<
(...) Mama îl cunoscuse pe Gheorghi Maksimovici în timpul refugiului*, lucraseră la aceaşi uzină: mama la serviciul de planificare, iar Gheorghi Maksimovici la club, ca pictor. Era un pictor bătrîn, îşi făcuse studiile înainte de revoluţie**, lucrase cu un pictor grec vestit, călătorise în străinătate, participase la expoziţii, apoi fusese aspru condamnat, reeducat***, trecut pe linie moartă, treptat s-a dat la fund, s-a blazat, astfel că în perioada refugiului său în micul orăşel din Urali, devenise un zugrav pe jumătate flămînd, care-şi cîştiga pîinea desenînd lozinci şi afişe. Dar, mai tîrziu, cînd s-a întors la Moscova cu noau lui familie, cu mama şi cu Olga Vasilievna, a căpătat un atelier şi o cameră în casa pictorilor, a început să fie băgat în seamă, amintit în presă, a căpătat contracte şi unele comenzi, căci s-a văzut că în refugiu el nu şi-a pierdut vremea în zadar, a muncit ca un taur, şi arta este creaţia taurilor, după afirmaţia lui Renard****, scriitorul preferat al lui Gheorghi Maksimovici, deci a pictat o serie de portrete, o adevărată galerie de portrete de ''Oţelul Uralului''. Desenele au fost expuse în repetate rînduri, s-au făcut reproduceri după ele, chiar şi ilustrate, şi viaţa lui Gheorghi Maksimovici a cunoscut un fel de renaştere, o a doua tinereţe sau, după cum se exprima el ''o perioadă roz''.
(...)
În atelierul lui Gheorghi Maksimovici era o ordine neobişnuită, ceea ce, bineînţeles, n-a observat nimeni. Toţi s-au îngrămădit în mijlocul încăperii spaţioase, sub becul puternic de două sute de lumini, iar Gheorghi Maksimovici zvîrlea pe fotoliul ce-i servea drept piedestal, una după alta, lucrările sale. Olgăi Vasilievna nu-i prea plăceau lucrările astea. Dar, probabil, ea nu se pricepea, pentru că pictorii chiriaşi ai casei vorbeau despre Gheorghi Maksimovici cu respect şi-i arătau lucrările lor, cerîndu-i sfaturi. Iar Olgăi Vasilievna toate aceste rîuleţe, crînguri, lăculeţe, rîpe pictate în ulei, toate acest desene pe foi mari făcute cu sanguină, desene ce reprezentau bătrîni, copii, cîini, mîini şi capete, erau asemănătoare cu o mulţime de alte tablouri şi desene, făcute de mult de tot, de alţi pictori şi ea nu înţelegea de ce trebuie repete ceea ce există deja pe lume.
Se vede însă că dintr-un motiv oarecare era nevoie. Pentru că tablourile lui Gheorghi Maksimovici erau aprobate de consiliul artistic, erau cumpărate de cei ce făceau comenzi şi Gheorghi Maksimovici nu trăia în sărăcie. Era un om bun, cultivat, studiase la Paris, îi cunoscuse pe Modigliani***** şi Chagall******, îi plăcea să bage în conversaţie cîte un cuvinţel franţuzesc, deşi vorbea şi citea franţuzeşte foarte prost, cîndva fusese poreclit ''Van Gogh******* al Rusiei''. Un lucru părea ciudat: cum se putea ca cineva care înţelegea atît de bine totul în arta celorlalţi, nu înţelegea nimic în propria-i artă? Unii spuneau că în tinereţe pictase altfel. Din motive obscure însă, lucrările acelea nu se păstraseră. Lui Gheorghi Maksimovici îi plăcea foarte mult să cheme lume la el în atelier, să-i bată la cap pe musafiri, să-i înnebunească cu tablourile lui. Era limpede că era cu adevărat mîndru de rîuleţele şi dumbrăvile sale. Lucrul era scuzabil pentru un bătrîn care nu fusese răsfăţat nici de glorie, nici de bogăţie; (...)
>
SURSA
Iuri Trifonov, Altă viaţă: Iuri Trifonov, Casa de pe chei & Altă viaţă, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste nr. 228, Bucureşti, 1989, p. 163, 184.
NOTE M.T.
* Invazia nazistă din al doilea război mondial l-a forţat pe Stalin să transfere uzinele din zona ocupată departe în spatele frontului, în munţii Urali.
** Lovitura de stat comunistă din capitala Rusiei, Sankt Petersburg, din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
*** Reeducarea era o formă de îndoctrinare forţată a persoanelor care nu făceau parte din clasele sociale muncitorească şi ţărănească, conform preceptelor noii puteri comuniste.
**** Jules Renard (1864-1910) = Scriitor francez. (http://www.formula-as.ro/2007/792/cultura-9/selectia-formula-as-8544)
***** Amedeo Modigliani (1884 Livorno - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Şcolii Pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
****** Marc Chagall (1887 Vitebsk/[Rusia ţaristă]/Belarus-1985 Franţa) = Pictor modernist de origine evreiască. (http://www.theartstory.org/artist-chagall-marc.htm)
******* Vincent van Gogh (1853 Olanda -1890 Franţa) = Pictor olandez post-impresionist. (http://www.moma.org/collection/artist.php?artist_id=2206)
Se afișează postările cu eticheta atelier. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta atelier. Afișați toate postările
sâmbătă, 2 mai 2015
duminică, 28 decembrie 2014
Artă modernă importată din Berlin în Bucureștiul interbelic (PETRESCU 1933)
<
(...)
Doamna T., care trăise aproape doi ani la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, și care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să folosească această împrejurare.
S-adresat bătrînei doamne, prpunîndu-i să facă amîndouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o serie de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat, cu lac modern cafeniu, alt biurou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate.
Succesul a fost imediat și s-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoștea o mulțime de reviste de artă, peste puțin timp au renunțat la pirogravură și țesături naționale, introducînd noul stil cubist*. Au botezat magazinul: „La arta decorativă”. (E drept că au început în cam în același timp cu un pictor modernist.)
Mai tîrziu, din pricină că transportul costa fosrte scump și mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîțiva lucrători de la Tîrgu-Mureș și au instalat pe Șoseaua Iancului un atelier de mobilă și obiecte moderne.
Ore întregi ea studia retrasă în nișa care semăna cu un birou al magazinului,și pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schițe proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicații șefului de atelier. Dealtfel, nimic nu se întîmpla în magazin și atelier fără știrea ei... Cînd era invitată, se scuza, și la mirarea celorlalți adăoga, surăzînd cu amărăciune: „E mai bine totuși decît dactilografă...”
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat, și al geometriei chiar și în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătîi, placată, fără nici un un fel de zorzoană, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-șfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 252-253.
NOTA M.T.
* Cubism = Stil inițiat de pictorii G. Braque și P. Picasso la începutul secolului XX. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
(...)
Doamna T., care trăise aproape doi ani la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, și care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să folosească această împrejurare.
S-adresat bătrînei doamne, prpunîndu-i să facă amîndouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o serie de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat, cu lac modern cafeniu, alt biurou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate.
Succesul a fost imediat și s-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoștea o mulțime de reviste de artă, peste puțin timp au renunțat la pirogravură și țesături naționale, introducînd noul stil cubist*. Au botezat magazinul: „La arta decorativă”. (E drept că au început în cam în același timp cu un pictor modernist.)
Mai tîrziu, din pricină că transportul costa fosrte scump și mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîțiva lucrători de la Tîrgu-Mureș și au instalat pe Șoseaua Iancului un atelier de mobilă și obiecte moderne.
Ore întregi ea studia retrasă în nișa care semăna cu un birou al magazinului,și pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schițe proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicații șefului de atelier. Dealtfel, nimic nu se întîmpla în magazin și atelier fără știrea ei... Cînd era invitată, se scuza, și la mirarea celorlalți adăoga, surăzînd cu amărăciune: „E mai bine totuși decît dactilografă...”
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat, și al geometriei chiar și în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătîi, placată, fără nici un un fel de zorzoană, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-șfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 252-253.
NOTA M.T.
* Cubism = Stil inițiat de pictorii G. Braque și P. Picasso la începutul secolului XX. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
marți, 8 iulie 2014
Burghez arivist versus muncitori socialiști în România interbelică (PAPADAT BENGESCU 1935)
< (...) Îi mulțumise încă o dată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>
SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.
* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>
SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.
* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.
duminică, 9 martie 2014
sâmbătă, 21 decembrie 2013
joi, 26 septembrie 2013
miercuri, 28 august 2013
luni, 27 februarie 2012
Tabăra de creație literară Carsium `98 („Tomis”)
<
Mișcarea culturală de excepție pentru creatori și public, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium `98, girată de Centrul Creației Populare Constanța s-a bucurat de un mare succes.
Au fost șapte zile de tabără în care s-au condensat patru lansări de carte, patru vernisaje, cinci vizite documentare prin istorie și geografie spre privatizarea cotidiană, două colocvii literare cu participarea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor și de redactorilor revistei de cultură Tomis, două spectacole în aer liber, cinci ateliere de creație cu făptași de toate vîrstele, că te întebi cînd s-a mai mîncat și dormit. Iar la sfîrșit, în ultima noapte, pe platoul de la cruce, uriașul con al focului de tabără a desenat în ochii tuturor hieroglifele spirituale ale adevăratei comuniuni cu arta a constănțenilor și a carsioților.
>
SURSA
C. D. M., Carsium `98, „Tomis”, Constanța, 1998.
Mișcarea culturală de excepție pentru creatori și public, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium `98, girată de Centrul Creației Populare Constanța s-a bucurat de un mare succes.
Au fost șapte zile de tabără în care s-au condensat patru lansări de carte, patru vernisaje, cinci vizite documentare prin istorie și geografie spre privatizarea cotidiană, două colocvii literare cu participarea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor și de redactorilor revistei de cultură Tomis, două spectacole în aer liber, cinci ateliere de creație cu făptași de toate vîrstele, că te întebi cînd s-a mai mîncat și dormit. Iar la sfîrșit, în ultima noapte, pe platoul de la cruce, uriașul con al focului de tabără a desenat în ochii tuturor hieroglifele spirituale ale adevăratei comuniuni cu arta a constănțenilor și a carsioților.
>
SURSA
C. D. M., Carsium `98, „Tomis”, Constanța, 1998.
duminică, 2 decembrie 2001
„Ioan Mătăsăreanu” (DELEANU 2001)
Geta Deleanu, Profil. Ioan Mătăsăreanu, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001
Pe I. M. lumea artistică îl știe demult. Colecționarii mai vechi și mai noi recunosc, cu ușurință, figura devenită celebră și aproape emblematică a pictorului constănțean. Greu de prins în sintagme, curente sau stiluri binecunoscute, artistul „scapă” oricărei descrieri, clasificări sau ierarhizări. Fire absolutamente artistică, boem, hipersensibil, M. trăiește în lumea lui, lumea idealurilor netrădate și neatinse de impuritatea vieții. Inflexibil când e vorba de vreun compromis artistic, el trăiește solitar în atelierul din vecinătatea Cazinoului. Fost profesor de pictură al Liceului de Artă din Constanța, coleg de breaslă cu Traian Brădean, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Constantin Blendea, Vasile Cel Mare, artistul a dat, asemenea lor, generații și generații de elevi, unii dintre ei pictori cunoscuți astăzi.
Pasionat de muzică, artistul este nelipsit de la concertele Filarmonicii „Marea Neagră”, fiind el însuși interpret al unor partituri celebre, în singurătatea atelierului sau în intimitatea câte unui prieten.
Retractil și suspicios asemenea omului care a suferit mult, I. M. este, fără îndoială, plămădit din aluatul celor mari, puțini și aleși la care aspiră în permanență. Cu o credință nedisimulată, recitând deseori din Noul Testament, M. se poate recunoaște dintr-o mie. Măreția maeștrilor l-a fascinat din copilărie, arta cu majusculă a rămas pentru un artist un permanent ideal, o eternă luptă pentru un ideal. Ca artist, atacă toată varietatea tematică, de la peisaj la natură statică, de la portret al nud și compoziție. Fie că folosește contraste cromatice sau lucrează în degradeuri tonale, fie că atacă „forte” un tablou cu pastă densă sau îl schițează doar în tușe fine, pictura sa respiră aerul proaspăt al unei arte valoroase.
Tematica peisajelor nocturne îl atrage în mod deosebit. Fie că sunt peisaje marine sau păduri înstelate, firea romantică și intempestivă a artistului surprinde în continuă mișcare: marea pe timp de furtună, copacii fremătând de adierea vântului. Peisajele pictate mai demult și tratate în pastă densă sau chiar în cuțitul de paletă - lucrări pe care artistul le-ar vrea uitate - trădează un temperament pasional, neliniștit, vulcanic, anxios chiar. Lucrările mai recente, peisaje sau portrete, sunt tratate diferit în tente plate sau vibrate într-o cromatică din care nu lipsesc albul, griul și galbenul auriu. Universul investigat de artist este aspru, sever și se lasă greu de surmontat. Artistul suferă, se zbate, se chinuie pentru a izbuti „prinderea” cât mai aproape de adevărul vieții a subiectului pictat.
Dar adevărul vieții pare iluzoriu și fantasmagoric: fuga artistului după el fiind o perpetuă luptă ceas de ceas, clipă de clipă. Acesta este I. M., omul de suflet, care pune prea multă pasiune în tot ceea ce face.
Aș putea să-l asemăn pe M. unui dirijor care, gesticulând în fața orchestrei, când furtunos, când calm și liniștit, conform partiturii, interpretează în fața auditoriului simfonia preferată. Și asemenea notelor ce descriu melodia, culorile se aștern pe pânză cum vrea maestrul. I. M. este dirijorul și interpretul propriilor elanuri, neliniști și fantezii. Zbuciumul său autentic vibrează în fiecare pânză, cum lasă să se înțeleagă și recenta expoziție deschisă pe simezele Muzeului de Artă Constanța.
duminică, 2 februarie 1997
„Un peisagist” („TOMIS” 1997)
O. D., Un peisagist, „Tomis”, Constanța, februarie 1997
Fără îndoială, unul din cei mai dotați pictori care formează Asociația Artiștilor Plastici „Amfora” din Constanța este Paul Teodorescu. Ca o recunoaștere a valorii, dar și a vocației sale organizatorice, el a fost ales președinte al acestei grupări artistice.
Cu răbdare, sinceritate și cunoaștere de sine, fără să guste din trufia succesului rapid, P. T. s-a perfecționat la școala pictorii clasice românești. Asimilând influențe îndeosebi din marii noștri peisagiști, el reușește să-și păstreze un timbru propriu și să-și consolideze un drum al său. Pictând cu o totală dăruire, artistul este permanent preocupat de echilibrul compozițional și cromatic, de felul în care culoarea este învăluită de lumină, de nuanțarea și jocul acestora, de modul cum ele se pun, rând pe rând, în valoare.
N-ai să-l întâlnești niciodată trudind ore în șir cu șevaletul în peisaj. El merge în natură, contemplă cu atenție ceea ce-l interesează, își face câteva schițe și se retrage apoi în atelier. Acolo elaborează, topește ce a văzut în retortele sensibilității și talentului său și readuce pe pânză farmecul și misterul care există dincolo de obișnuita față a lucrurilor.
Atât în pictură, cât și în grafică, P. T. este un împătimit al peisajelor marine și al celor ce redau colțuri pitorești din Constanța veche, din zona peninsulară. Marea și orașul vechi sunt fibre inefabile ale artistului, iar când le pictează, o face cu emoție și sporită exigență. Peisajele sale cuceresc prin cromatică bine strunite, susținute de un desen fluid imperceptibil. În grafica sa, mai ales în cea care evocă orașul - amintind într-o oarecare măsură de grafica lui Cick Damadian - tușele dense ale desenului au degajare, spontaneitate și o dinamică plină de surprize, care pun în pagină cu frenezie temperamentul pasionant, patosul și virtuozitatea autorului.
miercuri, 1 noiembrie 1995
„Grafică” („TOMIS” 1995)
G. D., Simeză. Grafică, „Tomis”, noiembrie 1995
În prima jumătatea a lunii octombrie, Galeriile „Amfora” au găzduit o expoziție de excepție. Este vorba de expoziția de grafică „Atelier 5 `95”, semnată de Jeni Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Daiana Matieș și Doina Misian.
Vernisajul a fost întâmpinat cu interes de publicul iubitor de artă, făcându-se remarcată prezența în număr mare a reprezentanților mass-media.
Cele cinci artiste sunt absolvente ale Școlii de Artă din Constanța, promoția 1994, în clasele profesorilor Constantin Papadopol, Gheorghe Caruțiu, Vladimir Hagiu și se află la cea de a doua manifestare.
Expoziția respiră feminitate și echilibru și se dorește a fi un dialog intim și cald cu realitatea. Depășind faza ezitărilor de început, autoarele dovedesc siguranță tehnică, personalitate și un stil deja conturat, dar, mai ales, acuratețe și îndrăzneală cromatică. Nici nu ne miră pentru că Șoala de Artă a dat în ultimul timp nenumărate talente.
Expoziția cuprinde gravuri și lucrări în creion, peniță, cărbune, ceracolor, cărbune, tuș, acuarelă, tempera sau guașă. Deosebită a fost și ideea de a expune și lucrări de atelier, diferite studii, unele realizate chiar în orele de practică la Școala de Artă.
vineri, 26 februarie 1993
„Mărgărit” (DEȘLIU)
Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța
Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.
Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.
Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.
Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.
Se judeca procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.
Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.
Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.
(...)
marți, 2 ianuarie 1973
Scrierea carolingiană (CSEH 1973)
Gusztav Cseh, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973
(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă) a realizat-o Renașterea.
(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă) a realizat-o Renașterea.
*Carol cel Mare/Charlemagne = Rege al francilor din 768 și Imperator Augustus la Roma din 800.
Referințe
http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG
https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/
vineri, 26 martie 1971
Umor I. L. CARAGIALE (1852-1912)
Caragiale ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul și cerceta cu ochi critici ultimele creații:
- Totuși, nu trebuie să fii atât de pesimist: oamenii nu sunt atât de răi pe cât i-ai zugrăvit tu!
sâmbătă, 20 februarie 1971
„Agonie și extaz” (STONE 1961)
Irving Stone, Agonie și extaz, 2 vol., trad. G. Dumitrescu & L. Dobrescu (orig. eng. 1961), Orizonturi, București, 1993, 382 p. + 414 p.
cuprins vol. 1
5 I.Atelierul
67 II.Grădina de sculptură
112 III.Palatul
202 IV.Fuga
5 I.Atelierul
67 II.Grădina de sculptură
112 III.Palatul
202 IV.Fuga
296 V.Orașul
coperta 4: Michelangelo stă față în față cu ideea divină, în luptă cu simbolismul etern. Cînd ajunge la simbolul etern, cînd se simte pe margine abstracției ultime, pe marginea lui Dumnezeu, cuprins de spaimă la gîndul singurătății sale, face un efort deznădăjduit, și realizînd dintr-o dată cel mai înalt echilibru, introduce cu violență în formă neantul pe care l-a întrezărit.
coperta 4: Michelangelo stă față în față cu ideea divină, în luptă cu simbolismul etern. Cînd ajunge la simbolul etern, cînd se simte pe margine abstracției ultime, pe marginea lui Dumnezeu, cuprins de spaimă la gîndul singurătății sale, face un efort deznădăjduit, și realizînd dintr-o dată cel mai înalt echilibru, introduce cu violență în formă neantul pe care l-a întrezărit.
Elie Faure (1873-1937), istoric de artă francez
Cuprins vol. 2
5 VI.Uriașul
104 VII.Papa
202 VIII.Familia Medici
268 IX.Războiul
325 X.Iubirea
373 XI.Cupola
coperta 4: Privirea ne e străfulgerată de lumina unui asemenea geniu. Lui Michelangelo i se cuvin cuvintele pe care el însuși le rostea despre Dante: „Nu se va putea spune despre el tot ceea ce ar trebui să se spună”
5 VI.Uriașul
104 VII.Papa
202 VIII.Familia Medici
268 IX.Războiul
325 X.Iubirea
373 XI.Cupola
coperta 4: Privirea ne e străfulgerată de lumina unui asemenea geniu. Lui Michelangelo i se cuvin cuvintele pe care el însuși le rostea despre Dante: „Nu se va putea spune despre el tot ceea ce ar trebui să se spună”
Eugen Delacroix (1798-1863), pictor romantic francez
Abonați-vă la:
Postări (Atom)