<
(...) Împrejurul lor , din mijlocul forfotei se auzeau glasurile oamenilor, care cereau să li se dea ulei, orez, zaharicale și tutun, în timp ce se înghesuiau în jurul puțului de apă, așteptînd să le vină rîndul; pe deasupra glasurilor acestora, din harabalele cu covergă se auzeau strigăte ascuțite și rîsetele stăpînite ale femeilor, care stăteau ascunse între poclade, pentru că nu puteau să-și arate obrajii în public.
În zilele noastre, indigenii fruntași găsesc că este mult mai bine ca femeile cînd pleacă la drum (și femeile sînt mereu pe drumuri), să fie așezate în compartimentele de cale ferată, cu perdelele lăsate; obiceiul acesta a început să fie foarte răspîndit. Mai sînt încă destui și dintre cei care țin la vechile obiceiuri moștenite de la părinți; dar mai ales se găsesc femeile bătrîne, care țin la obiceiurile moștenite chiar mai mult decît bărbații, și care la sfîrșitul vieții pleacă în pelerinaj. Acestea însă, tocmai din această cauză că sînt bătrîne și ofilite, așa că nu le mai dorește nimeni, nu ezită să-și ridice uneori vălurile. După anii mulți pe care i-au petrecut în dosul ferestrelor zăbrelite și cu obloanele închise, în timpul cărora însă au rămas în neîntreruptă legătură cu micile și multiplele lor interese din afară, la bătrînețe le place să vadă mișcare în jurul lor, furnicarul drumurilor și lumea adunată în fața templelor, ceea ce le dă prilej de vorbă și pălăvrăgeală cu femeile străine și de aceeași vîrstă cu ele. Se întîmplă uneori ca într-o familie, care ani de zile a pătimit din cauza soartei vitrege, să se găsescă din cînd în cînd cîte o femei bătrînă, meșteră la vorbă și destul de în putere, pentru ca să plece la drum, căci pelerinajul a fost în toate vremurile plăcut zeilor. De aceea în tot largul Indiei, atît în locurile cel mai izolate cît și cel în care lumea mișună ca un furnicar, se poate să întîlnești cîte un grup de slujitori în vîrstă, care au primit în grija lor cîte o femeie bătrînă, plecată în pelerinaj, ascunsă în așternutul din dosul perdelelor groase, de la carul tras de bivoli. Oamenii aceștia sînt foarte prevăzători și cînd se întîmplă să se apropie de ei cîte un european sau un bărbat dintr-o castă socială mai superioară, caută să ascundă cît se poate mai bine pe cea care le-a fost dată în grijă. Cu toate acestea, în timpul unui pelerinaj multe se pot întîmpla, așa că nici nu se mai iau măsurile de prevedere obișnuite. Bătrîna care le-a fost dată îngrijă, este la urma urmelor și ea un om, căruia îi place să vadă cum se desfășoară viața în fața ei.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim*, vol. I, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 102-103.
NOTĂ M. T.
* Descriere Cărturești.ro / editura ALL 2012 (https://carturesti.ro/carte/kim-185436)
Se afișează postările cu eticheta european. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta european. Afișați toate postările
marți, 13 septembrie 2016
luni, 1 august 2016
Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)
<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
marți, 5 iulie 2016
Privilegii europene în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor, superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea cel mai mult.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.
NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor, superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea cel mai mult.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.
NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
joi, 2 iunie 2016
Igiena în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
< (...) Ransome știa că John Baptistul pusese flautul deoparte, încheiase sporovăitul și acum pregătea cina. Îl vedea umblînd încoace și încolo, tăcut ca o umbră, și cu un ștergar înfășurat pe șolduri, în loc de orice alt veșmînt. Era atît de scund, încît părea miniatura unui om; dar nu aducea ca un pitic, ci cu un atlet perfect format, aidoma unei statui de bronz, însă de proporții reduse. Era slab ca mai toți aceia care au trudit din greu în copilărie, fără să-și fi astâmpărat niciodată foamea. Cînd năvăleau căldurile mari, Ransome îi îngăduia să umble gol prin casă. Era mai firesc și mai curat. De îndată ce îmbrăca haine europene, arăta murdar. În mai puțin de cinci minute își păta hainele albe cu supă sau facea, ori și le întina cu praf ori cenușă. N-avea darul de a purta haine europene. Gol, era curat. De la străbunii lui hinduși păstrase obiceiul de a se îmbăia în fiecare zi. În fiecare dimineață alerga la puțul din capătul grădinii și acolo, în arșiță, se spăla din cap pînă-n picioare. Ransome făcuse o constatare ciudată. De îndată ce treceau la catolicism, indienii din castele* inferioare uitau să se mai spele și se umpleau de jeg. Protestanții erau mai curați. În asta, gîndea el, consta diferența dintre misionarii iezuiți** și protestanți. Protestanții se preocupau de suflete, dar propovăduiau și îngrijirea corpului. Iezuiții nu urmăreau decît să extindă puterea bisericii catolice, fără să se intereseze și de educația sanitară a credincioșilor.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 25-26.
NOTE M. T.
* CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr.caste.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cast%C4%83) (http://www.descopera.ro/mari-intrebari/14419544-ce-este-un-sistem-de-tip-casta)** iezuit = Ordin călugăresc întemeiat în 1540 de Ignațiu de Loyola prin bula papei Paul III, cu denumirea oficială Societatea lui Isus. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 25-26.
NOTE M. T.
* CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr.caste.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cast%C4%83) (http://www.descopera.ro/mari-intrebari/14419544-ce-este-un-sistem-de-tip-casta)** iezuit = Ordin călugăresc întemeiat în 1540 de Ignațiu de Loyola prin bula papei Paul III, cu denumirea oficială Societatea lui Isus. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
marți, 14 iulie 2015
Fosta colonie franceză Chandernagore din India (ELIADE 1940)
<
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.
NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794. A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.
NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794. A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)
luni, 13 iulie 2015
Orașul Calcutta din India colonială a anilor '920 (ELIADE 1940)
<
(...)
Locuiam pe atunci în Rippon Street - care se desprinde din artera principală Wellesly Street - în partea de miazăzi a orașului, foarte aproape de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină, și rătăceam pe acele elite înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, pînă ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată. Pentru un neprevenit, indienii din această parte a Calcuttei* n-au somn. la orice oră te-ai întoarce spre casă, îi găsești pe prispe sau pe marginile trotuarului, sau în odăițele lor cu curțile deschise spre stradă - cîntînd, muncind, stînd de vorbă sau jucînd cărți. E cartierul oamenilor nevoiași, și larma nopților, aici, e atît de împletită cu muzică și tam-tam. încît ai crede că întotdeauna e sărbătoare. Lămpile cu acetilenă răspîndesc o lumină stridentă, mirosul de „huka” - și fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene - flori de scorțișoară, grajd umed, lapte, orez fiert stătut, dulciuri făcute cu miere și oprite în unt și alte sute de nuanțe cu neputință de identificat, în care ți se pare uneori că recunoști mirosul frunzelor de eucalipt, uleiuri grase parfumate cu „attar” sau mireasma atît de apropiată de tămîia crudă florilor „doamna-nopții”. Toate se regăsesc îndată ce te îndepărtezi de centrul european sau de marile parcuri, unde predomină pînă la amețeală, sucurile fumegînde ale junglei. Toate se regăsesc - deși în fiecare stradă întîlnești întotdeauna o nuanță nouă. contrastînd uneori izbitor cu sinteza precedentă, din care se desprinde, pentru cîteva clipe, cu o surprinzătoare fermitate.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpres, post 1989, pp. 6-7.
NOTĂ M.T.
* Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din partea estică a Indiei federale, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)
(...)
Locuiam pe atunci în Rippon Street - care se desprinde din artera principală Wellesly Street - în partea de miazăzi a orașului, foarte aproape de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină, și rătăceam pe acele elite înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, pînă ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată. Pentru un neprevenit, indienii din această parte a Calcuttei* n-au somn. la orice oră te-ai întoarce spre casă, îi găsești pe prispe sau pe marginile trotuarului, sau în odăițele lor cu curțile deschise spre stradă - cîntînd, muncind, stînd de vorbă sau jucînd cărți. E cartierul oamenilor nevoiași, și larma nopților, aici, e atît de împletită cu muzică și tam-tam. încît ai crede că întotdeauna e sărbătoare. Lămpile cu acetilenă răspîndesc o lumină stridentă, mirosul de „huka” - și fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene - flori de scorțișoară, grajd umed, lapte, orez fiert stătut, dulciuri făcute cu miere și oprite în unt și alte sute de nuanțe cu neputință de identificat, în care ți se pare uneori că recunoști mirosul frunzelor de eucalipt, uleiuri grase parfumate cu „attar” sau mireasma atît de apropiată de tămîia crudă florilor „doamna-nopții”. Toate se regăsesc îndată ce te îndepărtezi de centrul european sau de marile parcuri, unde predomină pînă la amețeală, sucurile fumegînde ale junglei. Toate se regăsesc - deși în fiecare stradă întîlnești întotdeauna o nuanță nouă. contrastînd uneori izbitor cu sinteza precedentă, din care se desprinde, pentru cîteva clipe, cu o surprinzătoare fermitate.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpres, post 1989, pp. 6-7.
NOTĂ M.T.
* Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din partea estică a Indiei federale, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)
luni, 25 august 2014
Consecințe asupra Veneției ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...)
NOTE M.T.
* Doge (de la latinescul dux) = Conduc[torul Republicii Vene'iene, ]ntre 697 ;i 1797 (http://www.worldstatesmen.org/Italy_states2.htm)
** Haarlem = Ora; ]n Olanda (http://www.haarlemmarketing.co.uk/about-haarlem/history/)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez ateu premiat cu Nobel ]n 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatr[ (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...)
Joaquim Sassa a mai întrebat, și Veneției, ce-o să i se întîmple,
Să știi că cel mai ușor dintre lucrurile grele din lume ar fi salvarea Veneției,
ar fi de-ajuns să se închidă laguna, să lege insulele unele de altele în așa
fel încît să nu poată marea să intre în voie, dacă nu sînt italienii în stare să
ducă treaba la bun sfîrșit, să-i cheme pe olandezi, sînt oameni în stare să
sece Veneția cît ai clipi din ochi. Ar trebui să-i ajutăm, avem răspunderi, Noi
nu mai sîntem europeni, asta nu e pe de-a întregul adevărat (...)
(...) Desigur că nu se pot ignora pagubeleși
tulburările care curg de-a lungul Mediteranei, cu mareele, orașele riverane
distruse la țărm, hotelurile care avea trepte înspre plajă și acum nu mai au
nici plajă și nici trepte, și Veneția, Veneția e ca un smîrc, e un sat palafit
amenințat, s-a dus frumosul turism, copiii mei, dar dacă ar lucra olandezii
repede, în cîteva luni, orașul Dogilor*, Aveiro al Italiei (2), și-ar putea
redeschide porțile publicului nerăbdător, mult ameliorat, fără vreun pericol de
scufundare catastrofică, fiindcă sistemele de echilibru hidraulic comunicant,
digurile, ecluzele, valvulele de umplere și descărcare, vor asigura un nivel
constant al apelor, acum le revine italienilor sarcina întăririi structurilor
inferioare ale orașului pentru ca acesta să nu se afunde trist în noroi, lucrul
cel mai dificil, dați-mi voie să v-o spun, a fost făcut, să le mulșumim
descendenților acelui flăcău eroic care, doar cu vîrful fraged al degetului arătător,
a evitat ca orașul Harlem ** să dispară de pe hartă prin inundație și potop.
Salvîndu-se Veneția, se va găsi o soluție și
pentru restul Mediteranei. De cîte ori n-a trecut pe aici ciuma și războiul,
cutremure și incendii, și de fiecare dată acest ținut sinuos a renăscut din
pulbere și cenușă, făcînd din suferința amară duclceața vieții, din tentația
barbară civilizație, teren de golf și piscină, iaht pe apă și decapotabilă pe
chei, omul e cea mai adaptabilă creatură, mai ales merge înspre mai bine.
(...)
(2) Răsturnare ironică de sens, orașul
Aveiro, situat la nord de Lisabona, fiind supranumit ``Veneția Portugaliei``.
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta
de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul
secolului XX, București, 1990, p. 67, 137-138.
NOTE M.T.
* Doge (de la latinescul dux) = Conduc[torul Republicii Vene'iene, ]ntre 697 ;i 1797 (http://www.worldstatesmen.org/Italy_states2.htm)
** Haarlem = Ora; ]n Olanda (http://www.haarlemmarketing.co.uk/about-haarlem/history/)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez ateu premiat cu Nobel ]n 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatr[ (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
marți, 19 august 2014
Bărbat versus femeie în antropologie (SARAMAGO 1986)
<
(...)
La biroul de turism o funcționară l-a întrebat dacă sînt arheologi sau antropologi portughezi, că erau portughezi se pricepea imediat, dar antropologi și arheologi de ce, Pentru că în Orce, în general, vin doar așa ceva, acum cîțiva ani s-a descoperit, în apropiere, la Venta Micena*, cel mai vechi european care a fost înregistrat, Un european întreg, a întrebat Jose Anaico, Doar un craniu, dar vechi, cu o vîrstă între un milion trei sute de mii și un milion patru sute de mii de ani, Și există vreo certitudine că e vorba de un bărbat, a vrut să știe în mod subtil Joaquim Sassa, la care Maria Dolores a răspuns cu un surîs înțelegător, Cînd se găsesc vestigii umane antice, sînt întotdeauna bărbați, Omul de Cro-Magnon**, Omul din Neanderthal***, Omul din Steinhein****, Omul din Swanscombe*****, Omul din Pekin******, Omul din Heidleberg*******, Omul din Java********, pe vremea aceea nu erau femei, încă nu slujise coasta lui Adam la crearea Evei, pe urmă slujitoare a rămas Eva, Sînteți ironică, nu, sînt antropolog de meserie și feministă de mînie, (...)
>
SURSA
Jose Saramago, Pluta de piatră, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 69
NOTE M.T.
* Venta Micena = Localitate în sud-estul Spaniei, în provincia Granada din comunitatea Andaluzia. (http://www.orce.es/es/index.php?option=com_content&task=view&id=20&Itemid=21)
** Cro-Magnon = Localitate în regiunea Dordogne din sud-vestul Franței (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/143532/Cro-Magnon)
*** Neanderthal = Localitate în valea Neander din Germania (http://www.talkorigins.org/faqs/homs/spelling.html)
**** Steinheim an der Murr = Localitate în landul Baden-Wurtemberg din Germania (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/565039/Steinheim-skull)
***** Swanscombe = Localitate în comitatul Kent din Anglia (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/576316/Swanscombe-skull)
****** Pekin (Beijing) = Capitala R.P. Chineze (http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/7937351.stm)
******* Heidelberg = Localitate în landul Baden-Wutemberg din Germania (http://www.nhm.ac.uk/nature-online/life/human-origins/early-human-family/homo-heidelbergensis/index.html)
******** Java = Insulă în arhipeleagul Indoneziei (https://www.youtube.com/watch?v=GoCC_i9B764&feature=player_embedded)
(...)
La biroul de turism o funcționară l-a întrebat dacă sînt arheologi sau antropologi portughezi, că erau portughezi se pricepea imediat, dar antropologi și arheologi de ce, Pentru că în Orce, în general, vin doar așa ceva, acum cîțiva ani s-a descoperit, în apropiere, la Venta Micena*, cel mai vechi european care a fost înregistrat, Un european întreg, a întrebat Jose Anaico, Doar un craniu, dar vechi, cu o vîrstă între un milion trei sute de mii și un milion patru sute de mii de ani, Și există vreo certitudine că e vorba de un bărbat, a vrut să știe în mod subtil Joaquim Sassa, la care Maria Dolores a răspuns cu un surîs înțelegător, Cînd se găsesc vestigii umane antice, sînt întotdeauna bărbați, Omul de Cro-Magnon**, Omul din Neanderthal***, Omul din Steinhein****, Omul din Swanscombe*****, Omul din Pekin******, Omul din Heidleberg*******, Omul din Java********, pe vremea aceea nu erau femei, încă nu slujise coasta lui Adam la crearea Evei, pe urmă slujitoare a rămas Eva, Sînteți ironică, nu, sînt antropolog de meserie și feministă de mînie, (...)
>
SURSA
Jose Saramago, Pluta de piatră, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 69
NOTE M.T.
* Venta Micena = Localitate în sud-estul Spaniei, în provincia Granada din comunitatea Andaluzia. (http://www.orce.es/es/index.php?option=com_content&task=view&id=20&Itemid=21)
** Cro-Magnon = Localitate în regiunea Dordogne din sud-vestul Franței (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/143532/Cro-Magnon)
*** Neanderthal = Localitate în valea Neander din Germania (http://www.talkorigins.org/faqs/homs/spelling.html)
**** Steinheim an der Murr = Localitate în landul Baden-Wurtemberg din Germania (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/565039/Steinheim-skull)
***** Swanscombe = Localitate în comitatul Kent din Anglia (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/576316/Swanscombe-skull)
****** Pekin (Beijing) = Capitala R.P. Chineze (http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/7937351.stm)
******* Heidelberg = Localitate în landul Baden-Wutemberg din Germania (http://www.nhm.ac.uk/nature-online/life/human-origins/early-human-family/homo-heidelbergensis/index.html)
******** Java = Insulă în arhipeleagul Indoneziei (https://www.youtube.com/watch?v=GoCC_i9B764&feature=player_embedded)
marți, 27 mai 2014
Ținutul Nigritei din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)
„(…) la hotarele Nigritiei{72}. Primii locuitori ai acestui ținut, arabii Chuas, își pășteau turmele nomade.Vârfurile semețe ale munților Atlantica, pe care nu călcase nici
picior de european (…).”
„(…) că este Benue, unul din cei mai mari afluenți ai Nigerului, acela pe care indigenii
l-au supranumit Izvorul apelor.
-Fluviul
acesta, le spuse doctorul însoțitorilor săi, va ajunge într-o zi să fie
calea naturală de comunicație cu interiorul Nigritiei. Unul dintre curajoșii noștri căpitani a pătruns în susul apei pe vaporul La Pleiade în localitatea
Yola. Vedeți dar că suntem într-o regiune explorată.
Numeroși sclavi munceau câmpul cultivând sorgul, un fel de mei care formează baza lor alimentară. ”
J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.
luni, 26 mai 2014
Africani versus europeni în secolul XIX (VERNE 1863)
„- Ar fi cu neputință ca acești oameni să
nu ne ia drept ființe supranaturale,
deoarece pe primii europeni veniți
printre ei i-au socotit o rasă
supraomenească.
-Din punct de vedere al civilizației, ar fi mai
bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre europeni.
-De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât
ai explica savanților acestui ținut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înțelege
nimic și vor admite întotdeauna intervenția supranaturalului.”
(XXX)
J. VERNE, Cinci
săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3,
București, 1978, 215 p.
miercuri, 29 ianuarie 2014
miercuri, 7 august 2013
Prefață la Pygmalion: Un profesor de fonetică (1)
<
Cum se va vedea ceva mai tîrziu, Pygmalion nu are nevoie de o prefață, ci de o o urmare, pe care am scris-o și am așezat-to la locul potrivit.
Englezii nu au respect pentru limba lor. Nu o știu scrie, întrucît nu au cu ce o scrie, în afara unui vechi alfabet străin,în care doar consoanele - și nici cel puțin toate acestea - au o valoare oarecare bine stabilită. În consecință, nici un om nu poate învăța singur cum ar trebui să sune atunci cînd e citită și este imposibil ca un englez să-l urască. Majoritatea limbilor europene sînt acum accesibile străine cînd sînt așternute negru pe alb. Engleza și franceza nu sînt accesibile în acest forme nici chiar englezilor și francezilor. Reformatorul de care avem nevoei astăzi trebuie să fie un entuziast plin de energie: de aceea am făcut unul, eroul unei piese populare.
Au existat astfel de eroi care au strigat în pustiu timp de mulți ani. Cînd subiectul a început să mă intereseze, spre sfîrșitul deceniului al optulea al secolului al nouăsprezecelea, ilustrul Alexander Melville Dell, inventatorul Vorbirii Vizibile, emigrase în Canada, unde fiul său a inventat telefonul (2), dar Alexander J. Ellis era încă un venerabil bătrîn londonez, cu un cap de-a dreptul impresionant, permanent acoperit cu un capișon de catifea în formă de craniu, pentru care își cerea scuze în public într-o manieră foarte curtenitoare. El și Tito Pagliardini, un alt veteran al foneticii, erau niște oameni care nu puteau să nu-ți placă. Henry Sweet, pe vremea aceea un om tînăr, nu avea dulceața lor de caracter: era la fel de conciliator față de muritorii obișnuiți ca Ibsen (3) sau Samuel Butler (4). Marea sa abilitate ca fonetician (cred că era cel mai bun din ei la treaba asta) l-ar fi îndreptățit la o înaltă recunoaștere oficială și l-ar fi ajutat probabil să popularizeze acest subiect, dacă n-ar fi fost disprețul său satanic pentru toți demnitarii academiei și în general față de cei care se gîndeau mai mult la limba greacă decît la fonetică. Odată, pe vrema cînd Institutul Imperial se ridica în South Kensington, iar Joseph Chamberlain (5) dădea avînt economic Imperiului, am reușit să-l conving pe editorul unei reviste lunare de frunte să-i comande lui Sweet un articol asupra importanței colosale a subiectului său. Cînd acesta a fost adus, nu conținea nimic altceva decît un atac extrem de batjocoritor la adresa unui profesor de latină și literatură, a cărui catedră Sweet considra că i se cuvine doar unui expert în fonetică. Articolul, fiind calomniator, a trebuit să fie înapoiat ca fiind necorespunzător, iar eu a trebuit să renunț la visul de a-l aduce pe autorul său la luminile rampei. Cînd l-am întîlnit după aceea, pentru prima dată după mai mulți ani, spre marea mea mirare am descoperit că el, care fusese un tînăr destul de prezentabil, reușise, datorită unui dispreț profund, să-și schimbe înfățișarea personală pînă a ajunge la un fel de repudiere în carne și oase a Oxfordului și a tradițiilor sale. Acolo trebuie să fi fost împins să accepte, în mare măsură în ciuda voinței sale, să accepte ceva ce se numea un post de conferențiar. Viitorul foneticii se găsește, probabil, în mîinile elevilor săi, care au jurat cu toții credință în el; dar nimic n-a putu aduce omul însuși în ton cu universitatea de care ținea cu toate acestea, prin dreptul divin, într-un mod intens oxfordian. Îndrăznesc să spun că lucrările sale, dacă a lăsat vreuna, includ niște satire care ar putea fi publicate făra a avea rezultate prea destructive peste cincizeci de ani de acum înainte. Cred că nu era deloc antipatic; aș spune, dimpotrivă; dar nu-i suporta pe proști cu plăcere, iar pentru el, toți erudiții care nu erau niște foneticieni pasionați erau niște proști.
Cei car el-au cunoscut vro recunoaște în actul al treilea aluzia la Sistemul cursiv de stenografie pe care îl întrebuința pentru a scrie ilustrate. Poate fi învățat dintr-un manual de 4 șilingi și 6 penny publicat de Editura Clarendon. Ilustratele pe care le descrie d-na Higgins sînt asemănătoare celor pe care le-am primit de la Sweet. Descifram cîte un sunet pe care un vorbitor cockney l-ar reprezenta prin zerr, iar un francez prin seu, ca apoi să-i scriu pentru a-i cere aprins să-mi explice ce naiba a vrut să spună cu asta. Sweet, cu un nemărginit dispreț pentru prostia mea, îmi replica că nu a vrut doar să spună, ci acela chiar era cuvîntul „Result” (6), întrucît nici un alt cuvînt care conține acel sunet și poate avea sens în respectivul context nu există în nici una din limbile vorbite pe pămînt. Faptul că unii muritori mai puțin pricepuți aveau nevoie de indicații mai detaliate depășea răbdarea lui Sweet. De aceea, deși esența Sistemului său cursiv de stenografie este aceea că poate exprima perfect orice sunet al limbii, atît vocalele cît și consoanele și că mîna sa nu trebuie să facă alte linii decît acele ușoare și obișnuite prin care îl scrieți pe m, n, u, l, p, și g, așternîndu-le în orice unghi care vă vine la îndemînă, hotărîrea sa nefericită de a face această scriere remarcabilă și cu totul lizibilă să servească și drept sistem de stenografie, a redus-o în propria sa practică la una din cele mai neînțelese criptograme. Scopul său a fost acela de a creea o scriere lizibilă, adecvată și completă pentru limba noastră, dar a fost împins să-l depășească de disprețul său pentru popularul siestm de stenografie Pitman, pe care el îl numea Pitfall (7). Triumful lui Pitman a fost triumful organizării comerciale: exista un săptămînal menit să te convingă să înveți sistemul Pitman; existau cărți, caiete de exerciții ieftine și chiar transcrieri de cuvîntări pe care să le copiezi și școli în care profesori experimentați se ocupau de tine pînă dobîndeai eficiența necesară. Sweet nu a putut organiza piața sa de desfacere în această manieră. Ar fi putut la fel de bine să fie sibila (8) care rupe frunzele unei profeții la care nu asistă nimeni. Manuscrisul său care costa 4 șilingi și 6 penny, apărut în cea mai mare parte litografiat după propriul său manuscris autograf, căruia nu s-a făcut niciodată o reclamă vulgară, s-ar putea să fie adoptat într-o zi de de către o organizație care să-l impună publicului, așa cum „The Times” (9) a promovat „Enciclopedia Britanică” (10), dar, pînă atunci, nu o va lua, cu siguranță, înaintea sistemului Pitman. În timpul vieții mele am cumpărat 3 exemplare din el și sînt informat de către editori că existența retrasă este sănătoasă și fermă. Eu am învățat de fapt cel de-al doilea sistem de mai multe ori și totuși sistemul în care scriu aceste rînduri e sistemul Pitman. Motivul e acela că secretara mea nu poate transcrie sistemul Sweet, fiind învățată cu forța în școlile lui Pitman. În America aș fi putut folosi sistemul Gregg, bine organizat din punct de vedere comercial, care a luat ceva de la Sweet, făcînd literele desenabile (cursive cum le-ar fi numit Sweet), în loc de a le face geometrice, ca ale lui Pitman. Dar toate aceste sisteme, inclusiv cel alui Sweet, sînt alterate prin faptul că sînt întrebuințate în procesele verbale, în care scrierea exactă și împărțită în silabe este imposibilă. O scriere fonetică completă și exactă nu e nici practică și nici necesară la întrebuințarea curentă, dar dacă ne vom mări alfabetul la dimensiuniel alfabetului rusesc și vom face scrierea noastră la fel de fonetică ca spaniola, progresul va fi uriaș.
Pygmalion-Higgins nu este un portret al lui Sweet, pentru care aventura Elizei Doolittle este imposibilă.: totuși, așa cum se va vedea, există în piesă elemente care amintesc de Sweet. Cu fizicul și temperamentul lui Higgins, Sweet ar fi putut avea un succes extraordinar. Așa însă, el s-a impus din punct de veder profesional Europei într-o asemenea măsură încît a făcut din relativa sa obscuritate profesională de la Oxford și eșecul Oxfordului de a-i răsplăti eminența, o enigmă pentrru specialiștii străini din acest domeniu. Nu condamn Oxfordul, întrucît cred că Oxfordul este cu totul justificat să ceară o anumită amabilitate socială din partea copiilor săi adoptivi (și cerul știe că nu este deloc excesiv în cerințele sale): căci, deși știu prea bine cît este de greu pentru un om de geniu dintr-un domeniu subapreciat să mențină relații prietenești și calme cu oamenii care-l subapreciază și care mențin cele mai bune locuri pentru domeniile mult mai puțin importante pe care le profesează cu totul lipsiți de originalitate și uneori fără a avea suficientă dotare pentru ele, totuși, dacă-o copleșește cu mînie și dispreț, nu se poate aștepta din partea lor să-l acopere cu daruri.
Despre următoarea generație de foneticieni știu puține. Deasupra lor se înalță Robert Bridges (11), căruia Higgins, îi datorează, probabil, simpatiile sale pentru Milton, deși, și în acet caz, trebuie să neg orice încercare de portretizare. Dar, dacă piesa reușește să facă publicul conștient că există asemenea oameni ca foneticienii și că ei sînt astăzi printre cei mai importanți oameni din Anglia, își va atinge scopul.
Aș vrea să mă laud că Pygmalion a fost o piesă plină de succes atît pe scenă cît și pe ecran, în întreaga Europă și în America de Nord, ca și acasă. Este atît de intens și deliberat didactică, iar subiectul est atît de sec, încît îmi face plăcere să-l arunc în fața deștepților care repetă ca papagalii că arta n-ar trebui să fie niciodată didactică. Vine să-mi dovedească teoria contrară, că marea artă n-ar putea fi nimic altceva.
În concluzie și spre încurajarea oamenilor handicapați de accente care-i exclud de la slujbele înalte, aș adăuga că schimbarea determinată de profesorul Higgins în florăreasă nu este nici imposibilă și nici neobișnuită. Fiica portăresei din zilele noastre care își îndeplinește aspirația de a o juca pe Regina Spaniei în Ruy Blas (12) la Theatre Francais este doar una din multele mii de femei și bărbați care și-au lepădat dialectele în care s-au născut și au dobîndit o limbă cu totul nouă. Vînzătorii din magazinele noastre din West End și servitorii din casele noastre sînt bilingvi. Dar lucrul acesta trebuie făcut științific sau ultima stare a aspirantului poate fi mai proastă decît cea dinainte. Un dialect cinstit de periferic este mai tolerabil decît încercările persoanelor care nu au fost învățate fonetică să imite plutocrația. Florăresele ambițioase care citesc această carte nu trebuie să-și imagineze că pot trece drept doamne printr-o imitație nesupravegheată. Ele trebuie să învețe din nou alfabetul și într-un mod cu totul diferit, de la un expert din domeniul foneticii. Imitația le face doar ridicole.
(1) Prefața a fost scrisă de G. B. Shaw în 1912 și revizuită în 1942.
(2) Alexander Graham Bell (1847-1922), născut în Scoția, a devenit după studiile universitare, asistent al tatălui său, Alexander Melville Bell, inventatorul „vorbirii vizibile”, un sistem de predare pentru surdo-muți. G. B. a predat mai tîrziu lecții de vorbire în diferite școli pt. surdo-muți din Anglia și din 1871 în SUA. Shaw se referă la emigrarea familiei Bell în Canada în 1870, în urma îmbolnăvirii celor 3 fii de tuberculoză. Doi frați ai lui G. mor de această boală, dar el se însănătoșește. Emigrează apoi în SUA, unde predă fiziologia vocală la Universitatea din Boston, unde o va învăța vorbirea vizibilă pe viitoarea soție, Mabel Hubbard, o tînără handicapată de surzenie din cauza scarlatinei. Multe din invențiile sale sînt legate de strădania sa de a-și ajuta soția. Cercetările sale din domeniul sunetului au dus la inventarea telefonului, patentat la 7 martie 1897. A mai inventat telegraful multiplu sau armonic, ce permitea transmiterea mai multor mesaje simultan (1874), fotofomul (1880) și altele.
(3) Henrik Ibsen (1828-1909), dramaturg norvegian, reprezentant de frunte al dramei realiste de factură socială, dar și autorul unor drame eroico-romantice de inspirație folclorică sau istorică sau al unor piese de factură simbolistă și naturalistă. A exercitat o influență considerabilă asupra contemporanilor și în mod deosebit asupra dramaturgiei din prima perioadă de creație a lui Shaw, prin teatrul de idei, ilustrat de piese ca Nora sau O casă cu păpuși, analizată de Shaw în profunzime în eseul său The Quintesence of Ibsenianism. I. este unul din cei importanți reprezentanți ai dramaturgiei universale din secolul XIX. Aici se face aluzie la intransigența demonstrată de I. față de tarele sociale ale epocii sale.
(4) Samuel Butler (1612-1680), poet și autor satiric englez. Este autorul celebrului poem burlesc Hudibras, considerat prima satiră britanică ce ataca fanatismul, ipocrizia, intoleranța religioasă, pretențiile, pedanteria și alte defecte. A fost un scriitor deosebit de incisiv, capabil de o mare forță de analiză satirică a diferitelor aspecte ale societății în care trăia.
(5) Joseph Chamberlain (1836-1914), politician englez, adept al unității imperiului britanic. Între 1895-1900 a fost secretar de stat pentru colonii și a încercat să pună în aplicare un plan de federalizare imperială ce a avut unele consecințe pozitive asupra dezvoltării comerțului, fapt la care se referă G. B. Shaw. Pentru stimularea comerțului în cadrul Imperiului Britanic, a propus introducerea unui tarif preferențial și a pus bazele unei legi pentru reforme tarifare.
(6) „Rezultat” în limba engleză.
(7) Joc de cuvinte: „Pitfall” înseamnă „eșecul lui Pit”, adică al lui Pitman.
(8) Termenul provine din latinescul Sybilla, derivat, la rîndul său, dintr-un etimon grecesc și care desemnează una din cele 10 profete care ar fi trăit în diferite părți ale lumii antice, în Grecia, Italia, Egipt ș. a. m. d. Astăzi denumește curent o femeie care se îndeletnicește cu profeția.
(9) Fondat la 1 ian. 1785 de John Walter sub titlul „The Daily Universal Register”, ziarul își schimbă denumirea în „The Times” în 1788. Interesul deosebit pentru știrile ale a fost asigura nu numai de o ținută exemplară, ci și de faptul că a fost primul ziar care a introdus practica corespondenților străini și a corespondeților de război. Începînd din 1902, ziarul publică săptămînal „The Times Litterary Supplement”, iar din 1910 un supliment educațional.
(10) Prima ediție din „Enciclopedia Britanică” a fost publicat cu 1768 și a apărut pe parcursul a 100 de numere săptămînale, la prețul de 6 penny, fiind ulterior publicată în 3 volume. Metoda de abordare a subiectelor era monografică. Începînd cu a 14 a ediție, au fost preferate articole scurte, pe teme specifice. În primii 150 de ani enciclopedia fost britanică, dar treptat s-a americanizat, principalele sale ediții find la Chicago, Londra și Toronto.
(11) Robert Seymour Bridges (1844-1930), poet laureat. Ca filolog, a fost susținătorul ideii `englezei pure`. A studiat medicina, dar după cîțiva ani de practică medicală s-a retras, dedicîndu-se poeziei, științei și artelor. A publicat mai multe volume de versuri, de teatru în versuri și eseuri asupra unor mari scriitori englezi, printre care J. Milton.
(12) Ruy Blas, piesă romantică de Victor Hugo (1802-1885), care a stîrnit atît entuziasm cît și controverse printre contemporanii marelui scriitor francez.
(...)>
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 3-11.
Cum se va vedea ceva mai tîrziu, Pygmalion nu are nevoie de o prefață, ci de o o urmare, pe care am scris-o și am așezat-to la locul potrivit.
Englezii nu au respect pentru limba lor. Nu o știu scrie, întrucît nu au cu ce o scrie, în afara unui vechi alfabet străin,în care doar consoanele - și nici cel puțin toate acestea - au o valoare oarecare bine stabilită. În consecință, nici un om nu poate învăța singur cum ar trebui să sune atunci cînd e citită și este imposibil ca un englez să-l urască. Majoritatea limbilor europene sînt acum accesibile străine cînd sînt așternute negru pe alb. Engleza și franceza nu sînt accesibile în acest forme nici chiar englezilor și francezilor. Reformatorul de care avem nevoei astăzi trebuie să fie un entuziast plin de energie: de aceea am făcut unul, eroul unei piese populare.
Au existat astfel de eroi care au strigat în pustiu timp de mulți ani. Cînd subiectul a început să mă intereseze, spre sfîrșitul deceniului al optulea al secolului al nouăsprezecelea, ilustrul Alexander Melville Dell, inventatorul Vorbirii Vizibile, emigrase în Canada, unde fiul său a inventat telefonul (2), dar Alexander J. Ellis era încă un venerabil bătrîn londonez, cu un cap de-a dreptul impresionant, permanent acoperit cu un capișon de catifea în formă de craniu, pentru care își cerea scuze în public într-o manieră foarte curtenitoare. El și Tito Pagliardini, un alt veteran al foneticii, erau niște oameni care nu puteau să nu-ți placă. Henry Sweet, pe vremea aceea un om tînăr, nu avea dulceața lor de caracter: era la fel de conciliator față de muritorii obișnuiți ca Ibsen (3) sau Samuel Butler (4). Marea sa abilitate ca fonetician (cred că era cel mai bun din ei la treaba asta) l-ar fi îndreptățit la o înaltă recunoaștere oficială și l-ar fi ajutat probabil să popularizeze acest subiect, dacă n-ar fi fost disprețul său satanic pentru toți demnitarii academiei și în general față de cei care se gîndeau mai mult la limba greacă decît la fonetică. Odată, pe vrema cînd Institutul Imperial se ridica în South Kensington, iar Joseph Chamberlain (5) dădea avînt economic Imperiului, am reușit să-l conving pe editorul unei reviste lunare de frunte să-i comande lui Sweet un articol asupra importanței colosale a subiectului său. Cînd acesta a fost adus, nu conținea nimic altceva decît un atac extrem de batjocoritor la adresa unui profesor de latină și literatură, a cărui catedră Sweet considra că i se cuvine doar unui expert în fonetică. Articolul, fiind calomniator, a trebuit să fie înapoiat ca fiind necorespunzător, iar eu a trebuit să renunț la visul de a-l aduce pe autorul său la luminile rampei. Cînd l-am întîlnit după aceea, pentru prima dată după mai mulți ani, spre marea mea mirare am descoperit că el, care fusese un tînăr destul de prezentabil, reușise, datorită unui dispreț profund, să-și schimbe înfățișarea personală pînă a ajunge la un fel de repudiere în carne și oase a Oxfordului și a tradițiilor sale. Acolo trebuie să fi fost împins să accepte, în mare măsură în ciuda voinței sale, să accepte ceva ce se numea un post de conferențiar. Viitorul foneticii se găsește, probabil, în mîinile elevilor săi, care au jurat cu toții credință în el; dar nimic n-a putu aduce omul însuși în ton cu universitatea de care ținea cu toate acestea, prin dreptul divin, într-un mod intens oxfordian. Îndrăznesc să spun că lucrările sale, dacă a lăsat vreuna, includ niște satire care ar putea fi publicate făra a avea rezultate prea destructive peste cincizeci de ani de acum înainte. Cred că nu era deloc antipatic; aș spune, dimpotrivă; dar nu-i suporta pe proști cu plăcere, iar pentru el, toți erudiții care nu erau niște foneticieni pasionați erau niște proști.
Cei car el-au cunoscut vro recunoaște în actul al treilea aluzia la Sistemul cursiv de stenografie pe care îl întrebuința pentru a scrie ilustrate. Poate fi învățat dintr-un manual de 4 șilingi și 6 penny publicat de Editura Clarendon. Ilustratele pe care le descrie d-na Higgins sînt asemănătoare celor pe care le-am primit de la Sweet. Descifram cîte un sunet pe care un vorbitor cockney l-ar reprezenta prin zerr, iar un francez prin seu, ca apoi să-i scriu pentru a-i cere aprins să-mi explice ce naiba a vrut să spună cu asta. Sweet, cu un nemărginit dispreț pentru prostia mea, îmi replica că nu a vrut doar să spună, ci acela chiar era cuvîntul „Result” (6), întrucît nici un alt cuvînt care conține acel sunet și poate avea sens în respectivul context nu există în nici una din limbile vorbite pe pămînt. Faptul că unii muritori mai puțin pricepuți aveau nevoie de indicații mai detaliate depășea răbdarea lui Sweet. De aceea, deși esența Sistemului său cursiv de stenografie este aceea că poate exprima perfect orice sunet al limbii, atît vocalele cît și consoanele și că mîna sa nu trebuie să facă alte linii decît acele ușoare și obișnuite prin care îl scrieți pe m, n, u, l, p, și g, așternîndu-le în orice unghi care vă vine la îndemînă, hotărîrea sa nefericită de a face această scriere remarcabilă și cu totul lizibilă să servească și drept sistem de stenografie, a redus-o în propria sa practică la una din cele mai neînțelese criptograme. Scopul său a fost acela de a creea o scriere lizibilă, adecvată și completă pentru limba noastră, dar a fost împins să-l depășească de disprețul său pentru popularul siestm de stenografie Pitman, pe care el îl numea Pitfall (7). Triumful lui Pitman a fost triumful organizării comerciale: exista un săptămînal menit să te convingă să înveți sistemul Pitman; existau cărți, caiete de exerciții ieftine și chiar transcrieri de cuvîntări pe care să le copiezi și școli în care profesori experimentați se ocupau de tine pînă dobîndeai eficiența necesară. Sweet nu a putut organiza piața sa de desfacere în această manieră. Ar fi putut la fel de bine să fie sibila (8) care rupe frunzele unei profeții la care nu asistă nimeni. Manuscrisul său care costa 4 șilingi și 6 penny, apărut în cea mai mare parte litografiat după propriul său manuscris autograf, căruia nu s-a făcut niciodată o reclamă vulgară, s-ar putea să fie adoptat într-o zi de de către o organizație care să-l impună publicului, așa cum „The Times” (9) a promovat „Enciclopedia Britanică” (10), dar, pînă atunci, nu o va lua, cu siguranță, înaintea sistemului Pitman. În timpul vieții mele am cumpărat 3 exemplare din el și sînt informat de către editori că existența retrasă este sănătoasă și fermă. Eu am învățat de fapt cel de-al doilea sistem de mai multe ori și totuși sistemul în care scriu aceste rînduri e sistemul Pitman. Motivul e acela că secretara mea nu poate transcrie sistemul Sweet, fiind învățată cu forța în școlile lui Pitman. În America aș fi putut folosi sistemul Gregg, bine organizat din punct de vedere comercial, care a luat ceva de la Sweet, făcînd literele desenabile (cursive cum le-ar fi numit Sweet), în loc de a le face geometrice, ca ale lui Pitman. Dar toate aceste sisteme, inclusiv cel alui Sweet, sînt alterate prin faptul că sînt întrebuințate în procesele verbale, în care scrierea exactă și împărțită în silabe este imposibilă. O scriere fonetică completă și exactă nu e nici practică și nici necesară la întrebuințarea curentă, dar dacă ne vom mări alfabetul la dimensiuniel alfabetului rusesc și vom face scrierea noastră la fel de fonetică ca spaniola, progresul va fi uriaș.
Pygmalion-Higgins nu este un portret al lui Sweet, pentru care aventura Elizei Doolittle este imposibilă.: totuși, așa cum se va vedea, există în piesă elemente care amintesc de Sweet. Cu fizicul și temperamentul lui Higgins, Sweet ar fi putut avea un succes extraordinar. Așa însă, el s-a impus din punct de veder profesional Europei într-o asemenea măsură încît a făcut din relativa sa obscuritate profesională de la Oxford și eșecul Oxfordului de a-i răsplăti eminența, o enigmă pentrru specialiștii străini din acest domeniu. Nu condamn Oxfordul, întrucît cred că Oxfordul este cu totul justificat să ceară o anumită amabilitate socială din partea copiilor săi adoptivi (și cerul știe că nu este deloc excesiv în cerințele sale): căci, deși știu prea bine cît este de greu pentru un om de geniu dintr-un domeniu subapreciat să mențină relații prietenești și calme cu oamenii care-l subapreciază și care mențin cele mai bune locuri pentru domeniile mult mai puțin importante pe care le profesează cu totul lipsiți de originalitate și uneori fără a avea suficientă dotare pentru ele, totuși, dacă-o copleșește cu mînie și dispreț, nu se poate aștepta din partea lor să-l acopere cu daruri.
Despre următoarea generație de foneticieni știu puține. Deasupra lor se înalță Robert Bridges (11), căruia Higgins, îi datorează, probabil, simpatiile sale pentru Milton, deși, și în acet caz, trebuie să neg orice încercare de portretizare. Dar, dacă piesa reușește să facă publicul conștient că există asemenea oameni ca foneticienii și că ei sînt astăzi printre cei mai importanți oameni din Anglia, își va atinge scopul.
Aș vrea să mă laud că Pygmalion a fost o piesă plină de succes atît pe scenă cît și pe ecran, în întreaga Europă și în America de Nord, ca și acasă. Este atît de intens și deliberat didactică, iar subiectul est atît de sec, încît îmi face plăcere să-l arunc în fața deștepților care repetă ca papagalii că arta n-ar trebui să fie niciodată didactică. Vine să-mi dovedească teoria contrară, că marea artă n-ar putea fi nimic altceva.
În concluzie și spre încurajarea oamenilor handicapați de accente care-i exclud de la slujbele înalte, aș adăuga că schimbarea determinată de profesorul Higgins în florăreasă nu este nici imposibilă și nici neobișnuită. Fiica portăresei din zilele noastre care își îndeplinește aspirația de a o juca pe Regina Spaniei în Ruy Blas (12) la Theatre Francais este doar una din multele mii de femei și bărbați care și-au lepădat dialectele în care s-au născut și au dobîndit o limbă cu totul nouă. Vînzătorii din magazinele noastre din West End și servitorii din casele noastre sînt bilingvi. Dar lucrul acesta trebuie făcut științific sau ultima stare a aspirantului poate fi mai proastă decît cea dinainte. Un dialect cinstit de periferic este mai tolerabil decît încercările persoanelor care nu au fost învățate fonetică să imite plutocrația. Florăresele ambițioase care citesc această carte nu trebuie să-și imagineze că pot trece drept doamne printr-o imitație nesupravegheată. Ele trebuie să învețe din nou alfabetul și într-un mod cu totul diferit, de la un expert din domeniul foneticii. Imitația le face doar ridicole.
(1) Prefața a fost scrisă de G. B. Shaw în 1912 și revizuită în 1942.
(2) Alexander Graham Bell (1847-1922), născut în Scoția, a devenit după studiile universitare, asistent al tatălui său, Alexander Melville Bell, inventatorul „vorbirii vizibile”, un sistem de predare pentru surdo-muți. G. B. a predat mai tîrziu lecții de vorbire în diferite școli pt. surdo-muți din Anglia și din 1871 în SUA. Shaw se referă la emigrarea familiei Bell în Canada în 1870, în urma îmbolnăvirii celor 3 fii de tuberculoză. Doi frați ai lui G. mor de această boală, dar el se însănătoșește. Emigrează apoi în SUA, unde predă fiziologia vocală la Universitatea din Boston, unde o va învăța vorbirea vizibilă pe viitoarea soție, Mabel Hubbard, o tînără handicapată de surzenie din cauza scarlatinei. Multe din invențiile sale sînt legate de strădania sa de a-și ajuta soția. Cercetările sale din domeniul sunetului au dus la inventarea telefonului, patentat la 7 martie 1897. A mai inventat telegraful multiplu sau armonic, ce permitea transmiterea mai multor mesaje simultan (1874), fotofomul (1880) și altele.
(3) Henrik Ibsen (1828-1909), dramaturg norvegian, reprezentant de frunte al dramei realiste de factură socială, dar și autorul unor drame eroico-romantice de inspirație folclorică sau istorică sau al unor piese de factură simbolistă și naturalistă. A exercitat o influență considerabilă asupra contemporanilor și în mod deosebit asupra dramaturgiei din prima perioadă de creație a lui Shaw, prin teatrul de idei, ilustrat de piese ca Nora sau O casă cu păpuși, analizată de Shaw în profunzime în eseul său The Quintesence of Ibsenianism. I. este unul din cei importanți reprezentanți ai dramaturgiei universale din secolul XIX. Aici se face aluzie la intransigența demonstrată de I. față de tarele sociale ale epocii sale.
(4) Samuel Butler (1612-1680), poet și autor satiric englez. Este autorul celebrului poem burlesc Hudibras, considerat prima satiră britanică ce ataca fanatismul, ipocrizia, intoleranța religioasă, pretențiile, pedanteria și alte defecte. A fost un scriitor deosebit de incisiv, capabil de o mare forță de analiză satirică a diferitelor aspecte ale societății în care trăia.
(5) Joseph Chamberlain (1836-1914), politician englez, adept al unității imperiului britanic. Între 1895-1900 a fost secretar de stat pentru colonii și a încercat să pună în aplicare un plan de federalizare imperială ce a avut unele consecințe pozitive asupra dezvoltării comerțului, fapt la care se referă G. B. Shaw. Pentru stimularea comerțului în cadrul Imperiului Britanic, a propus introducerea unui tarif preferențial și a pus bazele unei legi pentru reforme tarifare.
(6) „Rezultat” în limba engleză.
(7) Joc de cuvinte: „Pitfall” înseamnă „eșecul lui Pit”, adică al lui Pitman.
(8) Termenul provine din latinescul Sybilla, derivat, la rîndul său, dintr-un etimon grecesc și care desemnează una din cele 10 profete care ar fi trăit în diferite părți ale lumii antice, în Grecia, Italia, Egipt ș. a. m. d. Astăzi denumește curent o femeie care se îndeletnicește cu profeția.
(9) Fondat la 1 ian. 1785 de John Walter sub titlul „The Daily Universal Register”, ziarul își schimbă denumirea în „The Times” în 1788. Interesul deosebit pentru știrile ale a fost asigura nu numai de o ținută exemplară, ci și de faptul că a fost primul ziar care a introdus practica corespondenților străini și a corespondeților de război. Începînd din 1902, ziarul publică săptămînal „The Times Litterary Supplement”, iar din 1910 un supliment educațional.
(10) Prima ediție din „Enciclopedia Britanică” a fost publicat cu 1768 și a apărut pe parcursul a 100 de numere săptămînale, la prețul de 6 penny, fiind ulterior publicată în 3 volume. Metoda de abordare a subiectelor era monografică. Începînd cu a 14 a ediție, au fost preferate articole scurte, pe teme specifice. În primii 150 de ani enciclopedia fost britanică, dar treptat s-a americanizat, principalele sale ediții find la Chicago, Londra și Toronto.
(11) Robert Seymour Bridges (1844-1930), poet laureat. Ca filolog, a fost susținătorul ideii `englezei pure`. A studiat medicina, dar după cîțiva ani de practică medicală s-a retras, dedicîndu-se poeziei, științei și artelor. A publicat mai multe volume de versuri, de teatru în versuri și eseuri asupra unor mari scriitori englezi, printre care J. Milton.
(12) Ruy Blas, piesă romantică de Victor Hugo (1802-1885), care a stîrnit atît entuziasm cît și controverse printre contemporanii marelui scriitor francez.
(...)>
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 3-11.
joi, 4 iulie 2013
sâmbătă, 25 mai 2013
joi, 7 februarie 2013
Anii europeni (Biroul de Informare al P. E. în România)
În fiecare an, Uniunea Europeană alege o temă de campanie, pentru a sensibiliza publicul și a atrage atenția guvernelor asupra unei probleme specifice. Deși aceste teme sunt numeroase și variate, toate sunt tratate cu prioritate de către instituțiile europene și statele membre.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
sâmbătă, 23 iunie 2012
L. Sciascia (Italia)- „Fiecăruia ce i se cuvine” / 1966 (BOXHALL 2006)
<
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia
n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo
Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu
„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia
n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo
Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu
„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.
miercuri, 23 mai 2012
Biografia împăratului vietnamez Minh Mang (1792-1841) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
sâmbătă, 17 decembrie 2011
Arabii în deșertul Sahara în secolul XIX (VERNE)
Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.
„- Arabii, răspunse Fergusson, sunt înzestrați cu un deosebit simț de orientare; acolo unde un european se rătăcește, ei merg cu cea mai mare siguranță; o piatră, oricât de mică, un tufiș, un mănunchi de iarbă le ajunge pentru a-și găsi drumul. Noaptea se orientează după Steaua Polară. Nu fac mai mult de două mile pe oră, iar în timpul căldurilor mari de la amiază se odihnesc. Așa că-ți dai seama cât le trebuie ca să străbată Sahara, care e un deșert de peste nouă sute de mile.”
miercuri, 27 septembrie 2000
„Starea Națiunii 2000” (BONDREA 2000)
Aurelian Bondrea, Starea
Națiunii 2000. România încotro?, vol. I, Editura Fundației România de
Mâine, București, 2000
5 „E evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.” M. Eminescu
9 Cuvânt înainte
Partea I
17 I.Revoluție, reforme, tranziție. Sinteza unor opinii
37 II.Capitalismul românesc în perioada interbelică (1918-1939)
65 III. Socialismul românesc în perioada postbelică (1947-1989)
99 IV.Tranziția în România în perioada 1990-2000
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial
Partea II
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic
marți, 2 noiembrie 1999
„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)
Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999
Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.
Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.
Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)