Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.