Prefață la Pygmalion: Un profesor de fonetică (1)

<
Cum se va vedea ceva mai tîrziu, Pygmalion nu are nevoie de o prefață, ci de o o urmare, pe care am scris-o și am așezat-to la locul potrivit.
Englezii nu au respect pentru limba lor. Nu o știu scrie, întrucît nu au cu ce o scrie, în afara unui vechi alfabet străin,în care doar consoanele - și nici cel puțin toate acestea - au o valoare oarecare bine stabilită. În consecință, nici un om nu poate învăța singur cum ar trebui să sune atunci cînd e citită și este imposibil ca un englez să-l urască. Majoritatea limbilor europene sînt acum accesibile străine cînd sînt așternute negru pe alb. Engleza și franceza nu sînt accesibile în acest forme nici chiar englezilor și francezilor. Reformatorul de care avem nevoei astăzi trebuie să fie un entuziast plin de energie: de aceea am făcut unul, eroul unei piese populare.
Au existat astfel de eroi care au strigat în pustiu timp de mulți ani. Cînd subiectul a început să mă intereseze, spre sfîrșitul deceniului al optulea al secolului al nouăsprezecelea, ilustrul Alexander Melville Dell, inventatorul Vorbirii Vizibile, emigrase în Canada, unde fiul său a inventat telefonul (2), dar Alexander J. Ellis era încă un venerabil bătrîn londonez, cu un cap de-a dreptul impresionant, permanent acoperit cu un capișon de catifea în formă de craniu, pentru care își cerea scuze în public într-o manieră foarte curtenitoare. El și Tito Pagliardini, un alt veteran al foneticii, erau niște oameni care nu puteau să nu-ți placă. Henry Sweet, pe vremea aceea un om tînăr, nu avea dulceața lor de caracter: era la fel de conciliator față de muritorii obișnuiți ca Ibsen (3) sau Samuel Butler (4). Marea sa abilitate ca fonetician (cred că era cel mai bun din ei la treaba asta) l-ar fi îndreptățit la o înaltă recunoaștere oficială și l-ar fi ajutat probabil să popularizeze acest subiect, dacă n-ar fi fost disprețul său satanic pentru toți demnitarii academiei și în general față de cei care se gîndeau mai mult la limba greacă decît la fonetică. Odată, pe vrema cînd Institutul Imperial se ridica în South Kensington, iar Joseph Chamberlain (5) dădea avînt economic Imperiului, am reușit să-l conving pe editorul unei reviste lunare de frunte să-i comande lui Sweet un articol asupra importanței colosale a subiectului său. Cînd acesta a fost adus, nu conținea nimic altceva decît un atac extrem de batjocoritor la adresa unui profesor de latină și literatură, a cărui catedră Sweet considra că i se cuvine doar unui expert în fonetică. Articolul, fiind calomniator, a trebuit să fie înapoiat ca fiind necorespunzător, iar eu a trebuit să renunț la visul de a-l aduce pe autorul său la luminile rampei. Cînd l-am întîlnit după aceea, pentru prima dată după mai mulți ani, spre marea mea mirare am descoperit că el, care fusese un tînăr destul de prezentabil, reușise, datorită unui dispreț profund, să-și schimbe înfățișarea personală pînă a ajunge la un fel de repudiere în carne și oase a Oxfordului și a tradițiilor sale. Acolo trebuie să fi fost împins să accepte, în mare măsură în ciuda voinței sale, să accepte ceva ce se numea un post de conferențiar. Viitorul foneticii se găsește, probabil, în mîinile elevilor săi, care au jurat cu toții credință în el; dar nimic n-a putu aduce omul însuși în ton cu universitatea de care ținea cu toate acestea, prin dreptul divin, într-un mod intens oxfordian. Îndrăznesc să spun că lucrările sale, dacă a lăsat vreuna, includ niște satire care ar putea fi publicate făra a avea rezultate prea destructive peste cincizeci de ani de acum înainte. Cred că nu era deloc antipatic; aș spune, dimpotrivă; dar nu-i suporta pe proști cu plăcere, iar pentru el, toți erudiții care nu erau niște foneticieni pasionați erau niște proști.
Cei car el-au cunoscut vro recunoaște în actul al treilea aluzia la Sistemul cursiv de stenografie pe care îl întrebuința pentru a scrie ilustrate. Poate fi învățat dintr-un manual de 4 șilingi și 6 penny publicat de Editura Clarendon. Ilustratele pe care le descrie d-na Higgins sînt asemănătoare celor pe care le-am primit de la Sweet. Descifram cîte un sunet pe care un vorbitor cockney l-ar reprezenta prin zerr, iar un francez prin seu, ca apoi să-i scriu pentru a-i cere aprins să-mi explice ce naiba a vrut să spună cu asta. Sweet, cu un nemărginit dispreț pentru prostia mea, îmi replica că nu a vrut doar să spună, ci acela chiar era cuvîntul „Result” (6), întrucît nici un alt cuvînt care conține acel sunet și poate avea sens în respectivul context nu există în nici una din limbile vorbite pe pămînt. Faptul că unii muritori mai puțin pricepuți aveau nevoie de indicații mai detaliate depășea răbdarea lui Sweet. De aceea, deși esența Sistemului său cursiv de stenografie este aceea că poate exprima perfect orice sunet al limbii, atît vocalele cît și consoanele și că mîna sa nu trebuie să facă alte linii decît acele ușoare și obișnuite prin care îl scrieți pe m, n, u, l, p, și g, așternîndu-le în orice unghi care vă vine la îndemînă, hotărîrea sa nefericită de a face această scriere remarcabilă și cu totul lizibilă să servească și drept sistem de stenografie, a redus-o  în propria sa practică la una din cele mai neînțelese criptograme. Scopul său a fost acela de a creea o scriere lizibilă, adecvată și completă pentru limba noastră, dar a fost împins să-l depășească de disprețul său pentru popularul siestm de stenografie Pitman, pe care el îl numea Pitfall (7). Triumful lui Pitman a fost triumful organizării comerciale: exista un săptămînal menit să te convingă să înveți sistemul Pitman; existau cărți, caiete de exerciții ieftine și chiar transcrieri de cuvîntări pe care să le copiezi și școli în care profesori experimentați se ocupau de tine pînă dobîndeai eficiența necesară. Sweet nu a putut organiza piața sa de desfacere în această manieră. Ar fi putut la fel de bine să fie sibila (8) care rupe frunzele unei profeții la care nu asistă nimeni. Manuscrisul său care costa 4 șilingi și 6 penny, apărut în cea mai mare parte litografiat după propriul său manuscris autograf, căruia nu s-a făcut niciodată o reclamă vulgară, s-ar putea să fie adoptat într-o zi de de către o organizație care să-l impună publicului, așa cum „The Times” (9) a promovat „Enciclopedia Britanică” (10), dar, pînă atunci, nu o va lua, cu siguranță, înaintea sistemului Pitman. În timpul vieții mele am cumpărat 3 exemplare din el și sînt informat de către editori că existența retrasă este sănătoasă și fermă. Eu am învățat de fapt cel de-al doilea sistem de mai multe ori și totuși sistemul în care scriu aceste rînduri e sistemul Pitman. Motivul e acela că secretara mea nu poate transcrie sistemul Sweet, fiind învățată cu forța în școlile lui Pitman. În America aș fi putut folosi sistemul Gregg, bine organizat din punct de vedere comercial, care a luat ceva de la Sweet, făcînd literele desenabile (cursive cum le-ar fi numit Sweet), în loc de a le face geometrice, ca ale lui Pitman. Dar toate aceste sisteme, inclusiv cel alui Sweet, sînt alterate prin faptul că sînt întrebuințate în procesele verbale, în care scrierea exactă și împărțită în silabe este imposibilă. O scriere fonetică completă și exactă nu e nici practică și nici necesară la întrebuințarea curentă, dar dacă ne vom mări alfabetul la dimensiuniel alfabetului rusesc și vom face scrierea noastră la fel de fonetică ca spaniola, progresul va fi uriaș.
Pygmalion-Higgins nu este un portret al lui Sweet, pentru care aventura Elizei Doolittle este imposibilă.: totuși, așa cum se va vedea, există în piesă elemente care amintesc de Sweet. Cu fizicul și temperamentul lui Higgins, Sweet ar fi putut avea un succes extraordinar. Așa însă, el s-a impus din punct de veder profesional Europei într-o asemenea măsură încît a făcut din relativa sa obscuritate profesională de la Oxford și eșecul Oxfordului de a-i răsplăti eminența, o enigmă pentrru specialiștii străini din acest domeniu. Nu condamn Oxfordul, întrucît cred că Oxfordul este cu totul justificat să ceară o anumită amabilitate socială din partea copiilor săi adoptivi (și cerul știe că nu este deloc excesiv în cerințele sale): căci, deși știu prea bine cît este de greu pentru un om de geniu dintr-un domeniu subapreciat să mențină relații prietenești și calme cu oamenii care-l subapreciază și care mențin cele mai bune locuri pentru domeniile mult mai puțin importante  pe care le profesează cu totul lipsiți de originalitate și uneori fără a avea suficientă dotare pentru ele, totuși, dacă-o copleșește cu mînie și dispreț, nu se poate aștepta din partea lor să-l acopere cu daruri.
Despre următoarea generație de foneticieni știu puține. Deasupra lor se înalță Robert Bridges (11), căruia Higgins, îi datorează, probabil, simpatiile sale pentru Milton, deși, și în acet caz, trebuie să neg orice încercare de portretizare. Dar, dacă piesa reușește să facă publicul conștient că există asemenea oameni ca foneticienii și că ei sînt astăzi printre cei mai importanți oameni din Anglia, își va atinge scopul.
Aș vrea să mă laud că Pygmalion a fost o piesă plină de succes atît pe scenă cît și pe ecran, în întreaga Europă și în America de Nord, ca și acasă. Este atît de intens și deliberat didactică, iar subiectul est atît de sec, încît îmi face plăcere să-l arunc în fața deștepților care repetă ca papagalii că arta n-ar trebui să fie niciodată didactică. Vine să-mi dovedească teoria contrară, că marea artă n-ar putea fi nimic altceva.
În concluzie și spre încurajarea oamenilor handicapați de accente care-i exclud de la slujbele înalte, aș adăuga că schimbarea determinată de profesorul Higgins în florăreasă nu este nici imposibilă și nici neobișnuită. Fiica portăresei din zilele noastre care își îndeplinește aspirația de a o juca pe Regina Spaniei în Ruy Blas (12) la Theatre Francais este doar una din multele mii de femei și bărbați care și-au lepădat dialectele în care s-au născut și au dobîndit o limbă cu totul nouă. Vînzătorii din magazinele noastre din West End și servitorii din casele noastre sînt bilingvi. Dar lucrul acesta trebuie făcut științific sau ultima stare a aspirantului poate fi mai proastă decît cea dinainte. Un dialect cinstit de periferic este mai tolerabil decît încercările persoanelor care nu au fost învățate fonetică să imite plutocrația. Florăresele ambițioase care citesc această carte nu trebuie să-și imagineze că pot trece drept doamne printr-o imitație nesupravegheată. Ele trebuie să învețe din nou alfabetul și într-un mod cu totul diferit, de la un expert din domeniul foneticii. Imitația le face doar ridicole.

(1) Prefața a fost scrisă de G. B. Shaw în 1912 și revizuită în 1942.
(2) Alexander Graham Bell (1847-1922), născut în Scoția, a devenit după studiile universitare, asistent al tatălui său, Alexander Melville Bell, inventatorul „vorbirii vizibile”, un sistem de predare pentru surdo-muți. G. B. a predat mai tîrziu lecții de vorbire în diferite școli pt. surdo-muți din Anglia și din 1871 în SUA. Shaw se referă la emigrarea familiei Bell în Canada în 1870, în urma îmbolnăvirii celor 3 fii de tuberculoză. Doi frați ai lui G. mor de această boală, dar el se însănătoșește. Emigrează apoi în SUA, unde predă fiziologia vocală la Universitatea din Boston, unde o va învăța vorbirea vizibilă pe viitoarea soție, Mabel Hubbard, o tînără handicapată de surzenie din cauza scarlatinei. Multe din invențiile sale sînt legate de strădania sa de a-și ajuta soția. Cercetările sale din domeniul sunetului au dus la inventarea telefonului, patentat la 7 martie 1897. A mai inventat telegraful multiplu sau armonic, ce permitea transmiterea mai multor mesaje simultan (1874), fotofomul (1880) și altele.
(3) Henrik Ibsen (1828-1909), dramaturg norvegian, reprezentant de frunte al dramei realiste de factură socială, dar și autorul unor drame eroico-romantice de inspirație folclorică sau istorică sau al unor piese de factură simbolistă și naturalistă. A exercitat o influență considerabilă asupra contemporanilor și în mod deosebit asupra dramaturgiei din prima perioadă de creație a lui Shaw, prin teatrul de idei, ilustrat de piese ca Nora sau O casă cu păpuși, analizată de Shaw în profunzime în eseul său The Quintesence of Ibsenianism. I. este unul din cei importanți reprezentanți ai dramaturgiei universale din secolul XIX. Aici se face aluzie la intransigența demonstrată de I. față de tarele sociale ale epocii sale.
(4) Samuel Butler (1612-1680), poet și autor satiric englez. Este autorul celebrului poem burlesc Hudibras, considerat prima satiră britanică ce ataca fanatismul, ipocrizia, intoleranța religioasă, pretențiile, pedanteria și alte defecte. A fost un scriitor deosebit de incisiv, capabil de o mare forță de analiză satirică a diferitelor aspecte ale societății în care trăia.
(5) Joseph Chamberlain (1836-1914), politician englez, adept al unității imperiului britanic. Între 1895-1900 a fost secretar de stat pentru colonii și a încercat să pună în aplicare un plan de federalizare imperială ce a avut unele consecințe pozitive asupra dezvoltării comerțului, fapt la care se referă G. B. Shaw. Pentru stimularea comerțului în cadrul Imperiului Britanic, a propus introducerea unui tarif preferențial și a pus bazele unei legi pentru reforme tarifare.
(6) „Rezultat” în limba engleză.
(7) Joc de cuvinte: „Pitfall” înseamnă „eșecul lui Pit”, adică al lui Pitman.
(8) Termenul provine din latinescul Sybilla, derivat, la rîndul său, dintr-un etimon grecesc și care desemnează una din cele 10 profete care ar fi trăit în diferite părți ale lumii antice, în Grecia, Italia, Egipt ș. a. m. d. Astăzi denumește curent o femeie care se îndeletnicește cu profeția.
(9) Fondat la 1 ian. 1785 de John Walter sub titlul „The Daily Universal Register”, ziarul își schimbă denumirea în „The Times” în 1788. Interesul deosebit pentru știrile ale a fost asigura nu numai de o ținută exemplară, ci și de faptul că a fost primul ziar care a introdus practica corespondenților străini și a corespondeților de război. Începînd din 1902, ziarul publică săptămînal „The Times Litterary Supplement”, iar din 1910 un supliment educațional.
(10) Prima ediție din „Enciclopedia Britanică” a fost publicat cu 1768 și a apărut pe parcursul a 100 de numere săptămînale, la prețul de 6 penny, fiind ulterior publicată în 3 volume. Metoda de abordare a subiectelor era monografică. Începînd cu a 14 a ediție, au fost preferate articole scurte, pe teme specifice. În primii 150 de ani enciclopedia  fost britanică, dar treptat s-a americanizat, principalele sale ediții find la Chicago, Londra și Toronto.
(11) Robert Seymour Bridges (1844-1930), poet laureat. Ca filolog, a fost susținătorul ideii `englezei pure`. A studiat medicina, dar după cîțiva ani de practică medicală s-a retras, dedicîndu-se poeziei, științei și artelor. A publicat mai multe volume de versuri, de teatru în versuri și eseuri asupra unor mari scriitori englezi, printre care J. Milton.
(12) Ruy Blas, piesă romantică de Victor Hugo (1802-1885), care a stîrnit atît entuziasm cît și controverse printre contemporanii marelui scriitor francez.
(...)>


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 3-11.