioane. Până în 2005, producția noilor mașini era estimată să ajungă la 150.000 de bucăți și la 300.000 de automobile un an mai târziu. Mașinile vor fi utilizate de companiile de taxi, birourile guvernamentale și de oameni de afaceri. China are un contract și cu firma Volkswagen pentru a produce peste 20.000 de mașini pe an. Dezvoltarea noilor materiale și tehnologii care economisesc combustibil și creșterea numărului de roboți utilizați în liniile de montaj, precum și alte inovații, determină numeroase schimbări ale altor fabrici de mașini de pe glob, astfel încât țările mai puțin dezvoltate au avut probleme în promovarea propriilor industrii de mașini.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 101-102.

Notă M. T.
* Changchun = Capitala provinciei Jilin din NE Chinei, situată la granița cu Coreea de Nord. (ro.wikipedia.org)

„Oameni valoroși” în societatea britanică la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Își amintea cuvintele lui Sir Lawrence: „Au existat asemenea oameni, draga mea!... Oameni foarte valoroși!” Tocmai terminase de citit memoriile unui om care, în tot cursul războiului, nu gîndise decît în mișcări și cifre și, după un oftat preliminar, renunțase să se mai gîndească la suferințele care se ascundeau în spatele mișcărilor și cifrelor: nu se gîndise niciodată la latura umană, și Dinny era convinsă că, chiar dacă s-ar fi gîndit, n-ar fi putut nicicînd să și-o reprezinte. Oameni valoroși! Îl auzise pe Hubert vorbind, cu o mină disprețuitoare, despre „strategii din fotolii”, care agreaseră războiul, ațîțați de interesul de a combina mișcări și cifre, de a cunoaște cutare sau cutare lucru înaintea oricui altcuiva, și de importanța pe care și-o puteau da datorită acestor chestiuni. Oameni valoroși! Își amintea de un pasaj dintr-o altă carte pe care o citise de curînd, în legătură cu oamenii care dirijau ceea se numește „progresul”, tolăniți în birouri de bancă, în birouri de comerț, în departamente guvernamentale, combinînd mișcări și cifre, nepreocupați de carne și de sînge, cu excepția cărnii și sîngelui care le aparțineau; oameni care întreprindeau o acțiune sau alta, doar schițîndu-le pe foi de hîrtie, și comandînd unuia sau altuia: „Fă asta, și bagă de seamă s-o faci cum trebuie!” Oameni cu jobene de mătase sau cu pantaloni de golf, care conduceau mecanismul antreprizelor de la tropice, al extracțiilor de minereuri, marilor magazine, construcțiilor de căi ferate, concesiunilor de ici, de colo și de pretutindeni. Oameni valoroși! Indivizi joviali, sănătoși, bine hrăniți, neînduplecați, cu ochi glaciali. Mereu invitați la dineuri, mereu bine informați, nesinchisindu-se de prețul simțămintelor omenești și al vieții omenești. ”Și totuși, își spuse, Dinny, probabil că sînt valoroși, căci cum altfel cum am avea cauciuc sau cărbune, ori perle, ori căi ferate, ori schimburi de mărfuri, ori războaie pe care să le cîștigăm!” Se gîndea la Hallorsen; el cel puțin muncea și suferea pentru ideile lui, își ducea singur la îndeplinire misiunea; nu ședea acasă, știind tot, mîncînd jambon, vînînd iepuri și comandînd mișcările altora.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A Ralian, vol. I, ed. Miron, 1992, p. 74.

Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)

<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.

Burghez arivist versus muncitori socialiști în România interbelică (PAPADAT BENGESCU 1935)

< (...) Îi mulțumise încă o dată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd  se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>

SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.

* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.

Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.

NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.

REPORTAJ. Secretele de la Banca Națională

Digi24 2 martie 2014

„Nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul” (2000)

 Irinel Călin, În cadrul celei de a cincea Conferințe Naționale, desfășurată la Jurilovca, nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul, 14 august 2000

Sâmbătă și duminică, în premieră, comuna Jurilovca a găzduit la Căminul Cultural, cea de a cincea Conferință Național a Comunității Rușilor Lipoveni din România. Ținută din doi în doi ani, conferința desfășurată anul acesta a avut un dublu rol, pe lângă alegerea noilor organe de conducere fiind ales și candidatul pentru funcția de deputat din partea CRLR în viitorul Parlament.

Sâmbătă dimineața, înaintea deschiderii lucrărilor conferinței, delegații celor 40 de filiale din țară și reprezentanții aleși în urmă cu doi ani ai CRLR au asistat la un spectacol artistic pus în scenă de Ecaterina Ivan intitulat „Visuri trandafirii”.

După alegerea prezidiului, validarea delegaților și a organelor de lucru, președintele în exercițiu al CRLR, doamna Ecaterina Evdochim a prezentat darea de seamă asupra activității Consiliului Național pentru august 1998 - august 200, în care au fost punctate împlinirile și neîmplinirile Comunității. Problemele cu care se confruntă minoritatea au fost punctate și, dintre acestea, cele ale învățământului modern, ale religiei ortodoxe de rit vechi, precum și ale șomajului excesiv în localitățile cu populație compactă de ruși lipoveni au avut rezonanța scontată în rândurile participanților. Cât privește primul aspect, există un proiect privind înființarea unei secții pentru rușii lipoveni în cadrul unei universități (Universitatea Multiculturală), în vederea pregătirii de cadre care să apere interesele minorității (profesori, juriști, sociologi etc). După ce au fost prezentate raportul de activitate al deputatului ales, Sevastian Fenoghen, și raportul Comisiei de Cenzori, s-a căzut de acord ca amendamentele aduse statutului să fie dezbătute a doua zi, pentru că era programată o excursie la Portița la care toți participanții erau doritori să ajungă.

În a doua zi a Conferinței, au fost aduse amendamente statutului, cele mai importante fiind acordarea dreptului de vot pentru reprezentanții Consiliului Național, ai Biroului Executiv și membrii fondatori, precum și includerea în C. N., pe lângă cei 21 de membri aleși, a președintelui, vicepreședinților și secretarului Comunității. O propunere de modificare a statutului ce desfășurarea Conferinței Naționale din 4 în 4 ani a fost respinsă, iar propunerea ce privea apartenența politică a organelor de conducere a rămas să facă obiectul unor discuții ulterioare în cadrul Consiliului, care va stabili incompatibilității membrilor minorității, membri în alte partide.

Abia în jurul prânzului, când programul prevedea închiderea lucrărilor, CN a fost dizolvat și s-au făcut propunerile pentru alegerea președintelui CRLR și pentru alegerea candidatului care să reprezinte interesele minorității în Camera Deputaților în mandatul 2000-2004.

Pentru președinte au candidat E. Evdochim, Andrei Mișumov, Petre Mocenco, Ilie Danilov și Xenia Crasovschi, iar pentru deputat Vasile Ivan, Miron Ignat, Lucian Teodorov, Eugenia Mihart și Ana Tomescu.

Procedura de vot fiind îngreunată de numărul mare de candidați, abia în jurul orei 20 a fost anunțat rezultatul primului tur de scrutin. Astfel, pentru turul doi de scrutin au rămas în cursă, pentru președinte E. Evdochim din București cu 53 de voturi și A. Mișumov cu 27 de voturi, iar pentru deputat V. Ivan din București cu 59 de voturi și M. Ignat din Tulcea cu 44 de voturi, cu drept de vot fiind 137 de delegați. Vom reveni în ziarul de mâine cu rezultatul final al alegerilor.

Justiție și injustiții. Alibi (RUSU 1998 )

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Alibi, „Tomis”, Constanța, martie 1998

Pe Procurorul General Gheorghe Bobocea nu l-am cunoscut personal. L-am văzut la două ședințe la București și una la Constanța. Se spunea despre el că a fost trimis să aplice linia partidului în procuratură. Urmase câteva clase primare, Școala juridică de un an și Facultatea de Drept la fără frecvență. Făcea parte dintre cei despre care colegul Aurică Taină spunea că sunt cu „liceul pauză” sau că au absolvit școala de dans. Deși semianalfabet, a obținut titlul de doctor în drept.

Nu auzisem de el până a fost numit Procuror General. Era privit cu teamă fiindcă venea din necunoscut. Se spunea că a fost recomandat de Emil Bobu, cu care era prieten de pe vremea când au fost colegi la Școala juridică. Într-o zi, am găsit în biblioteca din sala de Consiliu a Procuraturii Județene Constanța volumul „Administrația de Stat în Republica Socialistă România”, de mai mulți autori, dintre care îi menționez pe „dr.” Gheorghe Bobocea și Emil Georgescu, fost procuror, apoi avocat, iar la data despre care scriu era redactor la Europa Liberă, unde făcea emisiunea Realitatea Românească, deosebit de apreciată de ascultători. Mă umfla râsul de câte ori răsfoiam opul respectiv. L-am arătat câtorva colegi din Constanța și din Procuratura Generală și am făcut haz de omul de știință Gheorghe Bobocea.

Bobocea a dispus ca fiecare procuror să-și facă într-un caiet programul de lucru de luni până sâmbătă. Lucrările trebuiau repartizate pe zile și ore. Munca procurorului este plină de neprevăzut și era imposibil să-și faci un plan pe care să-l respecți riguros.

Pierdere de timp și consum de nervi. Dar caietul era cel mai ușor de controlat. La altceva Bobocea nu se pricepea.

Șeful Biroului de Anchete Speciale din Procuratura Generală era Virgil Romeci, fiu de învățători din satul Strachina de lângă Țăndărei. Este tatăl tinerei muzicolog Anca Romeci de la Radiodifuziunea Română. Romeci era un bun meseriaș, excepțional coleg, cu o inteligență sclipitoare, spontan, ironic, bășcălios. Folosind expresii colorate, unele țigănești, chiar și în cele mai sobre ședințe. Nu știu prin ce împrejurări Romeci a ajuns unul din favoriții lui Bobocea. Prin cuvinte meșteșugite, își bătea joc de Procurorul General, lăudându-i ordinele aberante. Romeci era unul din susținătorii utilității planului de muncă săptămânal. Mai greu era pentru procurorii care asistau la discuțiile dintre cei doi și făceau eforturi pentru a nu izbucni în râs.

Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Într-o zi, lui Romeci i s-a înfundat. Bobocea l-a prins că nu întocmește planul de muncă săptămânal. Nu s-a așteptat ca tocmai favoritul lui să-i creeze o asemenea decepție. După o izbucnire de furie, Bobocea a convocat staff-ul Procuraturii Generale. S-a creat un cadru oficial pentru criticarea lui Romeci. Unul din cei de față mi-a spus că se aștepta la acest scandal, mai ales că Virgil Romeci întinsese prea mult coarda. , bătându-și joc pe față prin ședințe de Bobocea.

În timp ce era criticat, Romeci a luat o figură spășită, a ascultat cu smerenie observațiile ce i s-au făcut, după care a început să-l laude pe Bobocea, insistând asupra necesității planului de muncă săptămânal. Și-a pus cenușă în cap, a vorbit în jargon golănesc, țigănesc, aproape că-i curgeau lacrimile de părere de rău. Cei de față își încleștaseră fălcile să nu izbucnească în râs.

În București se comisese o crimă atroce, cu larg ecou în rândurile populației. Anchetatorii din procuratură și miliție lucrau zi și noapte, fără a reuși să descopere făptuitorul. Despre caz a auzit și Ceaușescu, care a fixat un termen pentru a prinde criminalul. Într-o seară, s-au adunat la Procuratura Generală criminaliști din miliție și procuratură să discute cazul. Ședința era condusă de procurorul general Bobocea. Au fost examinate toate variantele posibile. S-a discutat lista persoanelor suspecte, pe larg. Cuvântul alibi a fost folosit de mai multe ori. La un moment dat, Bobocea enervat, țâfnos, a întrebat: „dar de ce pe alibi ăsta nu-l prindeți?” Bineînțeles că cei de față au tresărit, s-au uitat speriați unii la alții și nu au știut ce să răspundă. La terminarea ședinței, un general de miliție, specialist cu vechi state de serviciu în urmărirea și prinderea criminalilor, i-a spus în șoaptă lui Nicolae Bracaciu, șeful Direcției de Urmărire Penală și Criminalistică din Procuratura Generală, și el un expert în crime, inteligent și cu umor: „mulți boi sunt și la noi, dar parcă n-avem nici unul ca Bobocea”.

Bobocea ajunsese de râsul procurorilor, care, totuși, se temeau de el. Era rău și vindicativ. A fost schimbat din funcție în noiembrie 1977 și s-a pierdut în anonimat.

(fragment)

(Din volumul Confesiunile unui magistrat imperfect)

„Ce știm și ce nu știm despre alegeri...” (LADO 1995)

 Liga Apărării Drepturilor Omului, Ce știm și ce nu știm despre alegeri..., 1995

5 De ce o broșură despre alegeri?

7 I. Necesitatea unor alegeri libere și corecte. Cerințe pentru desfășurarea unui scrutin liber și corect

11 II. Sistemul electoral din România
11. Secțiunea I. Drepturile electorale ale cetățenilor români
13 Secțiunea II. Organizarea și administrarea alegerilor
1.Stabilirea datei alegerilor
2.Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale
3.Întocmirea listelor electorale
4.Birourile electorale
5.Secțiile de votare
6.Propunerea candidaturilor
7.Buletinele de vot. Semnele electorale. Ștampilele electorale
28 Secțiunea III Campania electorală
Mass-media și campania electorală
Nereguli semnalate în campania electorală
41 Secțiunea IV Desfășurarea votării
44 Nereguli constatate în ziua votării
48 Stabilirea rezultatelor votării
A. Stabilirea rezultatelor votării la secția de votare
B. Stabilirea rezultatelor votării la circumscripțiile electorale
C. Rolul Biroului Electoral Central și al birourilor electorale de circumscripție în stabilirea rezultatelor votării
Nereguli constatate după închiderea votării
Opinii cu privire la desfășurarea procesului electoral în 1992
59 Secțiunea V Atribuirea mandatelor
A. Atribuirea mandatului de Președinte al României
B. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaților și Senat
C. Alegerile parțiale
64 Secțiunea VI Rolul observatorului în procesul electoral
Justificarea necesității observării alegerilor
Statutul observatorilor
Participarea LADO la alegerile de până acum
Observatori străini la alegerile din 1992
Declarații ale observatorilor internaționali

71 III. Propuneri de îmbunătățire a legilor electorale

79 IV. Concluzii

81 Bibliografie

„Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR” („TELEGRAF” 1994)

 ?, Începând de ieri, 1 august, Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR, „Telegraf”, Constanța, 2 august 1994

Într-o „Scrisoare deschisă adresată Biroului Executiv al PDAR, sucursala Constanța”, semnatarul acesteia, Tudor Baltă, fost primar al Constanței, afirmă: „Încă de la începutul anului asist la o serie de erori în lanț, care au condus la prăbușirea politică și morală a PDAR, datorate iresponsabilității și oportunismului politic al conducerii actuale de la Centru: desconsiderarea realităților economico-sociale, neinformarea organizațiilor din teritoriu, a membrilor acesteia prezentarea unor declarații personale ale conducerii actuale (...).

Zvonurile (KAPFERER 1990)

Jean Noel Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, prefață S. Chelcea, trad. M. Vazaca, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (Paris, 1990), 320 p.  

p. 2 Jean Noel Kapferer, cunoscut pentru cercetările noastre privind comunicarea, imaginile și publicitatea, a publicat până acum un mare număr de studii, articole și cărți, între care Căile persuasiunii și Copilul și publicitatea. Este profesor la Școala de Înalte Studii Comerciale de la Paris și președinte al Fundației pentru Studiul și Informația asupra Zvonurilor.  

5 Un fenomen psihosocial complex: zvonurile - Septimiu Chelcea
Apel la memorie
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia

23 Introducere: 

26 1.Un fenomen care scapă
O informație incomodă
O deliberare colectivă 
Psihiatrizarea zvonului
Adevărul și falsul
„Se spune” este o „nonspunere”
Zvonuri, bârfe, vorbe, ponegriri și altele

43 Partea întâi: Viața și moartea zvonurilor

45 2. Cum se nasc zvonurile?
O falsă problemă?
Discursul experților
Confidențe
Un fapt îngrijorător
O mărturie
Închipuiri
Mituri fluctuante
O neînțelegere
Manipulări
Publicarea dezinteresată a unor fapte neverificate
Nu iese fum fără foc?  

67 3. Circulă zvonurile, circulă

67 De ce colportăm zvonurile 

Zvonul este o știre

Vorbim ca să știm

Vorbim ca să convingem

Vorbim ca să ne eliberăm

Vorbim ca să plăcem

Vorbim să ca să vorbim

77 Viteza zvonului

Sursele grabei

Relații strânse

79 Mediile de informare și zvonurile

84 4. De ce ne încredem în zvonuri?

84 Din sursă credibilă
Am aflat dintr-o sursă bine informată
Canale selective
O informație dezinteresată

89 O informație credibilă
Extinderea zonei posibilului
Ce fel de sisteme de referință?
Sensibilitatea momentului
Dovezi de netăgăduit
Plăcerea marilor explicații
Puterea repetiției

101 O informație de dorit
Dorința de a crede
Ecoul propriei conștiințe

106 5. Zvonul: publicul său, funcțiile sale
Piața zvonului
Efectul experienței
Fiecare conținut cu clientela lui
Fiecare cu țapul lui ispășitor

113 6. Actorii
Fiecare cu rolul său
Rolul femeilor
Rolul intelectualității
De ce nimeni nu verifică

125 7. Stingerea zvonului și semnificația tăcerii

125 Obligatoriu efemer
Un interes trecător
Exagerarea autodestructivă
Contextul evoluează
Situații în care zvonul persistă

129 După zvon

131 8. Eterna revenire?
Amintirea zvonului
Repetarea simptomelor
Persistența neliniștii
Repetarea situațiilor
Teme universale
De la traficul de femei la șarpele veninos
Eterna prezență a țapului ispășitor

145 Partea a doua: Interpretarea zvonurilor

147 9. Mesajul: întâmplare și necesitate

148 De ce sunt zvonurile sumbre?
Valoarea informativă a sumbrului
Valoarea pozitivă a răului
Răul creează unanimitate

152 Evoluția mesajului
Degradare sau construcție?
Cum se constituie mesajul
Fidelitate sau infidelitate

161 10. Mesajul ascuns
Superioritatea națională
Recursul la gândirea magică
Întoarcerea Satanei
Educația morală
Multiple niveluri de interpretare

171 11. Fața ascunsă a Franței dezvăluită de zvonuri
Ne frământă problema străinului
Franța se teme pentru copiii ei
Pierderea puterii de către adulți
Obsesia sănătății
Schimbarea interzisă
Întoarcerea la sălbăticie? 

181 Partea a treia: Folosirea zvonurilor

183 12. Crime, anchete și zvonuri
Cinci ani de închisoare din cauza unui zvon

Răzbunări întârziate
Discreditarea unei persoane importante
Pe urmele mitului
Nu știu nimic, dar voi spune totul
Mediile de informare, difuzorii de zvonuri și justiția
Crime în lanț
Nesiguranță și politică

195 13. Zvonurile și star-sistemul 
Dorința de a poseda o bucățică din idol
Menținerea mitului

Când contractul se anulează

200 14. La fabrică și la birou
Tăcerea de la uzinele Renault
O armă sindicală
Gestionarea comunicărilor interne
Gestionarea carierei

207 15. Zvonul în marketing
Destabilizarea unui concurent
Lupte subterane
Stimularea transmiterii din gură-n gură
O țintă privilegiată: liderii de opinie

221 16. Zvonurile financiare

223 Materii prime și dolari: zvonurile în acțiune
Criza zahărului în 1974
Influența președintelui Reagan în problema zahărului
Un avion chinezesc relansează dolarul
Câteva zvonuri pe nedrept ignorate
Piețele financiare: un context propice zvonurilor

228 La Bursă
Întârzierea informației
Acordul la nivelul întreprinderii
Oferta publică de cumpărare plutește în aer 

233 17. Zvonul politic
Avantajele zvonului
Diferite întrebuințări ale zvonului
Marile teme ale zvonului
Cum se creează o imagine

249 Partea a patra: Un zvon poate fi înăbușit?

251 18 Antizvonul
Procter și Gamble, și diavolul
Orleans: antimitul

257 19. Dezmințirea: o artă periculoasă
O informație mai puțin importantă
O informație care se uzează
Devierea țintelor
Capcanele receptării
Efectul bumerang al dezmințirilor
Ce dovedește realitatea?
Când adevărul nu poate fi dovedit
Aflarea unei surse credibile 

270 20. Schimbarea imaginii zvonului
Reorientarea zvonului
Un reflex negativ
Inventarea unui dușman ascuns
Radiografierea convingerilor
Clinica zvonurilor

280 21. Mai bine să previi
Prevenire și credibilitate
Bună-credință, transparență și viteză

284 Concluzie

287 Postfață
Cele șase tipuri de zvonuri
Un tip special de zvon: „legendele urbane”
Specificitatea și funcțiile poveștilor exemplare
Zvon și realitate
Transparența dezmințirilor
Un caz de antizvon: riposta lui Isabelle Adjani
Imagine și zvon
30 octombrie 1989

303 Bibliografie

coperta IV Pentru public, cuvântul zvon evocă un fenomen misterios, aproape magic. O analiză a vocabularului curent e revelatoare în această privință: zvonurile zboară, cresc, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule, ce nu se integrează în nici una dintre familiile cunoscute. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează.

Temea centrală a cestei cărți constă în demonstrarea faptului că o asemenea concepție e greșită. Departe de a fi misterioase, zvonurile se supun unei logici al cărei mecanism de funcționare poate fi demontat. Suntem mai în măsură acum să răspundem marilor probleme puse de zvonuri. Cum se iscă, de unde pleacă, de ce apar într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc?

Jean Noel Kapferer 

Interviu cu tovarășul Vasile Vîlcu (TAVITIAN 1984)

Bulgarul Vasile Vâlcu (1910 Ceamurlia/Tulcea-1999) a fost comunist ilegalist și general de Securitate, șef al Direcției de Informații Externe în 1954-1955. În 1955-1967 a fost prim-secretar al Comitetului Regiunii Dobrogea al PCR și membru al CC al PCR în 1960-1979, precum și deputat MAN în 1948-1989.

Simion Tavitian, Pe drumul prefacerilor revoluționare, „Cronică dobrogeană”, Editura politică, București, 1984, p. 9-45

(14-15)
-(...) Iată, expresia concludentă a spiritului revoluționar, a romantismului revoluționar, despre care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere.
-Tovarășe Vîlcu, în a doua jumătate a anului 1946, vă întîlnim în conducerea regionalei Dobrogea. Erați membru în biroul regional și prim-secretar al Comitetului județean Tulcea al PCR. Este anul care a pus problema alegerilor parlamentare în discuția publică, oficială, ca o perspectivă și sarcină politică nemijlocită. (...)
-Da. Societatea românească era chemată să se pronunțe prin vot pentru o cale sau alta de dezvoltare. Pregătirea pentru această consultare se va desfășura pe planuri foarte diverse, iar confruntarea politică dintre forțele democratice și reacțiune se va manifesta chiar în momentul cînd hotărîrea de a efectua alegerile parlamentare a devenit de notoritate publică.
Elaborîndu-și propria tactică în alegeri, partidul comunist a ținut seama de împrejurările concret istorice, de formele specifice de manifestare ale luptei de clasă, dovedind din ouu o mare capacitate de înțelegere a imperativelor vremii și de adaptare la cerințele acesteia.
Conținutul programului Blocului Partidelor Democratice - platforma BPD - constituia o dovadă grăitoare a importanței pe care forțele componente au acordat-o programului cu care urmau să se prezinte în fața corpului electoral.
PCR, mobilizatorul maselor populare, al forțelor înaintate, progresiste ale României, și-a sporit eforturile pentru a ridica pe noi trepte  activitatea sa politică, pentru a contribui la creșterea conștiinței poporului privind semnificația momentului 19 noiembrie 1946.
Organizațiile locale ale partidului constatau, spre sfîrșitul campaniei electorale, că masele muncitoare de la orașe și sate făcuseră cotitura hotărâtoare către forțele democratice, către PCR. În Dobrogea, influența partidului nostru era mare, întrucît lumea săracă vedea în el apărătorul ei. Raportul de forțe între BPD și reacțiune era net în favoarea Blocului. Masele populare fiind alături de noi, reacțiunea pierdea mult. Rezultatul uriașei munci politice desfășurate în campania electorală se materializa în faptul că masele urmau hotărît partidul comunist și celelalte partide democratice, că între mase și democrație se făurise acea legătură de nezdruncinat care se va oglindi în victoria hotărîtoare de la 19 noiembrie 1946.
Pentru a evita acest deznodămînt, cercurile reacționare, dînd expresie ultimelor zvîrcoliri din ziua alegerilor, au întreprins numeroase acte teroriste. Au fost tăiate firele telefonice între unele comune; au atacat două secții de votare; au doborît un avion care împrăștia manifeste democratice; au fost înjunghiați un jandarm și un comandant al gărzii militare de la secțiile de vot. În com. N. Bălcescu, jud. Tulcea, au fost folosite brandurile.
Dar toate manevrele reacțiunii au fost sortite eșecului. Măsurile luate de organele de partid și de stat, vigilența maselor populare au constituit factori care au zădărnicit tentativele reacțiunii, asigurînd ca alegerile de la 19 noiembrie 1946 să se desfășoare în deplină libertate. Pentru prima dată în istoria noastră milenară, masele cele mai largi de la orașe și sate și-au dat libere și nestingherite votul. Ziua alegerilor s-a transformat într-o mare sărbătoare, iar rezultatele lor într-o victorie strălucită a forțelor democratice. Astfel, în jud. Constanța, numărul alegătorilor înscriși pe listă era de 140.807, numărul voturilor exprimate 136.844, pentru candidații BPD au votat 120.704, iar la Tulcea, din 79.744 voturi exprimate, pentru cei 6 candidați ai BPD au votat 68.756.
-Adunarea deputaților aleși la 19 noiembrie exprima hotărîrea poporulu român de a continua lupta pentru făurirea unor noi rînduieli social-economice și politice în interesul celor ce muncesc. Între cei 376 de deputați aparținînd forțelor democratice vă numărați și dumneavoatră, tov. Vîlcu. 
- Însemnătatea istorică a alegerilor parlamentare din 1946 constă și în aceea că ele au consacrat înfrângerea zdrobitoare a partidelor burghezo-moșierești, marcînd izolarea lor completă de mase.
-Tov. Vîlcu, despre Dobrogea se vorbea în trecut ca despre o provincie care nu ar avea prea multe de oferit din punct de vedere economic, cultural. (...)

Adevărul despre alegerile din 1946 în articolul istoricului Adrian Cioflâncă publicat în 2014 cu titlul „Alegători opriți de la vot. Cum au falsificat comuniștii alegerile din 1946” http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ealegatori-opri%C8%9Bi-de-la-vot%E2%80%9D-cum-au-falsificat-comuni%C8%99tii-alegerile-din-1946/

(20-29)
- (...) Dobrogea a fost din vechime o regiune a răscrucilor de drumuri. Pe Argeș, pe Ialomița, pe Buzău, pe Siret și Prut, ca pe tot atîtea drumuri naturale, au coborît în decursul veacurilor păstori și plugari de sub Carpați, spre același pământ al Dobrogei. Majoritatea drumurilor din inima Dobrogei erau însă drumuri „negre”, drumuri de pămînt. Ele nu cunoșteau o animație deosebită decît pe distanțele care despărțeau satele de moară. Drumuri scurte ca niște pîrîiașe. În ce privește drumurile de fier, Dobrogea nu era cel mai urgisit ținut din țară. Prima linie de fier pe distanța Cernavodă - Constanța, apoi construirea podului peste Dunăre, legau Dobrogea de restul țării prin calea ferată. Progresul general care s-a realizat în anii socialismului în Dobrogea, dezvoltarea armonioasă a economiei, a creat condiții și pentru dezvoltarea transporturilor. Drumurile, modernizate, prin intermediul cărora se face simțit tot mai puternic pulsul vieții economice, leagă unele de altele, ca niște artere, întreprinderile industriale din orașele Dobrogei. Toate localitățile rurale, cu marile lor unități agricole socialiste, au intrat în circuitul larg al economiei.
A dispărut izolarea în care vegetau satele și orașele dobrogene acum patruzeci de ani. Dacă în 1956 existau în Dobrogea numai 169 km drumuri modernizate, în 1983 ele au ajuns la peste 512 km. De la 328 km înainte de eliberare, s-a ajuns la 377 km cale ferată în 1983 din care 65 km electrificată. Dezvoltarea turismului a dus la crearea unei linii aeriene internaționale, care leagă litoralul cu zeci de orașe ale lumii. În fiecare an, mii de iubitori ai curei heliomarine sosesc pe aeroportul internațional M. Kogălniceanu, poarta aeriană spre capitala estivală a României.
O șosea națională leagă Constanța de capitală, alunecînd peste arcul de fier și beton înălțat peste Dunăre, la Vadu Oii-Giurgeni. Vechiul deziderat privind legarea apelor fluviale de cele maritime printr-o cale modernă de navigație au prins viață prin darea în exploatare a Complexului hidro-energetic și de transport Dunăre-Marea neagră.
Baza materială  a acestei politici s-a realizat prin volumul fără precedent al investițiilor. Județul Constanța a beneficiat an de an de importante fonduri de investiții a căror valoare în 1951-1983 se ridică la 185 miliarde lei,dincare 170 miliarde lei în 1966-1983. Volumul producției industriale în 1983 a crescut față de 1950 de 52,2 ori și de 6 ori față de 1965.
Ponderea industriilor constructoare de mașini și chimică în totalul producției industriale a sporit de la 20 % în 1950 la 27 % în 1965 și 33,5 % în 1982. Ritmul de creștere al producției industriale în 1951-1983 a fost de 12, 8%.
-Tov. Vîlcu, Congresul partidului care a avut loc în 1955, a precizat că sarcin afundamentală a celu de-al doilea plan cincinal eset ca pe baza dezvoltării continue a noii industrii să se asigure în ritm rapid transformarea socialistă a agriculturii, astfel ca, în 1960, sectorul socialist să fie preponderent, atît ca suprafață, cît și ca producție marfă. Se atrăgea atenția că a încerca să rupă, în mod artificial, lupta pentru creșterea producției și productivității muncii în agricultură  de problemele luptei pentru transformarea socialistă a acestei foarte importante ramuri, nu poate decît să dăuneze economiei naționale și construcției socialismului. Prin urmare, planul de cooperativizare a agriculturii adoptat la Plenara CC al PCR din martie 1949, se impunea a f i înfăptuit numai pe baza liberului consimțămînt și în Dobrogea, unde, la 24 ianuarie 1956, ați fost instalat de tov. N. Ceaușescu, pe atunci memebru al Biroului Politic, secretar al CC, ca prim-secretar al regionalei Dobrogea a partidului.
Ați participat implicit în acest proces revoluționar care a schimbat din temelii înfățișarea satelor și agriculturii dobrogene. Cum s-a produs această transformare la baza căreia a stat munca tenace, convingătoare, ca și rezultatele țăranilor cooperatori, care au pășit pe un drum nou, al belșugului și bunăstării?
-Am să încep prin a invoca condițiile vitege de muncă și viață ale țăranului dobrogean. La începutul secolului XX, un sfert din micile gospodării individuale din Dobrogea erau lipsite de un petec de pămînt, mai mult de două treimi erau lipsite de boi și cai.
Rămasă în faza plugului cu grindei de lemn și a treieratului în arman cu tăvălugul de piatră și sania cu cremene, fărîmițată în  mii de ogoare mici, lipsite de preocupare și sprijin al statului, în 1934-1938, în fostul județ Constanța producți de grîu a fost în medie 400-500 kg, iar în fostul jud. Tulcea - de 380 kg. În aceeași perioadă, producția medie de porumb a fost de 700-800 kg și, respectiv, 770 kg. Nici un inginer mecanic, un inginer agronom la 40.000 ha. Ceea ce înseamnă că întreaga suprafață cultivată cu grîu în fostele județe Constanța și Tulcea era „supravegheată” nici mai mult, nici mai puțin decât „un inginer și ceva”.
Pe ogoarele moșierești existau însă 119 tractoare și 124 batoze și aceste uzate și insuficiente în comparație cu suprafața agricolă. Dar era mai rentabil pentru marii proprietari de pămînturi să folosească brațe de muncă foarte ieftine, care creșteau pe măsura dijmuirilor și confiscărilor în dauna țăranilor săraci. Despre asta vorbeau și versurile rapsodului popular:
Frunză veștejită-n ram,
Sărac, doamne, mai eram!
N-aveam palmă de pămînt
Și nici plug cu ce s-o-mplinit.
N-aveam vacă, nici juncan,
Numai braț de rob sărman.
În 1935, 6.700 de familii de moșieri și chiaburi dețineau 350.000 ha teren arabil, în timp ce 64.000 de familii de țărani muncitori stăpîneau 335.000 ha, 15.000 de familii avea sub 0,5 ha. În fostul jud. Constanța, numărul țăranilor săraci era cu 20% mai mare decît media pe țară.
Peste această realitate s-au făcut auzite din nou, după eliberarea patriei, cuvintele partidului: Pămînt țăranilor! Truditorii ogoarelor au văzut din nou în partidul comuniștilor singurul lor călăuzitor și apărător. În Dobrogea, ca și pretutindeni în țară, sătenii din Lanurile, Mangalia, Limanu, Cumpăna, Independența, Negru Vodă și alte sate au trecut peste capul moșierilor și jandarmilor la îndeplinirea îndemnurilor partidului, măsurînd și împărțind loturile. ”Scînteia” din februarie 1945 scria  că în jud. Constanța au fost confiscate 3.000 ha și împărțite țăranilor îndreptățiți. În final, se consfințea prin lege, în martie 1945, înfăptuirea pe calea revoluționară a exproprierii moșierilor și împroprietării țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin.
Aceasta constituia un pas înainte, în sensul că țărănimea de acum înainte dispunea de mijlocul de bază al obținerii pîinii de toate zilele - pămîntul. Dar, singuri, muncind cu unelte rudimentare, oamenii nu puteau realiza prea mult. Se simțea nevoia unor mijloace mai puternice decît plugurile cu grindei de lemn și perechile de cai costelivi pe care le aveau sau nu le aveau noii stăpîni ai pămîntului.Se simțea nevoia practicării unei agriculturi bazate pe cuceririle agrotehnicii moderne.
Posibilitățile existente în Dobrogea în dezvoltarea multilaterală a agriculturii puteau fi dovedite prin folosirea unor mijloace moderne. În acest scop, gospodăriile agricole de stat au fost înzestrate cu tractoare și mașini agricole, al căror număr a ajuns treptat de la 595 în 1950, la circa 2.500 în 1963.
Practicînd o agricultură intensivă, bazată pe mijloace tehnice moderne și reguli înaintate de lucrare a pămîntului, gospodăriile de stat obțineau producții tot mai mari de cereale. Realizările unităților de stat au avut o influență hotărîtoare asupra țăranilor. Ei vedeau limpede că holedele lor răvășite pe peticele de pămînt muncite cu îndîrjire erau mai mărunte și mai rare în spic decît holdele puternice ale celor de stat. Ce miracol, ce întîmplare ca între holdele despărțite uneori numai de o palmă, pămîntul să se dovedească mai plin de neastîmpăr și mai bogat în seve?
Cei mai mulți au găsit repede explicația: cheia miracolului era agrotehnica. De aceea au privit cu emoție înființarea primelor stațiuni de mașini și tractoare. Deși  în 1948 nu dispunea decît de 271 de tractoare, cele 30 SMT s-au dezvoltat treptat, mărindu-și  zestrea cu mașini agricole moderne, pe măsură dezvoltării tinerei industrii constructoare de mașini românești.
-Dar pentru ca acestă bază materială să fie cu eficiență folosită, se impunea ca țărănimea să pună capăt lucrări iindividuale și pe parcele fărîmițate a pămîntului. Care sînt, după părerea dv., cauzele principale care au dus la acest rezultat, cu caracter de cotitură radicală în viața țărănimii muncitoare din regiunea Constanța?
-Desigur, izolată și neputincioasă în fața naturii, era în puterea ei de a-și aduna laolaltă pămîntul și brațele, de a folosi împreună mașinile moderne, agrotehnica înaintată, pentru a smulge prin muncă unită roade bogate.
După expropierea moșierilor și împărțirea a 70.000 ha țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin, partidul și guvernul au luat măsuri să înzestreze agricultura cu mașini și tractoare  pentru  a se putea face lucrări mecanizate, deci la un nivel superior, pe suprafețe din ce în ce mai mari. Astfel au luat ființă în regiune SMT care posedau tractoare, semănători, combine de cereale și alte sute de mașini agricole cu care a fost sprijintă țărănimea muncitoare să-și lucreze mai bine pămîntul și să obțină producții tot mai mari la ha. Faptul că lucrările agricole se executau în mai bune condiții pe suprafețe mari a fost un prim factor deosebit de important care a contribuit la convingerea țărănimii muncitoare să-și unească parcelele individuale în gospodării colective.
O a doua condiție a fost faptul că organele și organizațiile de partid au dus o muncă susținută de lămurire cu țărănimea muncitoare și au reușit să creeze în aprope toate satele gospodării agricole colective. Acestea au fost ajutate să se dezvolte, marea lor majoritate devenind centre de atracție pentru țăranii muncitori individuali  prin producția superioară obținută și prin veniturile realizate cu colectiviști.
A treia condiție care a fost hotărâtoare în accelerarea ritmului de transformare socialistă a agriculturii în Dobrogea, a fost munca politică de masă al cărei centru a fost la sate.
În Dobrogea, ca și în celelalte regiuni ale țării, procesul de convingere și de îndrumare a țărănimii pe calea arătată de partid a avut un caracter continuu; s-a bazat pe o analiză atentă a condițiilor concrete din fiecare sat și a urmărit respectarea cu strictețe a liberului consimțămînt.
Activitatea de îndrumare și antrenare a țărănimii către gospodăriile colective trebuia dusă de activul de partid și de cei care-l sprijineau, pe baza unei profunde și temeinice cunoașteri a problemelor curente și a condițiilor specifice fiecărei comune, căci numai o asemenea muncă putea fi convingătoare.
În fosta regiune Dobrogea își desfășurau activitatea 30.000 de agitatori. Prin gazete de perete, panouri grafice, lozinci, afișe se popularizau permanent rezultatele economice obținute de unitățile fruntașe. Zilnic, la panourile din sat apăreau numele țăranilor care se înscriau în gospodăria colectivă. Așezămintele culturale au fost transformate în adevărate centre de propagandă în favoarea cooperativizării.
Organizațiile de partid au inițiat periodic vizite la diferite unități agricole fruntașe, la expoziții agricole, țăranii erau invitați la adunările generale ale cooperativelor de producție la repartizarea veniturilor. Mulți țărani se duceau și din proprie inițiativă în comunele învecinate, unde se constituiseră cooperative, interesîndu-se la rude și cunoștințe despre aspecte ale muncii și vieții țăranilor cooperatori. Cine s-ar fi alat pe atunci în preajma morilor comunale unde oamenii își așteptau rîndul, ori ar fi trecut în zilele de tîrg prin comune cum sînt Cogealac, Independența, Oltina, Negru Vodă, Cobadin, ar fi  fost martori ai discuțiilor aprinse între țăranii cooperatori deveniți ad-hoc agitatori și țăranii individuali. Acțiunile organizate ca și cele datorate inițiativei oamenilor au constituit un însemnat factor de accelerare a convingerii țărănimii.
Una dintre ideile importante, care ne-au animat a fost aceea că socialismul transformă pe țărani în mari cultivatori și crescători de animale de rasă, că noua agricultura cere întinderi mari de pămînt unelte mecanizate, semințe selecționate, animale de rasă superioară, îngrășăminte chimice, specialiști.
Conducerea de partid ne-a recumondat că cel mai util și eficient mijloc de convingere a țărănimii muncitoare asupra multiplelor avantaje ale cooperativizării este să le arătăm rezultatele practice ale agriculturii socialiste, să organizaăm vizite în gospodările de stat și în unitățile agricole cooperatiste fruntașe, existente deja în regiune.
În același timp, statul democrat popular a continuat să dezvolte condițiile care asigurau succesul unirii de bunăvoie a familiilor de țărani în întovărășiri agricole și în gospodării agricole colective.
Pentru a spori mijloacele puse la dispoziție tinerelor unități, s-au făcut investiții importante. Este edificator să arătăm că în 1956-1958 pentru dezvoltarea agriculturii în Dobrogea au fost alocate fonduri în valoare de 1019 milioane lei. Pentru ca în perioada 1960-1962 sumele destinate în același scop să ajungă la peste 1532 milioane de lei.
Încet-încet, ca un dezgheț primăvăratec, de la un capăt la altul al Dobrogei au început să apară, înlăturînd îndoieli și deprinderi vechi, primele unități cooperatiste. La 31 iulie 1949, 63 de familii de țărani din Ceamurlia de Jos de unesc într-o singură familie: gospodăria agricolă colectivă intitulată simbolic „Răsăritul”. La 15 august, alte 41 de familii din Ion Corvin s-au unit în cea de a doua gospodărie colectivă și a treia la Făcăieni. La un an de la istorica Rezolue aplenarii Cc al PCR din martie 1949, peste 6.000 de familii se unesc în mai mult de 100 gospodării colective.
La indicația partidului, s-a acordat o mare atenție întăririi economice a gospodăriilor agricole colective. Avînd sprijinul statului, lucrînd pămîntul cu mijloace moderne, după toate regulile științei agrotehnice, ele au început să constituie un exemplu, să obțină producții cu mult mai mari decît cele ale țăranilor individuali, convingîndu-i de superioritate muncii unite.
Un astfel de exemplu a fost gospodăria agricolă colectivă Cobadin, care a luat ființă în 1951. În trecut se ști acă peppământurile Cobadinului se realiza la grîu și porumb o porducție medie de 800 kg grîu, dar producțiile obținute în 1952 au fost de 1.100 kg, iar în 1953 de 1.280 kg la grîu și 1.800 la porumb.
Țăranii individuali au fost îndrumați de comuniștii din comună să viziteze în grupuri colectiva, pentru a se convinge cu proprii lor ochi de avantajele ei. Rezultatul a fost că în 1954, gospodăria s-a mărit cu încă 62 de familii.
Edificator era și traiul îmbelșugat al cooperatorilor. Cînd un grup de țărani individuali din Sîmbăta Nouă, jud. Tulcea, sfătuiți de organizația de partid din comună, au făcut o vizită acasă la cooperatorul Ion Drugă, au avut de ce să se convingă. Ei îl cunoșteau pe Drugă înainte de a intra în colectivă, ca pe un om nevoiaș, cu o casă de copii. Și cum îi făceau o vizită într-o casă nouă, mobilată frumos, unde erau invitați la un pahar de vin. Se întîmplase un miracol? Nu. Munca în colectivă, a răspuns Drugă. Întorși în comuna lor, toți cei care l-au vizitat pe Drugă au depus cereri de înscrieri în cooperativă.
-S-au comis și greșeli?
-Cu toate recomandările făcute organizațâiilor de partid de a veghea cu cea mai mare strictețe la respectarea liniei politice a partidului în domeniul transformării socialiste a agriculturii, nu am fost feriți de greșeli. Au fost cazuri în care unele cooperative, după constituire, au fost lăsat să se descurce singure, cum or putea; elementele dușmănoase au speculat greutățile începutului, încercînd să compromită ideea în sine a cooperativizării. Pripeala din unele locuri, promisiunile ce nu-și aveau acoperire imediată, în alte locuri, sau chiar cazurile de încălcare a liberului consimțămînt au condus  la situații contrare intențiilor în cîteva localități: Sinoie, Vultur, Tariverde - ritmul de cooperativizare nu numai că nu s-a accentuat, ba dimpotrivă, pentru o perioadă de timp a bătut pasul pe loc. Au fost necesare eforturi sușținute pentru a repara greșelile și a reda țărănimii încrederea. Asemenea situații au constituit excepții, după 1956 ele nu s-au mai repetat.
Caracteristica anilor de cooperativizare o constituție munca făcută cu simț de răspundere, în spiritul indicațiilor partidului. Cu alte cuvinte pot oglindi toată măreția muncii miilor de agitatori și încrederea cu care țăranii muncitori au urmat îndemnul partidului, terminînd primii din țară așezarea agriculturii pe baze noi, pe de-a întregul socialiste. S-a muncit extraordinar de mult. Au muncit, cu pricepere și rezultate țăranii cooperatori. Care dintre ei n-a fost agitator?  Dacă am  numi pe vreunul pe motiv că n-a mers cu echipele pe la casele celor ce ezitau să intre în gospodării, am greși. Da, am greși, pentru că belșugul a fost argumentul principal în munca de lămurire. Și belșugul s-a făurit din munca tuturor cooperatorilor.
Intrararea în gospodăria colectivă a ultimelor familii din Chilia Veche a însemnat încheierea, la 19 octombrie 1957, a colectivizării agriculturii dobrogene. O sută patru mii d efamilii de țărani, stăpîne ale celor 500.000 ha de care dispunea tinerele gospodării colective, porniseră pline de încredere pe drumul arătat de partid. Pe toată întinderea regiunii dintre Dunăre și M. Neagră, pentru prima oară în istoria ei, nu mai existat nici un țăran care să se războiască în marea lui singurătate cu ariditatea pămîntului, într-o luptă inegală, fără sorți de izbîndă. Meleagurile Dobrogei deveniseră meleagurile unei singure și mari familii.
Cu acest prilej,unii activiști de partid, președinți de CAP s-au remarcat în această uriașă bătălie de sfărîmare a haturilor, pentru a face cunoscut în rîndurile zecilor de mii de țărani muncitor exemplul unităților agricole fruntașe și a-i ajuta să treacă pe calea socialismului: Teodor Coman, Constantin Măndreanu, Barbu Popescu, Gheorghe Anghel, Dumitrescu Mihai, Pîrvu Chiriac, Filișan Gheorghe, Gheorghe Trandafir, Constantin Stoinescu, Mircea Lefter, Muslim Cherim, Gheorghe Apostol, Geană Vasile, Nariță Gavrilă, Toma Gheorghe, Nicolae Popovici, Ion Cazacu, Nicolae Gaidagiu, Nicolae Hudițeanu, Paraschiv Banciu, Constantin Dofin, Marin Purcărea, Dim aDobrița, Sadi Menat, Simion Gheorghiță, Aurel Moineagu, Vasile Ardeleanu, Gherse Nicolae, Dumitru Dimache, Ion Stoian, Ion Bădulescu și mulți alții.
-Tov. Vîlcu, s-au emis păreri potrivit cărora condițiile specifice locale au avut și au un rol determinant în transformarea socialistă a agriculturii dobrogene?
-Dacă am accepta acest punct de vedere ar însemna să admitem că se poate ajunge la cooperativizarea agriculturii fără desfășurarea unei susținute munci politice și organizatorice de partid. Noi am avut mult de luptat cu asemenea păreri care, prinzînd rădăcini, ne-au pricinuit mult rău. Din păcate, asemenea păteri și-au făcut loc și în unele publicații. În articolul Cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța, apărut în revista „Probleme economice” din 1956, se susținea că una din condițiile care a „favorizat în mod deosebit ritmul de transformare socialistă  a agriculturii” ar fi „structura proprietății”, „suprafețe mari pe care le dețineau țăranii muncitori cum și lipsa forțelor de muncă.” Faptele infirmă astfel de păreri. (...) În com. I. Corvin, suprafața medie pe cap de familie era de 6,34 ha, iar procentul de familii cooperativizate la cea dată de 49,6%; în com. Oltina, unde suprafața medie pe cap de familie era numai de 3,64%, procentul familiilor cooperativizate era de 68,4%. Nu este lipsit de interes nici faptul că în gospodăria colectivă și întovărășirea colectivă din Oltina s-au înscris în 1956 410 familii, pe cînd în I. Corvin numai 18. Situații asemănătoare erau și în alte localități. Acesta arată că suprafața mai mare deținută de țăranii muncitori nu este un element determinant.
Faptele răstoarnă și acea părere după care cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța s-a înfăptuit mai rapid din cauză că țăranii muncitori ar fi mai puțin legați de pămînt. În fostul raion Negru Vodă marea majoritate a țăranilor sînt băștinași, ei au moștenit pămîntul din tată în fiu, ceea ce ar fi însemnat că aici procesul de cooperativizare a agriculturii să se fi înfăptuit mai greoi, mai lent. Or lucrurile nu s-au întîmplat așa. În urma muncii politice desfășurate de organizațiile de partid în rîndul țăranilor mucitori, cooperativizarea agriculturii s-a încheiat în primăvara anului 1956. În schimb, în fostul raion Istria, unde majoritatea țăranilor muncitori erau numai de 15-16 ani proprietari de pămînt, procentul de familii cooperativizate a ajuns abia la 69%. Care este cauza? Munca politică și organizatorică de partid nu s-a desfășurat în acest raion la nivelul celei din Negru Vodă.
Desigur, nu se poate nega totalmente și o oarecare influență a condițiilor locale. Aici a intervenit priceperea organizațiilor de partid, care au știu să folosească corespunzător în munca lor politico-organizatorică condițiile locale.
-Tov. Vasile Vîlcu, într-o convorbire publicată în revista „Luceafărul” în 1959, ați evocat modul în care literatura a ajutat muncii de transformare socialistă a agriculturii.
-(...) În lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii o contribuție de seamă a  adus și propagarea la sate a culturii și literaturii, a operelor de artă și literatură în care oglindeau efortul oamenilor muncii pe acest tărîm. Lucrări ale scriitorilor români au fost citite de mii de țărani cooperatori, au fost prezentate recenzii în cadrul serilor literare organizate în acest scop. Nuvele și romane constituiau pe atunci cărți de căpătîi și ele pot fi găsite și azi în casele țăranilor cooperatori. Romanul Setea de Titus Popovici, Victoria de la Oltina de Paul Anghel, nuvele ca Desfășurarea de Marin Preda, reportaje precum Dobrogea în marș de Petru Vintilă și multe altele. (...)