Dezertor baptist versus ofițer sovietic arestat abuziv în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1948)

<
(...)
Cum ședea pe jos, așa amorțit, nu observase de la început că mai era cineva acolo, culcat în fundul bordeiului, și care dormea dus. Abia cînd omul acela se mișcă și se săltă puțin, Ogarkov își dădu seama de prezența lui.
Purta haine civile. Era un condamnat la moarte prin împușcare pentru dezertare; în timpul retragerii, își schimbase hainele într-un sat și fugise, dar fusese prins.
Era un om în vîrstă păros, morocănos și murdar. Fuga țigări groase de mahorcă, pe care și le răsucea singur, și repeta într-una cu încăpățînare:
- Ce-mi pasă mie...!
- De ce vorbești așa? întrebă Ogarkov.
- Nu vreau să lupt, răspunse condamnatul. Eu sînt baptist*, înțelegi? Și adăugă: N-are decît să vie neamțul, tot aia e!
- Cum adică „tot aia e”? se îngrozi Ogarkov. Ce vorbe sînt astea? Ei sînt fasciști! Mă mir că poți să vorbești așa! Și mai zici că ești rus...
- Ce-mi pasă mie! făcu condamnatul.
„Poate că e nebun”, se gîndi Ogarkov.
Deodată, ochii mici ai condamnatului sclipiră plini de șiretenie, ca ochii unei fiare, parcă din străfundurile acestui craniu păros de maimuță ar fi mijit în sfîrșit, cu chiu, cu vai un gînd omenesc - și el întrebă:
- Dar tu doar ești sovietic, cum ai ajun aici?
Ogarkov se fîstîci. Forța și convingerea ce răzbăteau din această întrebare îl cutremurară.
Fără a mai aștepta răspuns, condamnatul izbucni într-un rîs răgușit, se tîrî lîngă Ogarkov și-i șopti:
- Nici unul din noi n-o să scăpăm; dacă nu de mîna nemților, de-a ăstora...
În clipa aceea, Ogarkov fu chemat la Tribunal. În picioare, lîngă masă, asculta cuvintele sentinței, care veneau parcă de la o mare depărtare, și numai ultima frază, fraza de încheiere, îl scoase pentru o secundă din starea lui de o totală absență. Fraza aceasta glăsuia astfel:
„Fostul locotenent al Armatei Roșii, Ogarkov Serghei Leonidovici, e condamnat la pedeapsa maximă, executarea prin împușcare”.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Doi în stepă - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. Ș.A.Doinaș & M. Roth, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp.122-123.

NOTE M.T.
* Baptism = Grup de biserici creștine din diverse țări ai căror membri sunt botezați după ce au făcut mărturisirea de credință. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-format-comunitatea-baptista-romania)
** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Gândurile unui ofițer român înaintea primului atac din Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea a doua
(...)
Întîia noapte de război
(...)
Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sînt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții, cînd străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sînt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spînzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum în mod real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sînt și voi continua. Mă gîndesc în treacăt că mîine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gîndeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sînt șterse, indiferente.
Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întîmplări ca să fim toți aci, care sîntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărîtoare.
Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă sentimentul de superioritate pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie cînd ataci și nu cînd fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacînd, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întîiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele unui asasinat.
V-ați întrebat, de altfel, ce s-ar întîmpla cu un om care are intențiunea să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?
Acum cînd văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gîndesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales, cei cu care luptăm.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 190-191.

Umor

Exemplu negativ. Trebuie eliberat

„Cuget Liber”, 4 martie 2013