Tânără englezoaică versus Dumnezeu în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134

Dezertor baptist versus ofițer sovietic arestat abuziv în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1948)

<
(...)
Cum ședea pe jos, așa amorțit, nu observase de la început că mai era cineva acolo, culcat în fundul bordeiului, și care dormea dus. Abia cînd omul acela se mișcă și se săltă puțin, Ogarkov își dădu seama de prezența lui.
Purta haine civile. Era un condamnat la moarte prin împușcare pentru dezertare; în timpul retragerii, își schimbase hainele într-un sat și fugise, dar fusese prins.
Era un om în vîrstă păros, morocănos și murdar. Fuga țigări groase de mahorcă, pe care și le răsucea singur, și repeta într-una cu încăpățînare:
- Ce-mi pasă mie...!
- De ce vorbești așa? întrebă Ogarkov.
- Nu vreau să lupt, răspunse condamnatul. Eu sînt baptist*, înțelegi? Și adăugă: N-are decît să vie neamțul, tot aia e!
- Cum adică „tot aia e”? se îngrozi Ogarkov. Ce vorbe sînt astea? Ei sînt fasciști! Mă mir că poți să vorbești așa! Și mai zici că ești rus...
- Ce-mi pasă mie! făcu condamnatul.
„Poate că e nebun”, se gîndi Ogarkov.
Deodată, ochii mici ai condamnatului sclipiră plini de șiretenie, ca ochii unei fiare, parcă din străfundurile acestui craniu păros de maimuță ar fi mijit în sfîrșit, cu chiu, cu vai un gînd omenesc - și el întrebă:
- Dar tu doar ești sovietic, cum ai ajun aici?
Ogarkov se fîstîci. Forța și convingerea ce răzbăteau din această întrebare îl cutremurară.
Fără a mai aștepta răspuns, condamnatul izbucni într-un rîs răgușit, se tîrî lîngă Ogarkov și-i șopti:
- Nici unul din noi n-o să scăpăm; dacă nu de mîna nemților, de-a ăstora...
În clipa aceea, Ogarkov fu chemat la Tribunal. În picioare, lîngă masă, asculta cuvintele sentinței, care veneau parcă de la o mare depărtare, și numai ultima frază, fraza de încheiere, îl scoase pentru o secundă din starea lui de o totală absență. Fraza aceasta glăsuia astfel:
„Fostul locotenent al Armatei Roșii, Ogarkov Serghei Leonidovici, e condamnat la pedeapsa maximă, executarea prin împușcare”.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Doi în stepă - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. Ș.A.Doinaș & M. Roth, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp.122-123.

NOTE M.T.
* Baptism = Grup de biserici creștine din diverse țări ai căror membri sunt botezați după ce au făcut mărturisirea de credință. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-format-comunitatea-baptista-romania)
** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Aniversarea a 70 de ani de la apariția cotidianului „Cuget Liber” din Constanța („Cuget Liber” 2014)

Simona ANGHEL, „Cuget Liber“ - 70 de ani de la primul număr

„Cuget Liber”; Constanța, 27 septembrie 2014

Boierul ialomițean Gheorghe Lehliu (ȘTEFĂNESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

(...) Căsătorit cu Sultana, fiica adoptivă a marelui stolnic Ștefan Alexeanu, a devenit proprietar al unor întinse moșii ialomițene, la Alexeni și Andrășești. În 1831, a devenit primul președinte al Tribunalului județean Ialomița, iar la 3 noiembrie același an a fost ales deputat în Adunarea Obștească a Munteniei. A deținut ambele funcții până în 1836, cînd a încetat din viață. Fiul său, tot Gheorghe, a fost „conțepist”, pitar, serdar, paharnic.

„Degradarisirea de Evghenie” (RUSU )

 Titus Rusu, Degradarisirea de Evghenie, „Tomis”, Constanța

În Regulamentul Organic există prevederi referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești de condamnare a boierilor, pentru comiterea unor infracțiuni. În art. 254 se prevedea că „Orice hotărâre de judecată asupra unui boier ce s-a osândit la vreo pedeapsă trupească ori de necinste, precum închisoare la pușcărie, trimitere la ocnă ș.c.l. nu se va putea pune în lucrare până când Domnul nu-lva scădea din cinstea lui, luându-i rangul și celelalte titluri (...)” „Fețele evghenite mai trebuie a se dezbrăca de evghenie și apoi să se supuie pedepsei hotărâtă de pravile”. Cu alte cuvinte, se proceda la ridicarea rangului boieresc, adică „degradarisirea de evghenie”.

Procedura de degradarisirea de evghenie este complicată și nu e locul să o prezentăm.

Un caz interesant, petrecut în veacul trecut, este prezentat în Pandectele Române din 1937. În baza dispozițiunilor Tribunalului Criminalicesc, patru condamnați pentru omor au fost pedepsiți mai întâi „trupește” în Piața Sfântului Spiridon din Iași, aplicându-li-se între 60 și 100 de lovituri, apoi, în raport de gradul de vinovăție, căminăreasa Vlăhuț a fost trimisă „la o mănăstire de călugărițe să slujească în fiare toată viața ei”, iar ceilalți trei au fost trimiși la „groapa ocnii” să execute diferite pedepse privative de libertate. Căminăreasa Vlăhuț a fost mai degradarisită de evghenie

În regimul comunist s-a instituit o procedură specială pentru cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid.

În 1968, după reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu, conducerea partidului a declarat că vinovat de asasinarea importantului lider comunist este aparatul judiciar. Pentru a nu se mai comite „abuzuri”, s-a luat măsura ca nici un membru de partid să nu fie cercetat penal, arestat sau trimis în judecată fără aprobarea comitetului județean, municipal sau orășenesc de partid. Nu s-a dat o dispoziție scrisă. S-au dat dispoziții verbale șefilor instituțiilor centrale din sistemul judiciar, care, la rândul lor, le-au trimis subordonaților.

În februarie 1971, a fost emisă o hotărâre a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR privind cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid. Hotărârea era secretă. Nu am reușit să intru în posesia ei. Se prelucra de nenumărate ori cu prilejul diferitelor ședințe.

La 1 martie 1979, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a adoptat o nouă hotărâre, abrogând-o pe cea anterioară. Am reușit să intrăm în posesia Hotărârii nr. 700/00143/1979 a CPEx, din care  reproducem în premieră:

„Art. 8 - Atunci când organele de securitate și miliție sunt sesizate că unii membri de partid, unele cadre alese de organele puterii de stat, în conducerile organizațiilor de masă și obștești, precum și cele care se află în nomenclatura organelor de partid sunt semnalate că desfășoară acțiuni  ce privesc securitatea statului ori săvârșesc alte infracțiuni, vor aduce imediat aceste probleme la cunoștința organelor de partid.

Art. 10 - Atunci când există dovezi cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de către membri de partid aleși în organele de partid sau care ocupă funcții din nomenclatura organelor de partid, precum și cadre alese în organele puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești care, de asemenea, ocupă funcții din această nomenclatură, cercetarea lor de către organele de urmărire penală, arestarea sau trimiterea în judecată se va face numai cu aprobarea organului de partid respectiv. Comitetele județene, municipale și orășenești vor examina cu deosebită grijă și atenție fiecare caz, în prezența celor în cauză și vor manifesta exigența necesară față de cei care încalcă legile statului.

Înainte de aprobarea arestării sau trimiterii în judecată, organele de partid respective vor hotărî în legătură cu situația de partid și funcția pe care acesta o ocupă.

Art. 11 - În cazurile de săvârșire a unor infracțiuni de către membri de partid sau persoane alese în organe ale puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești, care nu dețin funcții în nomenclatura organelor de partid, organele de securitate, miliție, procuratură și justiție vor lua măsura cercetării sau trimiterii în judecată informând despre aceasta, după caz, organul de partid, organul puterii de stat sau conducerea organizației obștești respective.

Art. 12 - În situația când unii membri de partid au săvârșit infracțiuni, organele de partid vor efectua verificările necesare în același timp cu organele de stat, astfel că până la trimiterea în judecată, organizațiile din care aceștia fac parte să poată hotărî asupra calității de membru de partid a celor în cauză.

Art. 13 - Aliniat ultim.

În cazul în care un membru de partid a fost prins în flagrant delict și s-a impus reținerea lui, organele de urmărire penală vor informa imediat organul de partid în nomenclatura căruia se află, pentru a clarifica situația de partid a acestuia.”

Secretariatul Comitetului Județean Constanța al PCR, mai zelos, a extins hotărârea CPEx, dispunând ca nici un membru de partid să nu fie cercetat, arestat sau trimis în judecată. fără aprobare, indiferent dacă făcea parte sau nu din nomenclatura de partid. Dacă, după aprobarea cercetării, se ajungea la concluzia că este vinovat, procuratura făcea o nouă informare către comitetul județean, municipal sau orășenesc de partid, pentru a obține aprobarea trimiterii în judecată. Această procedură birocratică dura uneori 2-3 ani. În mediul rural, în timpul campaniilor agricole nu se țineau ședințe. În preajma zilelor de 1 Mai, 23 August sau  30 Decembrie, se considera că nu este „politic” să se țină ședințe în care să se ia măsura excluderii din partid. Când totuși se convoca ședința de partid, țăranii se solidarizau și nu erau de acord dcu excluderea colegului lor. În acest caz, se bloca trimiterea în judecată, fiindcă exista dispoziția ca nici un membru de partid să nu ajungă în fața instanței cu „carnetul în buzunar”.

Organele de partid superioare se abțineau să infirme hotărârile organizațiilor de bază, pe motiv că acestea ar fiu provocat iritarea muncitorilor. Situația se rezolva în mod frecvent prin apariția unor decrete de amnistie și grațiere, în baza cărora se dădeau soluții de netrimitere în judecată sau se aplica o amendă administrativă de 1.000 lei. Așii corupției constănțene, cu toate relațiile în nomenclatură, erau excluși din partid, arestați, trimiși în judecată și condamnați la lungi pedepse de închisoare. La fel și cei care comiteau infracțiuni împotriva vieții, integrității corporale sau violuri.

De regulă, nu se aproba trimiterea în judecată a țăranilor care sustrăgeau de pe câmp porumb, grâu, cartofi și alte produse în cantități mici. Se trecea peste avertismentele lui Ceaușescu, care nu ostenea repetând că sustragerea de cereale reprezintă un act contrarevoluționar.

Degradarisirea de evghenie sau scoaterea din boierie se făcea după ce „tribunalul criminalicesc” pronunța, independent, hotărârea de condamnare. În cazul membrilor de partid, cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată se făcea după ce se proceda la excluderea din partid. Partidul se substituia organului specializat al statului și aprecia asupra oportunității trimiterii în judecată. Se comitea o ingerință în administrarea justiției.

Teroarea bolșevică din Ungaria în 1919 (RUSU 1999)

Titus Rusu, Băieții lui Lenin, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1999

Am citit recent o carte despre revoluția comunistă din Ungaria (martie-august 1919). Cartea este întitulată Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria de Leonard Paukerow, Cluj, Tipografia Ardealul, Institutul de Arte Grafice, 1920.
Autorul în „Cuvânt înainte” arată că a scris cartea la Budapesta, unde a fost martor ocular al revoluției, și că ar constitui o replică la articolele lui N. D. Cocea, publicate de ziarul bucureștean „Chemarea”, în care îndemna muncitorimea română să declanșeze mișcări sociale.
Paukerow este un fin cunoscător al marxismului. Citează din Marx, Karl Kautsky, Max Adler, Radek și chiar... Parvus.
Șeful tribunalelor revoluționare din Ungaria fost numit dr. Eugen Laszlo, avocat, membru al partidului comunist, vechi colaborator și prieten al lui Bela Kun. Președintele Curții Marțiale a fost desemnat Tibor Szamuely, un tânăr fanatic, fără scrupule, care la orice ocazie repeta aceleași cuvinte: „Nu vorbe ne trebuie, ci fapte. Triumful proletariatului se obține prin sânge, sânge, sânge. Cine e contra noastră e dușmanul nostru și-l vom zdrobi, oricine ar fi el”. Era un posedat.
Mai întâi, Szamuely a constituit o unitate de 200, apoi 800 de teroriști, care constituiau „judecătorii revoluționari”. Acești teroriști au fost numiți „Băieții lui Lenin” și proveneau din „marea familie a escrocilor, pungașilor, spărgătorilor, criminalilor” din Budapesta”. Li s-a dat ca reședință un palat splendid în centrul Budapestei, care a aparținut contelui Bathiany.
Palatul, în stil venețian, cu zeci de camere luxoase, avea un subsol unde erau torturați adversarii regimului belakunist. Palatul era apărat cu tunuri și mitraliere. De aici plecau grupuri înarmate de teroriști să vâneze elita societăți maghiare. Erau aduși printre alți și magistrați, ca urmare a unor resentimente din partea răufăcătorilor care au fost condamnați penal și au ajuns apoi „judecători revoluționari”. „Suspecții” erau duși în subsolul palatului lui Bathiany și „judecați” sau împușcați imediat de către „Băieții lui Lenin”.
Szamuely a selectat dintre băieții lui Lenin 28 de „teroriști ambulanți”, care se deplasau cu trenul în diferite localități. Erau bine înarmați. Aveau la ei și ștreanguri. Acești teroriști ambulanți executau pe cei condamnați al moarte, prin împușcare sau spânzurătoare. Șeful acestor teroriști ambulanți era Iosif Cserny, fost marinar, care a urmat la Moscova un curs de îndoctrinare și terorism.
La un proces ce aavut loc după înăbușirea revoluției comuniste, Ștefan Iakab, unul dintre „băieții lui lenin”, a recunoscut uciderea a 214 persoane. Iakab l-a împușcat pe Ludovic Navay, președintele parlamentului ungar, și, împreună cu alți „băieți”, a înecat 120 de țărani într-un lac. Printre alții, a împușcat doi ofițeri ai armatei ungare și un preot.
Paukerow scria că, în lipsa unei rezistențe sau chiar a pasivității burgheziei, aceste crime nu-și pot găsi justificarea, nici dacă ar fi privite prin utopia bolșevică. Și mai grav este faptul că „Băieții” erau criminali de profesie, cărora le făcea plăcere să tortureze și să ucidă.
Cserny a arătat la procesul în care a fost implicat după înăbușirea revoluției comuniste, că, unor teroriști care nu erau bine cunoscuți, pentru a li se verifica rezistența nervoasă, li s-au dat „misiuni fioroase”. Numai câțiva au refuzat să devină teroriști. Aceast organizație criminală s-a numit mai întâi „Grupul Terorist”, apoi „Secția Politică pentru Interne”, iar mai târziu „Grupul de Cercetări Penale”.
Cserny a mai declarat la proces că printre „băieți” erau unul bețiv și nebun, Groo, care l-a omorât pe Dobsa, un om pașnic, pe care l-a întâlnit plimbându-se pe malul Dunării a doua zi de Paște și nu avea acte de identitate asupra lui. Groo a primit dispoziție de la șeful său să-i aplice lui Dubsa o bătaie, însă l-a omorât în chinuri.
Tribunalele revoluționare la care erau „judecători” băieții lui Lenin, au primit ordin să condamne la moarte pe toți acuzații. Dezbaterile la acest procese trebuiau să se termine în 10 minute. Pledoaria avocatului dura un minut.
Negustorul Gustav Szigeti l-a ascuns în casa lui pe fostul ministru al apărării al Ungariei, contele Alexandru Festelich. Fapta fiind descopeită, cei doi au fost omorâți cu lovituri de cuțit și gloanțe de revolver în cap, după care au fost aruncați în lacul Balaton. La proces, asasinul a recunoscut în totalitate fapta și a mai declarat că a tăiat urechea stângă a fostului ministru pentru a o arăta superiorului său, demonstrând astfel că misiunea fost îndeplinită. Pentru această faptă oribilă, asasinul a fost recompensat cu 5.000 de coroane.
Mă întreb ce vor fi înțeles cititorii români din cartea lui Paukerow. În 1920, România era o țară de drept. Astăzi, desigur, o înțelegem perfect.
Terorismul de stat a fost temenic teoretizat. Marx a scris că „Violența este moașa cu ajutorul căreia se naște noua societate”. Troțchi scrie că Lenin ar fi afirmat: „Ce-i nebunia asta? Cum să facem revoluție fără să executăm pe nimeni? Vor fi împușcați toți cei care nu se vor supune”. Lenin se referea frecvent la „teroarea de masă” și la „necruțătoarea teroare de masă”. Frica este cel mai puternic mijloc politic”, scria Troțchi. Într-o scrisoare către ministrul justiției Kurski, Lenin cerea ca „execuțiile să fie extinse”. Îndrăciții băieți ai lui Lenin s-au conformat întocmai ordinelor mentorilor lor.

„Confesiunile unui magistrat imperfect” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Confesiunile unui magistrat imperfect, „Tomis”, Constanța, 199?

Fragment din volumul în curs de apariție.

(....) Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă, și ea fiică de învățători din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibeș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneu, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacolele teatrale, muzeale și expozițiile de artă.

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.

Peste vreo doi ani, Ghiocel a fost mutată la Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Stoica Ionel, om de petreceri lungi, interminabile, cu prieteni. Nu-l cunoșteam personal. Mulți îi citau glumele și replicile spumoase, uneori deocheate, pe care le debita în stare euforică, în fața unui pahar de vin. 

(...)

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.

„Cristi” (RUSU)

 Titus Rusu, Cristi, „Tomis”, Constanța

Judecătorul Petrache Costache era un tip scund, slab, negricios, cu privire ageră, focoasă. Înainte de a fi judecător, a fost plăcintar în gara Ploiești. Vindea plăcinte și gogoși și în trenul personal Ploiești - Râmnicu Sărat și retur. Era țigan, originar din Urlați.

Eu l-am cunoscut prin 1958, când era președintele Tribunalului Raional Hârșova, unde era judecătoare fosta mea colegă și prietenă Turturică Didina, care avea să moară în condiții tragice la Constanța.

Mi-amintesc că Petrache cu Sulic Chirilă, procuror șef al Procuraturii Raionale Hârșova, fost pescar în Delta Dunării. Toți erau terorizați de primul secretar al comitetului raional de partid Coman, brutal și fără scrupule, care purta șapcă chiar în timpul toridei veri dobrogene.

Pe la începutul anilor 60, Petrache a fost transferat la Tribunalul Regional Constanța.

Era un om cumsecade, blând, nu făcea nimănui rău. Nici la procesele pe care le judeca nu făcea excese.

Absolvise câteva clase primare, Școala juridică de un an a Facultății de Drept din București, la fără frecvență.

Se preta la mici ciubucării. O dată a aplicat unui hoț o pedeapsă excesiv de mică, iar mai târziu am aflat că a primit de la cumnatul hoțului, care făcea parte din mafia comerțului constănțean, niște plocoane.

Am impresia că nu avea reprezentarea actului de justiție.

Era în stare să dea orice soluție, să condamne un nevinovat sau să nedreptățească pe cineva într-un proces civil sau de altă natură, dacă ar fi primit ordin de la un tovarăș de la partid sau de la un superior în funcție.

Stătea singur într-o încăpere din sediul actual al Judecătoriei Constanța. Îmi plăcea să studiez dosarele aici, deoarece Petrache era mai mult plecat, iar eu rămâneam singur, în liniște.

În încăperea în care lucra Petrache, exista un birou sculptat, vopsit în negru, o adevărată bijuterie, ce a făcut parte din mobilierul regelui Carol I. Într-o bună zi, piesa de mobilier a dispărut, iar în locul ei era o masă modernă de serie, făcută de Fabrica de mobilă Constanța. M-am interesat de obiectul regal dispărut și mi s-a spus că a fost aruncat, cu ocazia unei curățenii generale care se făcuse în tribunal. Indignat, l-am anunțat pe pictorul Răzvan Neicu, care făcea parte din Oficiul pentru Conservarea Patrimoniului Constanța.

Răzvan, cu colegii din Oficiu, a identificat și a luat în evidență celelalte piese de mobilier regal, care în prezent se află în biroul președintelui Curții de Apel Constanța și al președintelui Tribunalului Constanța. Priveam revoltat superba bibliotecă ce a aparținut lui Carol I, în care erau cărți politice, inclusiv ale lui N. Ceaușescu. Biblioteca purtat trei monograme ale lui Carol I (C-I), care au fost înlocuite prin două litere : T. R. (Tribunalul Regional).

Într-o ședință de judecată plicticoasă, nu știu ce i-a venit lui Petrache să-l certe, insultându-l chiar, pe un inculpat, judecat pentru evadare din detenție. Dosarul era simplu și comporta discuții, iar izbucnirea nervoasă alui Petrache, pe care nu mi-o explicam, apărea ca inutilă. Dar inculpatul, și el țigan, i-a răspuns prompt: „Cete dai mare mă, că ai ajuns judecător? Ai uitat când vindeai plăcinți în trinul de Ploiești - Râmnicu Sărat și strigai calde aveți plăcinți și tot tu răspundeai, fierbinți, fierbinți”.

Probabil că Petrache l-a recunoscut pe țiganul inculpat și a vrut să se dea grande. Dar nu i-a mers.

Timp de mai mulți ani Petrache a fost secretarul organizației de partid din tribunal. Pe judecătorii care stăteau rău cu dosarul de cadre, i-a lăsat în pace. Unii au fost ajutați să intre în partid.

Hazlie mi se părea situația că trebuia să depună cotizația de partid la CEC. Intra în panică și se împrumuta. Individul, după ce în casa cotizația lunară, cheltuia banii pe băutură. În fiecare zi mergea la restaurantul „Pescăruș” și bea, sprijinit de tejghea, câteva pahare cu țuică cu rom. Bea în timpul orelor de servici. Cineva a observat că pentru, a acoperi mirosul de băutură,  se parfuma și puțea îngrozitor.

Unii colegi îi ziceau Cristi, de la Cristache.

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Mărgărit” (DEȘLIU)

 Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța

Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.

Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.

Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.

Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.

Se judeca  procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.

Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.

Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.

(...)

Interviu cu Dinu Săraru (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

D. S. -(...) Am fost cuprins de tânăr de febra acestei revoluții. Să nu ți se pară curios, dar prin 1945 am participat la schimbarea primarului din raionul Horezu. Aveam 13 ani. (...)

-Poate pentru că eram fiul unu învățător care fusese ilegalist.

-(...) Din vremea aceea și pînă am terminat Clipa, pe care o aștept să apară, am tot visat să scriu un roman în care să vorbesc despre activiști.

-(...) A. Păunescu este indiscutabil un catalizator de energii artistice și unul din cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut în ceea ce privește promovarea talentelor, în ciuda crustei sale de om imposibil.

- Revoluția e atît de cuceritoare, chiar în perioada ei de copilărie, cînd poate fi sîngeroasă, încît peste vreme nu se reține decît partea ei frumoasă. Chiar și Bălcescu s-a bătut pentru a apuca o bucată din plușul de pe tronul regelui Louis-Philippe.

- M-au interesat în acest roman [Clipa] suferințele unui om care se afla pe baricadele revoluției și care a trebuit să îndure nedreptatea întîmplătoare a revoluției. (...) Maniu a fost unul dintre cei mai lași politicieni ai istoriei noastre moderne. Însă după ce a fost condamnat de tribunalul poporului el putea să aibă sentimentul că este un martir sau un erou. Dar ce tragedie trăia Lucrețiu Pătrășcanu? A fost o perioadă dramatică în istoria noastră cînd s–au făcut și erori, care, sigur, și-a pus pecetea pe epoca respectivă. Dar marele sens al revoluției noastre nu a fost alterat. Revoluția nu ține seama de un singur destin, ea se face cu destinele unui popor întreg.

- Care credeți că e sensul revoluției noastre?

- Fericirea omului. Dacă studiem cu atenție cuvîntările tov. N. Ceaușescu va trebui să observăm insistența, nu numai teoretică, programatică a acestui mare om pentru ideea de fericire a omului în România. (...) Fericirea e o stare gravă. Ea implică gravitate în fiecare, gest, act, cuvânt. Acest sfînt care e Bălcescu nu putea să devină sfânt dacă n-ar fi făcut ca toată biografia lui să fie egală cu ideea de sacrificiu pentru fericire. (...) Se manifestă o tendință spre bombasticism în presa noastră.

- Aș vrea să vă reamintesc un vers al lui Miron Radu Paraschivescu: „Nu cred în libertate cît nu-i a tuturor...”. (...)

- Setea de libertate nu se poate satura decît printr-o înțelegere extraordinară de angajată a necesității. (...) Libertatea fundamentală care s-a cîștigat este aceea de a ne dicta noi înșine destinul în acest moment, inclusiv privațiunile. (...) Există chiar niște riscuri ale democrației.

- (...) Am stat de vorbă mai demult cu copiii unui ministru pe care tatăl lor îi trimitea la școală cu mașina. I-am întrebat: „Cum o să vă duceți la școală cînd tatăl vostu nu va mai fi ministru?” Era o zi friguroasă și ei s-au și văzut în situația de a merge prin ger pe jos. „Cum așa?”, m-au întrebat ei. Le-am răspuns: „Așa cum merg la școală copiii lui Nicolae  al Getii de la mine din Slătioara.” (...) De la această concepție am pornit atunci cînd am scris în Flacăra o tabletă întitulată Exploatarea scaunului de către om, care mi-a adus o mulțime de scrisori. Descriam acolo o formă de „exploatare” în socialism. (...) Democrația trebuie să ne învețe că egalitatea se desfășoară între cetățeni egali nu între funcții.

- Cu cîteva fericite excepții, apar încă multe cărți lipsite de semnfiicații social-pol majore, care macină un cotidian domestic fără priză la actualitate. Război și pace  evocă starea de spirit a unei societăți în istorie. Nu numai un bal la familia Rostovilor. Alți scriitori trec dincolo de realitate și fabulează. Mai există și ipostaza scriitorului care ciupește istor. Stă pe marginea drumului pe care merge istoria și în reportajul lui pedestru vede doar piciorul soldatului căruia i s-a desfăcut moletiera.

-Tot făcîndu-se  ierarhizări din afara fenomenului literar, fără piedestal, scriitorimea s-a dezobișnuit de ideea că, dacă scriitorul are dreptul să scrie și să publice, și cititorul are dreptul să citească și să nu-i placă.

G. A. -O tristă realitate a vieții noastre literare o constituie „bisericuțele literare”.

D. S. - E una din dramele momentului nostru literar. Și eu am făcut politică de grup și eu am făcut erori, dar tot atunci am participat și la opera de promovare a celei mai bun generații de poeți actuale, pe vremea Luceafărului lui E. Barbu.

-(...) N-am fost laș, de pildă, cînd am participat la publicarea piesei lui M. Sorescu, Iona. Și nu era prea ușor să nu fii laș, cînd au fost atîția.(..) Am fost mai curînd oportunist, ceea ce e și mai îngrozitor. De pildă, atunci cînd n-am făcut praf niște piese fără cap și fără coadă și am închis ochii pe principiul „să trăim cu toții bine”. Atunci s-a spus: „S-a intelectualizat și Săraru! Nu mai e un primitiv.” Penibilă intelectualizare! Istoria culturii e dură. Ea operează numai cu da și nu. Nu reține decît pe da.

- (...) Uneori apar dueluri în presă cu cele mai modeste motive, subiectiviste, carieriste, de orgoliu. N-am mai asistat de mult la o înfruntare serioasă de idei. Parcă am avea vocația ciupelii.

- Cel mai interesant moment pentru literatură este momentul actual. Există apoi o extraordinară apetență pentru literatatura inspirată din viața politică. Ar fi dealtfel absurd ca o societate prin excelență politică cum este societatea noastră, să nu poată determina o literatură și o artă profund politică. Ele trebuie să contribuie la purificarea vieții noastre spirituale. (...) Cu o carte ca Răscoala rămîne Rebreanu în istoria literaturii nostre, nu cu Adam și Eva.

- (...) Am slăbiciunea lucrurilor concrete. Am să m-apuc odată să fac la margine de drum, în satul meu, Slătioara, o fîntînă.”

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).