Vânătoarea de balene în Marea Ohotsk în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
De obicei, pescuitul în Marea Ohotsk* se desfășoară într-un  mod deosebit. Bărcile trimise departe de navă rămîn adesea cinci sau șase zile fără să se întoarcă la bord. Asta nu înseamnă că stau pe mare în tot acest timp. Seara, întoarse pe coastă, sînt trase pe uscat și culcate pe un bord, ca să nu le ia mareea. Apoi oamenii construiesc colibe de crengi, iau masa, se odihnesc pînă dimineața, păzîndu-se împotriva atacurile urșilor, și reiau vînătoarea.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare**, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, pp. 112-113.

NOTE M. T.
* Marea Ohotsk = Mare care aparține de Oceanul Pacific și delimitată de Asia de E (V), de peninsula Kamceatka (NE), arhipeleagul Kurile (SE) și insula Sahalin (SV). (http://www.historia.ro/sites/default/files/japan_ussr_rel88_1.jpg)
** Șarpele de mare - Jules Verne,, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Francezi versus englezi în epoca interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- Trăiesc din plin momentul prezent, nu-i așa? spuse deodată Adrian.
- Da, tocmai asta gîndeam și eu.
- Francezii fac o artă din a trăi. Noi, în schimb, avem speranțe în ce privește viitorul și regrete în ce privește trecutul. Pentru englezi ”prezentul” există în prea mică măsură.
- De ce sînt ei atît de diferiți?
- Mai puțin sînge nordic și mai mult vin și ulei în vine, capetele lor sînt mai rotunde decît ale noastre, trupurile mai îndesate, ochii, în cea mai mare parte, cafenii.
- Oricum, acestea sînt trăsături care nu pot fi alterate.
- Francezii sînt esențialmente oamenii căii de mijloc. Au ridicat echilibrul la cel mai înalt punct. Au realizat balanța dintre simțuri și intelect.
- Dar se îngrașă, unchiule.
- Da, dar în mod egal, cînd stau în picioare, nici o parte a trupului nu-ți sare în ochi. Bineînțeles, eu unul prefer să fiu englez, dar dacă n-aș fi, aș alege să fiu francez.
- Nu cumva legat de dorința de a fi altceva decît ești?
- Ah! Ai observat, Dinny, că atunci cînd noi spunem: ”Fii bun”, ei spun Soyez sage!? (1) E un lucru foarte grăitor. I-am auzit pe unii francezi punînd răceala noastră pe seama tradiției puritane. Dar asta înseamnă să confunzi efectul cu cauza, să iei simptomele drept rădăcini. Admit că noi simțim un îndemn către pămîntul făgăduinței, dar puritanismul nostru e o parte a acestui îndemn, ca și dorul nostru de ducă, sau ca și colonialismul nostru; ori ca protestantismul. Sîngele scandinav, marea și climatul. Nici unul dintre aceste elemente nu ne ajută în arta de a trăi. Privește puțin industrialismul nostru, fețele noastre bătrîne, maniile, umanitarismele, poezia noastră! În fiecare direcție, sărim în ochi. Nu știu dacă avem una sau două înalte instituții nivelatoare, școlile publice, cricketul în variatele lui forme, ca popor însă, plesnim de extremism. Britanicul demijloc constituie o excepție, și sub oroarea lui de a se face remarcat se ascunde de fapt mîndria lui pentru acest lucru. Unde, pe întreg întinsul globului, ai să întîlnești alcătuiri osoase mai diverse decît în Anglia, și fiecare dintre ele caracteristică? Facem tot ce putem ca să ne nivelăm, dar, pentru Dumnezeul meu, tot sărim în ochi! (...)

(1) Fii cuminte (fr.)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 254-255.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Fosta colonie franceză Chandernagore din India (ELIADE 1940)

<
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.

NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794.  A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)

Primul restaurant submarin („Litoral” 1970)

<
Primul restaurant submarin va fi inaugurat în curînd în Japonia, în preajma localității Kagoshima. Restaurantul este construit pentru a primi 108 persoane și este dotat cu imense ferestere, prin care consumatorii pot admira panorama adîncurilor de lîngă insula Sakurajima. Restaurantul face parte dintr-un complex în formă de turn, denumit „Turnul Simbolului”, care străpunge marea pînă la o adîncime de 48,5 metri.
>

SURSA
***, Restaurant submarin în Japonia, „Litoral”, Constanța, (15 iunie -15 septembrie) 1970, p. 4.

Despădurirea și colonizarea Vestului SUA la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

<
(...)
- Dumneata ce spui, bătrîne trapper*? se întoarse tatăl, hohotind cu cruzime și arătînd spre urma pe care o lăsase călcîiul său imens asupra pămîntului bătătorit. Crezi că ăsta-i pămîntul ce și l-ar alege un om care n-a supărat niciodată funcționarul districtului cu vreun titlu de proprietate?
- Pămînt bun se găsesște prin văi, răspunse liniștit bătrînul; ai străbătut milioane de acri** ca să ajungi prin pustietățile astea sterpe, pe cînd acolo, cel căruia-i place să lucreze pămîntul seamănă un kil și adună o baniță*** fără să se ostenească prea mult. Dac-ai venit să cauți pămînt arabil, apoi ai mers cîteva sute de mile**** prea mult, sau tot atîtea mile prea puțin.
- Atunci ar fi mai bine s-o fi luat spre oceanul celălalt? întrebă colonistul arătînd în direcția Pacificului.
- Da, căci am văzut totul cu ochii mei, fu răspunsul trapper-ului, care stătea rezemat de țeava puștii, ca și cum pe dinaintea ochilor i-ar fi trecut scene care-i trezeau amintiri pline de duioșie. Am văzut apele celor două mări*****. Pe malurile uneia m-am născut și am crescut ca orișice puști zburdalnic de acolo. America s-a mărit, oameni buni, din zilele copilăriei mele, și s-a preschimbat într-o țară mai mare, așa cum îmi închipuiam eu, cînd eram copil, c-ar fi lumea. Am trăit aproape 70 de ani în ținutul York, spre mijloc, ca și spre margini. Ai fost în York?
- Nu, eu nu; eu n-am fost niciodată prin orașe, dar am auzit de multe ori vorbindu-se despre locurile astea de care spui. Trebuie să se fi despădurit mult pămînt pe acolo, nu-i așa?
- Mult, prea mult chiar! Parcă pîrjolesc pămîntul cu topoarele lor. Ce dealuri și ce locuri de vînătoare am văzut eu mistuindu-se dintre bunurile lui Dumnezeu, și n-aveau nici un pic de rușine sau părere de rău! Am rămas acolo pînă cînd urechile cîinilor mei au asurzit de loviturile ciocanelor și apoi am pornit spre apus, căutînd liniște. A fost o călătorie tare trudnică; căci e o grea încercare cînd recti printre copaci care cad, înghițînd săptămînă după săptămînă fumul pămînturilor proaspăt desțelenite, ața cum am făcut eu. E cale lungă de-aici pînă-n țara York-ului.
- E așezată la capătul celălalt al bătrînului Kentucky******, socot; dar cît de departe o fi pînă acolo, n-aș ști să spun.
- Un pescăruș ar trebui să străbată o mie de mile de aer ca să ajungă la malul dinspre răsărit. Și, cu toate astea, nu era mare lucru să străbați atîta cale, atunci cînd puteai vîna în voie. A fost un timp cînd urmăream căprioara în munții Delaware******* și Hudson********, și luam castorul din rîurile lacurilor de sus********* în zilele acelea, iar picioarele mele erau ca picioarele elanului. (...)
(...)
- (...) Uitați-vă de jur împrejur, oameni buni: ce-ar spune tăietorii yankei*********, care și-au deschis drum de la apele de răsărit spre cele din apus, cînd s-ar afla c-a fost pe aici un ins ce poate dezgoli pămîntul cu o singură lovitură de topor și c-a măturat locul bătîndu-și joc de răutatea lor? Ar face cale întoarsă, ca un vulpoi care dă înapoi și ar înțelege cît de zadarnică le e nebunia. Dar astea sînt gînduri care se iscă mai degrabă în mintea unui om trecut de optzeci de toamne cu toată nesăbuința lor cu tot. O să mai aveți parte de multe și grele încercări, dacă vreți să scăpați de viclenia și ura indienilor lemn-ars. Ei susțin că sînt singurii proprietari ai acestor ținuturi, și odată stăpîni pe situație, foarte rar se întîmplă ca vreun alb să scape din mîinile lor și cu altceva în afară de pielea de care e atît de mîndru.
- Bătrîne, îl întrebă cu asprime Ishmael, din ce nație faci parte? Ai culoarea și limba unui creștin, dar inima ta pare că ține cu pieile roșii!
- Pentru mine, deosebirea dintre seminții e foarte mică. (...) Sîngele meu nu e încrucișat cu cel de indian; iar ceea ce datorează orice luptător națiunii sale datorez și eu Statelor Unite, deși brațul unui moșneag de optezeci de ani nu le folosește la nimic, cînd ele au armata și vasele lor de război.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 85-86.

NOTĂ M.T.
* Trapper (engleză americană) = Vânător care folosea capcane.
** Acru = Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m²)  DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/acru)
*** Baniță =  Veche unitate de măsură de capacitate pentru cereale, a cărei valoare a variat (în provinciile românești) în jurul a 21-34 l;  DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/bani%C8%9B%C4%83)
**** Milă = Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA).DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
***** Oceanul Atlantic și Oceanul  Pacific.
****** Kentucky = Stat din zona central-estică a SUA. A devenit membru al federației americane în 1792. (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/Map_of_USA_highlighting_Kentucky.png)
******* Delaware = Munți în statul Texas din sudul SUA. (http://www.peakbagger.com/range.aspx?rid=13564)
******** Hudson = Munți în statul New York de pe coasta atlantică a SUA. (http://en.wikipedia.org/wiki/Hudson_Highlands)
********* Marile Lacuri din America de Nord = Cele 5 lacuri (Erie, Ontario, Superior, Michigan și Huron) se întind pe 245.000 kmp la granița dintre SUA și Canada. (http://www.great-lakes.net/lakes/)
********** Yankeu = Nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul SUA; p. gener. cetățean al SUA – Din engl. yankee.  DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/yankeu)

Arme care au schimbat războiul pe mare

Cuget Liber 7 noiembrie 2013

Cum era organizată şcoala de pescari şi vânători din Constanţa, în 1938

Cuget Liber 8 aprilie 1938

Umor

La un ospăț, filosoful Xantos, stăpânul fabulistului Esop (620 î.H. - 560 î. H.), amețit de băutură, puse rămășag cu un discipol, pe casa și pământul ce poseda, că va bea marea. Când aburii vinului se risipiră, își dădu seama că va rămâne sărac și se va face de râs. Disperat, îl imploră pe Esop să-l ajute. Acesta îl învăță ce să facă.
A doua zi, toată populația insulei Samos se afla la malul mării în așteptarea lui Xantos. Acesta a venit liniștit și se adresă mulțimii:
- Cetățeni, am pus rămășag că voi bea marea, dar nu și apa râurilor ce se varsă în ea. Dacă discipolul meu va opri sau va schimba cursul apelor curgătoare ce se varsă în mare, atunci și eu voi îndeplini ceea ce m-am lăudat că o să fac.
Și mulțimea care venise să-l batjocorească, îl aclamă și-l duse acasă în triumf.

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, „Rebus”, București, martie 2013

„Un peisagist” („TOMIS” 1997)

 O. D., Un peisagist, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Fără îndoială, unul din cei mai dotați pictori care formează Asociația Artiștilor Plastici „Amfora” din Constanța este Paul Teodorescu. Ca o recunoaștere a valorii, dar și a vocației sale organizatorice, el a fost ales președinte al acestei grupări artistice.

Cu răbdare, sinceritate și cunoaștere de sine, fără să guste din trufia succesului rapid, P. T. s-a perfecționat la școala pictorii clasice românești. Asimilând influențe îndeosebi din marii noștri peisagiști, el reușește să-și păstreze un timbru propriu și să-și consolideze un drum al său. Pictând cu o totală dăruire, artistul este permanent preocupat de echilibrul compozițional și cromatic, de felul în care culoarea este învăluită de lumină, de nuanțarea și jocul acestora, de modul cum ele se pun, rând pe rând, în valoare.

N-ai să-l întâlnești niciodată trudind ore în șir cu șevaletul în peisaj. El merge în natură, contemplă cu atenție ceea ce-l interesează, își face câteva schițe și se retrage apoi în atelier. Acolo elaborează, topește ce a văzut în retortele sensibilității și talentului său și readuce pe pânză farmecul și misterul care există dincolo de obișnuita față a lucrurilor.

Atât în pictură, cât și în grafică, P. T. este un împătimit al peisajelor marine și al celor ce redau colțuri pitorești din Constanța veche, din zona peninsulară. Marea și orașul vechi sunt fibre inefabile ale artistului, iar când le pictează, o face cu emoție și sporită exigență. Peisajele sale cuceresc prin cromatică bine strunite, susținute de un desen fluid imperceptibil. În grafica sa, mai ales în cea care evocă orașul - amintind într-o oarecare măsură de grafica lui Cick Damadian - tușele dense ale desenului au degajare, spontaneitate și o dinamică plină de surprize, care pun în pagină cu frenezie temperamentul pasionant, patosul și virtuozitatea autorului.

Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.

„Lami” („TOMIS” 1990)

 C. A., Lami, „Tomis”, Constanța, oct. 1990

Lami și icoanele pe stică; Lami și aerosolii; Lami și întruchipările lui din lemn care bucură visele copiilor în noaptea cosmică; Lami și oțelul de Toledo, panopliile lui Lami, medaliile lui coclite de mâlul Dunării; Lami și „Almanahul Mării”; Lami și revista TOMIS (nimic mai doveditor decât ilustrațiile acestui număr); drumurile lui Lami, din nicăieri spre nicăieriul plin de sămânță; Lami și amurgurile de la Capidava; Lami și amprenta timpului risipită printre rădăcinile teiului de la Carsium; Lami figurant în filmul „Dacii”; Lami și zidurile unei biserici tomitane de cretă de pe pereții căreia s-au șters toți sfinții, el rămânând singurul, covârșit de alb; bocancii lui Lami, berea lui Lami; Lami și maladiile lui despre care se exprimă cu frică, dar și cu o dragoste secretă, ca un altfel de cronicar de harem ce e uneori. Doar ștatele de plată, prea sărace și prea puține, pentru a-l măsura, cu adevărat, munca, îl cunosc pe adevăratul lui nume - VLADIMIR HAGIU:

„Premiul revistei Tomis la concursul Poesis 1989” („TOMIS” 1989)

 ALINA ȘLAPAC

despărțire
Marea ca o caracatiță
împroașcă urmele pașilor tăi
cu cerneală
pe coala mea
curg literele
ca niște pescăruși prevestitori,
furtuna mi s-a cuibărit
în călimară
umbra ta, o corabie beată, 
Îmi străbate umbra frunții

urmărire
Ai dispărut ca un țărm călător;
n-a mai rămas decât un izul tău
îmbibat în priveliștea
fără contur
care s-a zdrențuit 
când zilele au mușcat nopțile,
când orizontul s-a poticnit
într-o rană
și pădurea a rupt-o încă odată la fugă
după tine, iarnă
cuibărită în inima unui lup bătrân.

așteptând un tren
Așteptând un tren, n-am uitat să cânt
Văzându-mi mama, n-am uitat să plâng.
Vorbind cu ea, n-am uitat să râd.
Dar dacă am așteptat un alt tren?
Dacă am văzut pe altcineva?
Dacă am vorbit cu o altă femeie?
Cred că am uitat ceva. Nu am fost atentă.

din atâtea clipe 
... mai zăbovește o clipă
în care izbutim să ne cunoaștem,
dar și ea, stoarsă,
ne doare,
de parcă am fi călcat
pe cioburi de sticlă
și nu ne rămâne
decât să încercăm 
să refacem  
obiectul spart;
poate că acesta e chiar 
sufletul nostru, 
cine știe?

semicerc
Ne-am privit fericiți
apoi am admirat curcubeul
și ciocârliile cântărețe.
„Totuși, este prea frumos!” am zis.
Numaidecât, ai ucis o pasăre.
și cerul a sângerat 
adăugând încă o nuanță curcubeului.
Ne-am privit din nou
și am știut
că ni se imprimase
în suflet.
„De ce ai făcut asta?” aș fi vrut să întreb
dar mi-a fost teamă că vorbele mele
ar fi înghețat aerul
care ne mai despărțea.

„Dialogul omului cu marea” (CRĂCIUNOIU & NEAGU 1988)

Cristian Crăciunoiu & Alfred Neagu, Dialogul omului cu marea, Albatros, București, 1988, 253 p.

5 Repere pentru o mitologie a apei

33 O mitologie a navei?

87 Un mijloc de a domina marea: navele

95 „Panglica albastră”

102 Nave celebre
Bucintoro - Lighting: făuritorul de recorduri - Ariel contra Taeping: cea mai mare cursăa timpurilor - Great Estearn - Mitul Titanic - Cele două nave Mircea: 1882-1988

169 Evoluția propulsiei navale
Un rebus cu. zbaturi - Un pariu contra... teoriilor științifice - Paradoxul lui Gray și frumoasele vise ale inginerilor navali - „Călare” pe curenții de apă - Magnus, Fltener și adepții vîntului etern - Un motor gratuit: gravitația -Propulsia cu valuri, navele tăvălug și perspective de viitor - 

189 Lemnul fantomelor tulbură Atlanticul

Superstarul navelor fantomă: Mary Celeste - ... Alte dispariții de nave și echipaje mai puțin celebre _ Navele de cristal - 

203 Cîntece, proverbe, zicători și superstiții marinărești

211 De la alcool la mesaje și nave în... sticlă!

216 Pirați comori și recuperări din adîncuri
Ce este pirateia? - Joly Roger: emblema terorii pe mare - Prin Biblie și sabie - O rețetă neobișnuită - Un supliciu ziaristic: trambulina - Hărțile cu comori ale căpitanului Kidd - Comoara lui Morgan - Comoara lui Barbă-Neagră - O recuperare între pirați - Comoara celui mai eficient pirat - O treime din comoară, plus taxele inițiale - Există însă și fericiți profesioniști sau amatori - Laurentic, o recuperare guvernamentală - Cacealmaua de pe Andrea Doria

249 Bibliografie

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.

„Bătălia de la Mărășești” (MUNTEANU 1921)

 Cassian R. Munteanu, Bătălia de la Mărășești, Facla, Timișoara, 1977, 158 p.

5 Prefață - Nicolae Roșu & Nicolae Țirioi

15 Notă asupra ediției - Nicolae Roșu & Nicolae Țirioi

16 Tabel cronologic

21 Martiriul cătanelor
Câmpul de luptă
Atacul
Dum-dum și măcel
Excitantele
Înmormântarea
Tragedia unui cioban
O conversație peste Dunăre
Camaradul meu, țigan
Celui dispărut...
Moartea gornistului
Ave Caesar!...
Steagul nostru
În spital
Scrisori din Galiția
Spre soare răsare
Evadarea 
Pribegia
Salvat

77 Bătălia de la Mărășești
Dușmanii despre Mărășești
Anexe
Extrase din cele mai frumoase comunicate oficiale românești

100 Pribeag (versuri)
Rugăciune
Părăsiți
Semenicul
În pribegie
Povestea pribeagului
Dorința din urmă
Pe malul Mării
De sărbători
Cleopatra
Trei corbi
Mărășeștii
Pro nobis
În cimitir
Sonet
Bolnav
Boul
Baba Mărie
Târdziu
Viciejii noștri

126 Articole politice
Către cetitori
Mucenicii Unirii
Voluntarii României Mari

131 Referințe critice

145 Anișoara Odeanu, Lui Cassian R. Munteanu, 1928

147 Fotografii

157 Cuprins

coperta IV: Ceea ce reiese din aceste opere e un suflu larg de bunătate, o dragoste nesfârșită pentru pământul și poporul românesc. Din marea mulțime de aspecte în care se prezintă viața, el alege numai pe acelea care convin credinței lui. Și credința lui e numai una: neamul românesc. Sunt pagini sugestive, înduioșătoare în toate aceste volume. Și unde valoarea lor crește este că, deși alese, cum am mai spus, el nu iese totuși din datele nu  numai ale verosimilității, dar chiar ale celei mai obiective realități. Sunt copii de pe natură, cele mai multe. Imagini cărora sufletul nu numai prin origine, dar și prin colorit și prin stil - limpede, ușor și simplu - C. R. M. e un scriitor, înainte de toate, bănățean. - Camil Petrescu

„La Acvariul din Constanța. O colecție de sturioni unică în lume” („LITORAL” 1973)

 ?, La Acvariul din Constanța. O colecție de sturioni unică în lume, „Litoral”, Constanța, ?.?.1973

Îi propunem ing. Marcel Stanciu, directorul Complexului muzeal de științele naturii, un dialog despre lumea acvatică existentă aici într-un superb „prizoneriat”.

- Ce este spectaculos în această lume a peștilor?

+ Totul este spectaculos, depinde însă ce preferințe au vizitatorii. Din cei aproape 6 milioane de vizitatori (...).

(...) peste 130 de specii, din toate mările și oceanele lumii.

O noutate: în bazinul central din incinta muzeului, am aclimatizat una dintre cele mai mari colecții de sturioni, exemplare ce nu pot fi întâlnite în nici o unitate acvaristică din lume.

Tot o noutate este o broască țestoasă, pescuită în Marea Mediterană - (...). 

(...)

Ducele-filozof Francois de la Rochefocauld (1613 Franța -1680 Franța ) despre viciu și virtute

 

„Fluviile intră în compoziția mării, așa cum viciile intră în cea a virtuților.”

(Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, p. 15)