Sinaia istorică (M. D. R. T. 2011)

Sinaia este o localitate relativ nouă, situată la 100 km nord de București, în Carpați. Prima construcție a fost Mănăstirea Sinaia, ridicată în secolul XVII. O așezare a început să se dezvolte aici atunci când austriecii au început să construiască un drum în valea Prahovei, ca să poată trece munții din Transilvania pentru a-i ataca pe otomani în Valahia. Pe măsură ce căruțele negustorilor soseau aici, au fost deschise hanuri și zona a devenit populată. Interesul pentru Sinaia a crescut în a doua jumătate a secolului XIX, după ce primul rege al României, Carol I, a vizitat micul sat montan și, fermecat de peisaj, a decis să construiască aici o reședință regală. Castelul Peleș a fost terminat în 1883, după 10 ani, și, în consecință, Sinaia a început să crească în popularitate ca un loc de petrecere a verii. Stâna regală, învecinat de Piatra lui Franz Josef, unde se spune că a avut loc o întâlnire secretă între împăratul austriac și regele Ferdinand al României, se află la câțiva kilometri depărtare de Sinaia. Locul în care este așezată Piatra oferă o splendidă priveliște a întregii regiuni.

Regele Carol I a cumpărat domeniul Sinaia cu propriile sale fonduri. Castelul Peleș a fost folosit ca reședință regală de vară și, de asemenea, ca loc de întâlnire pentru mai multe evenimente politice importante, precum Consiliul de Coroană din 1914, care a decis neutralitatea inițială a României în Primul Război Mondial. Familia Regală a primit la Peleș oaspeți importanți, inclusiv împăratul Franz Josef, care ca fost încântat de castel.
Exteriorul castelui este realizat în stil neo-renascentist german, în ce cele aproximativ 160 de camere sunt finisate într-o varietate de stiluri diferite, inclusiv renascentist german, renascentist francez, renascentist englez, baroc german, rococo francez etc. Sala Consiliului, Camera florentină, Salonul maur, Armoariile, Sala de teatru, Sala de concerte, Salonașul turcesc și celelalte camere sunt toate somptuos decorate și sunt printre cele mai impunătoare din castel.
Micul Castel Pelișor, terminat în 1903 ca reședință a moștenitorilor coroanei, este situat la câteva sute de metri de Peleș.
Regimul comunist a confiscat toate proprietățile regale în 1948 și Castelul Peleș a devenit muzeu cinci ani mai târziu. Totuși, în ultimii ani ai regimului, întreaga zonă a fost închisă pentru public și proprietățile rezervate lui Ceaușescu.
După 1990, Peleș și Pelișor au fost redeschise pentru vizitatori.

Stațiunea Sinaia s-a dezvoltat, în cele din urmă,  în jurul lăcașului religios construit de un boier după pelerinajul său la muntele Sinai. Inițial, găzduia doisprezece călugări (corespunzând celor doisprezece apostoli ai lui Hristos), dar numărul lor a crescut cu trecerea timpului. La mijlocul secolului XIX, o nouă biserică cu mai multe chilii a fost construită lângă vechea biserică în stil brâncovenesc (un stil caracteristic Valahiei). Clopotul mănăstirii a fost adus din București și cântărește 1700 kilograme. Complexul include și primul muzeu religios din România, inaugurat în 1895, la aniversarea bicentenarului mănăstirii.

Cazinoul*, care este unul din cele mai bine cunoscute repere ale Sinaiei, a fost comandat cu aproape un secol în urmă și construit într-un singur an. Personalități proeminente ale epocii au participat la inagurarea sa, printre care Familia Regală și compozitorul George Enescu. Ulterior, compozitorul a cumpărat în Sinaia o casă, care acum este muzeu. Cazinoul este situat pe locul primei vile din Sinaia, la nord de centrul orașului. Jocurile de noroc și eleganța făceau din Cazino una din irezistibilele atracții ale Sinaiei, cu până la 800 de vizitatori pe zi în epoca de glorie. (...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 26-27 (Sinaia - The Pearl of Carpatians).

Notă M. T.
* Cazinoul a fost construit îm
n 1911-1912 pe locul vilei lui Dimitrie Ghica. Acționarii erau baronul francez de Marcay, Eforia Spitalelor Civile și Primăria Sinaia. Jucătorii la Cazino veneau în weekend cu trenul București-Sinaia. (www.casino-sinaia.ro/ro/istoric)

Istoria hotelului Palace din Constanța („Cuget Liber” 2015)

ANA FULAȘ-IONESCU, Mărirea și decăderea celui mai luxos hotel din Constanța. Nemții și rușii puseseră ochii pe el

„Cuget Liber”, Constanța, 19 mai 2015

„Ioan Mătăsăreanu” (DELEANU 2001)

 Geta Deleanu, Profil. Ioan Mătăsăreanu, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pe I. M. lumea artistică îl știe demult. Colecționarii mai vechi și mai noi recunosc, cu ușurință, figura devenită celebră și aproape emblematică a pictorului constănțean. Greu de prins în sintagme, curente sau stiluri binecunoscute, artistul „scapă” oricărei descrieri, clasificări sau ierarhizări. Fire absolutamente artistică, boem, hipersensibil, M. trăiește în lumea lui, lumea idealurilor netrădate și neatinse de impuritatea vieții. Inflexibil când e vorba de vreun compromis artistic, el trăiește solitar în atelierul din vecinătatea Cazinoului. Fost profesor de pictură al Liceului de Artă din Constanța, coleg de breaslă cu Traian Brădean, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Constantin Blendea, Vasile Cel Mare, artistul a dat, asemenea lor, generații și generații de elevi, unii dintre ei pictori cunoscuți astăzi.

Pasionat de muzică, artistul este nelipsit de la concertele Filarmonicii „Marea Neagră”, fiind el însuși interpret al unor partituri celebre, în singurătatea atelierului sau în intimitatea câte unui prieten.

Retractil și suspicios asemenea omului care a suferit mult, I. M. este, fără îndoială, plămădit din aluatul celor mari, puțini și aleși la care aspiră în permanență. Cu o credință nedisimulată, recitând deseori din Noul Testament, M. se poate recunoaște dintr-o mie. Măreția maeștrilor l-a fascinat din copilărie, arta cu majusculă a rămas pentru un artist un permanent ideal, o eternă luptă pentru un ideal. Ca artist, atacă toată varietatea tematică, de la peisaj la natură statică, de la portret al nud și compoziție. Fie că folosește contraste cromatice sau lucrează în degradeuri tonale, fie că atacă „forte” un tablou cu pastă densă sau îl schițează doar în tușe fine, pictura sa respiră aerul proaspăt al unei arte valoroase.

Tematica peisajelor nocturne îl atrage în mod deosebit. Fie că sunt peisaje marine sau păduri înstelate, firea romantică și intempestivă a artistului surprinde în continuă mișcare: marea pe timp de furtună, copacii fremătând de adierea vântului. Peisajele pictate mai demult și tratate în pastă densă sau chiar în cuțitul de paletă - lucrări pe care artistul le-ar vrea uitate - trădează un temperament pasional, neliniștit, vulcanic, anxios chiar. Lucrările mai recente, peisaje sau portrete, sunt tratate diferit în tente plate sau vibrate într-o cromatică din care nu lipsesc albul, griul și galbenul auriu. Universul investigat de artist este aspru, sever și se lasă greu de surmontat. Artistul suferă, se zbate, se chinuie pentru a izbuti „prinderea” cât mai aproape de adevărul vieții a subiectului pictat.

Dar adevărul vieții pare iluzoriu și fantasmagoric: fuga artistului după el fiind o perpetuă luptă ceas de ceas, clipă de clipă. Acesta este I. M., omul de suflet, care pune prea multă pasiune în tot ceea ce face.

Aș putea să-l asemăn pe M. unui dirijor care, gesticulând în fața orchestrei, când furtunos, când calm și liniștit, conform partiturii, interpretează în fața auditoriului simfonia preferată. Și asemenea notelor ce descriu melodia, culorile se aștern pe pânză cum vrea maestrul. I. M. este dirijorul și interpretul propriilor elanuri, neliniști și fantezii. Zbuciumul său autentic vibrează în fiecare pânză, cum lasă să se înțeleagă și recenta expoziție deschisă pe simezele Muzeului de Artă Constanța.

Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.

Inaugurarea Cazinoului din Constanța în 1911 („LITORAL”)

 ***, Știați că..., „Litoral”, Constanța, 15 iun. - 15 sep. 1970

... în luna august 1911, cu prilejul inaugurării noului Cazino de la Constanța, Alexandru Davilla, împreună cu trupa sa de teatru, a prezentat, printre altele, piesele „Gringoire”, „Refugiul” și „Cântecul lebedei”? Spectacolele s-au bucurat de un deosebit succes din partea publicului localnic și a vizitatorilor orașului.