Fosta colonie franceză Chandernagore din India (ELIADE 1940)

<
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.

NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794.  A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)

Reacția Canadei la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Bună ziua ți-am dat, belea am căpătat, spuneau cei de demult, și-aveau dreptate, cel puțin ei au profitat de timpul lor pentru a judeca faptele pe atunci noi la lumina faptelor pe atunci vechi, greșeala noastră contemporană este persistența unei atitudini sceptice în legătură cu lecțiile antichității. A spus președintele Statelor Unite ale Americii că peninsula ar fi binevenită, și Canadei, se va vedea, nu i-a plăcut asta. Pentru că observă canadienii, dacă nu se schimbă cursul, noi vom fi amfitrionii, vor fi atunci două Terra Novae* în loc de una, iar peninsularii habar n-au, sărmanii, ce-i așteaptă, frig de moarte, îngheț, unicul avantaj e că rămîn portughezii mai aproape de morun, care le place atît de mult, mai rece pentru nație, mai mult la rație.
Purtătorul de cuvînt al Casei Albe a sărit imediat în ajutor explicînd că declarația președintelui fusese generată, la bază, de motive umanitare, fără vreo intenție de preponderență politică, cu atît mai mult cu cît țările peninsulare au rămas în continuare suverane și îndependente prin faptul că plutesc pe ape, într-o bună zi tot se vor opri și vor fi la fel ca celelalte, și a adăugat, Din partea noastră, vă dăm garanția solemnă că tradiționalul spirit de bună vecinătate între Statele Unite și Canada nu va fi afectat de nici o împrejurare, și, ca demonstrația a voinței nord-americane de a păstra prietenia cu marea națiune canadiană, propunem realizarea unei conferințe bilaterale pentru examinarea diverselor aspecte care, în cadrul acestei dramatice transformări a fizionimiei politice și strategice a lumii, va constitui întîiul pas, cu siguranță, cu siguranță, pentru nașterea unei comunități internaționale, compuse din Statele Unite, Canada și cele două popoare iberice, care vor fi invitate să participe, cu titlul de observatori, la această reuniune, devreme cenu s-a consumat încă apropierea fizică la o distanță destul de mică pentru ca, imediat, să se poată defini o perspectivă de integrare.
Canada, în mod public, s-a declarat mulțumită de explicații, dar a comunicat că nu considera oportună realizarea imediată a conferinței care, în termenii în care fusese propusă, ar putea leza simțul de onoare al Portugaliei și Spaniei, sugerînd, ca alternativă, o conferință cvatripartidă, pentru studierea măsurilor de prevedere care trebuiesc luate în cazul unei ciocniri vilente cînd peninsula va amara pe coastele Canadei. Statele Unite au fost întru totul de acord, și în particular conducătorii săi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru crearea insulelor Azore**. Pentru că, dacă peninsula nu ar fi deviat spre nord, dacă mișcarea ar fi urmat mereu o linie dreaptă de la separarea de Europa, orașul Lisabona ar fi rămas ar fi rămas, efectiv, cu ferestrele întoarse spre Atlantic City, și dintr-o reflecție în alta ajunseră la concluzia că, de fapt cu cît devia mai mult înspre nord cu atît era mai bine, închipuiți-vă ce-ar fi rămînă New York, Boston, Providence,
Philadelphia, Baltimore***, transformate în orașe de interior, cu scăderea în consecință a nivelului de trai, fără îndoială că președintele s-a pripit cînd a făcut prima declarație. Într-un schimb ulterior de note diplomatice confidențiale, cărora le-au urmat întîlniri secrete între autoritățile celor două guverne, Canada și Statele Unite au convenit că soluția preferabilă ar fi, dacă s-ar putea, fixarea peninsulei într-un punct al rutei sale îndeajuns de apropiat pentru a rămîne departe de zona de influență europeană, dar îndeajuns de îndepărtat pentru a nu provoca pagube imediate sau mediate intereselor canadiene și nord-americane, trebuind inițiat numaidecît un studiu pribind introducerea unor modificări convenabile în respectivele legi de imigrare, întărind mai ales dispozițiile lor de precauție, să nu creadă spaniolii și portughezii că ne pot intra în casă netam-nesam, sub pretextul că am ajuns veciini de palier.
Au protestat guvernele Portugaliei și Spaniei împotriva tracasărilor cu care astfel pretindeau să dispună puterile de interesele și destinul lor, adică ale Portugaliei și Spaniei, cu mai multă vehemență guvernul portughez, fiind obligat la aceasta, întrucît era de salvare națională. Datorită unei inițiative a guvernului spaniol, se vor stabili contacte între cele două țări peninsulare pentru definitivarea unei politici de comun acord tinzînd să scoată cel mai bun profit posibil posibil din noua situație, dar în Madrid exista suspiciunea că guvernul portughez va veni la aceste negocieri cu o rezervă în minte, care ar fi să pretindă, pe viitor, extragerea de profituri particulare din mai marea apropiere în care se va afla de coastele canadiene sau nord-americane, depinde. Și se știe, sau se crede că se știe, că în anumite medii politice portugheze circulă o mișcare tinzînd spre o înțelegere bilaterală, cu toate că de un caracter neoficial, cu regiunea Galiciei, ceea ce, evident, nu va mulțumi deloc puterea centrală spaniolă, puțin dispusă să tolereze ofensele, oricît de mascate s-ar prezenta ele, existînd unii care susțin, cu acerbă ironie, și au răspîndit zvonul, că nimic din toate aestea nu s-ar fi întîmplat dacă Portugalia ar fi fost de partea Pirineilor, și, mult mai bine, dacă ar fi agățată de ei cînd s-a produs ruptura, ar fi fost modul de a sfîrși, odată pentru totdeauna, prin reducerea la o singură țară, cu această problemă iberică, dar aici se înșeală spaniolii, că problema va subzista, mai mult nu spunem. Se face socoteala zilelor care lipsesc pînă la apariția în fața privirilor a coastelor Noii Lumi, se studiază planuride acțiune pentru ca forța de negociere să se exercite din plin în momentul cel mai potrivit, nici prea devreme, nici prea tîrziu, asta-i de fapt regula de aur a artei diplomatice.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago******, Pluta de piatră*******, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 239- .

NOTE
* Terra Novae („Noul pămînt” în latină) = Newfoundland (engleză) = Insulă canadiană în Atlantic (http://www.britishempire.co.uk/maproom/newfoundland.htm)
** Azore = Arhipeleag portughez în Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
*** Orașe situate pe coasta atlantică a SUA.
**** Galicia = Regiune istorică în nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic.(http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
***** Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului european.
****** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998.(http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
******* Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacția Portugaliei la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Primul ministru le-a vorbit portughezilor, și a spus, Portughezi, în ultimele zile cu intensificare subită în ultimele douăzeci și patru de ore, țara noastră a ajuns să fie ținta unor presiuni pe care fără exagerare le-aș putea clasifica drept inadmisibile, provenind din aproape toate țările europene, unde, după cum se știe, s-au observat serioase alterări ale ordinei publice, ce s-au văzut brusc agravate, fără vreo răspundere de-a noastră de ieșirea în stradă a unor mari mase de manifestanți care, într-o manieră entuziastă, au dorit să-și exprime solidaritatea cu țările și popoarele peninsulei, ceea ce a dus la evidențierea unei grave contradicții în care se zbat guvernele Europei, de care noi nu mai aparținem, în fața profundelor mișcări sociale și culturale ale acestor țări care văd în aventura istorică în care ne găsim aruncați făgăduința unui viitor mai fericit și, pentru a spune totul în cîteva cuvinte, speranța unei reîntineriri a omenirii. Or, aceste guverne, în loc să ne sprijine, ca dovadă a unei omenii elementare și a unei conștiințe culturale efectiv europene, au hotărît să ne facățapi ispășitori ai greutăților lor interne, somîndu-ne în mod absurd să oprim deriva peninsulei, cu toate că, cu mai mult bun simț și respect pentru fapte, ar fi trebuit s-o numească navigare. Această atitudine este cu atît mai lamentabilă cu cît se știe că a fiecare oră care trece ne îndepărtăm cu vreo șapte sute cincizeci de metri de ceea ce sînt acum coastele occidentale ale Europei, ceea ce face ca guvernele europene, care niciodată nu s-au arătat dornice ca să ne aibă alături, să vină acum să ne someze să facem ceea ce de fapt nu vor, ba, mai mult, știu că nu este posibil. Sălaș incontestabil de istorie și cultură, Europa, în aceste zile tulburi, arată, la urma urmelor, că este lipsită de bun simț. Nouă, care ne revine seninătatea celor puternici și drepți, ne revine sarcina, ca guvern legitim și constituțional ce sîntem, să respingem energic presiunile și amestecurile de orice fel și de orice proveniență, proclamînd în fața lumii că nu ne vom lăsa călăuziți decît de interesul național și, în mod surprinzător al popoarelor și țărilor peninsulei, afirmație pe care o fac aici solemn  și cu siguranță deplină, odată ce guvernele Portugaliei și Spaniei au trecut de comun acord, și tot astfel vor continua, la examinarea și dezbatarea măsurilor necesare pentru un deznodămînt fericit al evenimentelor care s-au declanșat de la istorica ruptură a Pirineilor*. Un cuvînt de recunoștință îl datorăm spiritului umanitar și realismului politic al Statelor Unite ale Americii, grație cărora s-au menținut la nivele rezonabile aprovizionarea cu carburanți și de asemenea cu produse alimentare pe care pînă acum, în cadrul relațiilor comunitare, le importăm din Europa. În condiții normale astfel de chestiuni ar fi, evident, tratate prin canale diplomatice competente, însă într-o situație de atare gravitate, guvernul pe care îl prezidez a înțeles că trebuie să aducă faptele la cunoștința imediată a întregului popor, exprimîndu-și astfel încrederea în demnitatea portughezilor, care vor ști, ca și în alte momente istorice, să strîngă rîndurile în jurul repreznetanților săi legitimi și al simbolulu sacru al patriei, oferind lumii imaginea unui popor strîns unit și deplin hotărît, într-un moment atît de dificil și delicat al istoriei sale, trăiască Portugalia.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 144-145.

NOTE M.T.
* Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului Europa.
 ** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Descoperirea lacului african Victoria de către locotenentul britanic Speke în secolul XIX (VERNE 1863)

„Acest lac fusese botezat, de către căpitanul Speke, Nyanza Victoria{51}. Lățimea lui putea să fie aici cam de nouăzeci de mile. Căpitanul găsise la extremitatea sa meridională un grup de insule, pe care le numise Arhipeleagul Bengalului. Își continuase cercetările până la Muanza, pe coasta de est, unde fusese bine primit de sultan. Făcuse lucrările de triangulație{52}pentru planul acestei regiuni, dar nu-și putuse procura o pirogă, ca să-l traverseze și ca să viziteze marea insulă Ukereue, foarte populată, guvernată de trei sultani, și care în timpul refluxului devine doar peninsulă.”

(XVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Un liberal englez versus un conservator englez în problema războiului împotriva lui Napoleon (C. Bronte 1849)

Scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte ( - ) a publicat în 1849 romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812, spre sfârșitul lungului război (1793-1815) dus de coaliția europeană condusă de puterea navală care era Marea Britanie împotriva hegemoniei puterii continentale care era Franța împăratului Napoleon. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore din regiunea Yorkshire, are o controversă politică cu parohul Helstone.

<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri  foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul  și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)

(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.