<
Cartea a doua
(...)
Întîia noapte de război
(...)
Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sînt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții, cînd străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sînt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spînzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum în mod real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sînt și voi continua. Mă gîndesc în treacăt că mîine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gîndeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sînt șterse, indiferente.
Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întîmplări ca să fim toți aci, care sîntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărîtoare.
Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă sentimentul de superioritate pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie cînd ataci și nu cînd fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacînd, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întîiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele unui asasinat.
V-ați întrebat, de altfel, ce s-ar întîmpla cu un om care are intențiunea să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?
Acum cînd văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gîndesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales, cei cu care luptăm.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 190-191.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu