O noua teorie despre moartea indragitei printese Diana. Dezvaluirile serviciilor secrete rusesti

PROTV 31 decembrie 2012

SIGURANŢA PERSONALULUI UMANITAR ÎN ATENŢIA UE

K. Georgieva  - www.kulmiyenews.com

Într-un articol de opinie din 2010 intitulat sugestiv ’’Nu trageţi!’’, comisarul european pentru ajutor umanitar Kristalina Georgieva  (13.08.1953 Sofia / Bulgaria - ) aborda problema pericolelor la care se expun lucrătorii umanitari, care operează conform principiilor de neutralitate, independenţă şi nediscriminare.

Acest text apărea în contextul în care UE este cel mai important contributor umanitar la nivel mondial. Un sondaj arăta că că 8 din 10 europeni considerau important că Uniunea acordă ajutor umanitar în zone din afara sa, mai mult de jumătate din cetăţenii europeni apreciind că acest ajutor este mai eficient când este intermediat de Comisia Europeană. Din 1992 UE a acţionat prin serviciul său de ajutor umanitar ECHO în peste 100 de ţări, activităţile sale durând în medie 6 luni. Cu un buget care a ajun în ultimii ani la 700 milioane euro, ECHO aduce în zonele afectate corturi, pături, alimente, medicamente, echipament medical, sisteme de purificare a apei şi combustibil şi acordă fonduri pentru echipe medicale, experţi în deminare, sprijin logistic şi transport.

Georgieva atrăgea atenţia că în 2009 au murit în misiune mai mulţi lucrători umanitari decât

europa.eu

membrii forţelor de pace ai Naţiunilor Unite, iar în perioada 1999-2009 numărul celor decedaţi în misiuni umanitare a crescut de la 30 la 102 şi numărul celor răpiţi a crescut de la 20 la 92.

Comisarul exemplifica cu cazul din oraşul Nyala, unul din puţinele din Darfur (vestul Sudanului), unde siguranţa lucrătorilor era relativ sigur. La doar două zile de la vizita sa în iunie 2010, doi lucrători au fost răpiţi chiar de la sediul lor, fiind din fericitre eliberaţi ulterior.

Protecţia tradiţională a personalului umanitar era asigurată de ’’acceptarea’’ lor de către beligeranţi, dar această atitudine devine din ce în ce mai puţin respectată în prezent. Ei devin ţinte pentru că sunt ’’martori oculari’’ ai crimelor împotriva civililor (estul Congo ului), sunt incluşi în agenda politico-ideologică  a combatanţilor (Afganistan) sau  răpirea lor este o activitate economică rentabilă. Oficialul european observa că ţările cele mai periculoase pentru lucrătorii umanitari ca Afganistan, Somalia şi Sudan sunt şi ţările care au cea mai mare nevoie de acest ajutor.

În planul de măsuri pe care UE îl viza pentru îmbunătăţirea securităţii personalului umanitar, Georgieva includea: un proiect de rezoluţie în cadrul Adunării Generale a ONU (adoptat la 15 decembrie 2010), extinderea sprijinului tehnico-financiar pentru ONU, Crucea Roşie şi ONG-uri, diseminarea dreptului internaţional printre beligeranţi şi încheierea de protocoale cu aceştia. În ultimă instanţă, comunitatea europeană s-a angajat să susţină măsuri punitive, considerând crimele împotriva lucrătorilor umanitar ca fiind crime de război.

În mod semnificativ pentru aceste demersuri , la 19 august 2010, când s-a comemorat Ziua mondială penstru asistenţă umanitară, pe sediul Comisiei Europene de la Bruxelles a fost instalat un afiş mare pentru a marca debutul campaniei de conştientizare ’’Nu trageţi! Sunt lucrător umanitar’’.

SURSE:
Kristalina Georgieva, ''Nu trageţi!'', ''Buletin de Europa'', Bucureşti, nr. 8, septembrie 2010, p. 5
Ajutor  umanitar, ''Europa.Portalul Uniunii Europene'', http://europa.eu/pol/hum/index_ro.htm

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Cel mai iubit dintre ambasadori” (STORK & ANDREESCU 1993)

Coen Storck în dialog cu Gabriel Andreescu, Cel mai iubit dintre ambasadori, trad. L. Andreescu, ALL, București, 1993, 108 p.

Cuprins

7 Introducere

12 1.Cei buni și cei răi

35 2.București: disidenți și securiști

65 3. Revoluția, în fața Teatrului Național

77 4. Martor, dar nu indiferent

94 5. Rebel și diplomat

coperta 4: Coen Stork este un personaj menit legendei. Imagini de epocă: C. S strecurîndu-se cu bicicleta pe străduțele Bucureștiului, urmărit de mașinile Securității; strigînd, cu pieptul lipit de gardul lui Mircea Dinescu, peste capul paznicilor: „Ceaușescu a fugit!”; C. S, prietenul pictorilor, scriitorilor, filozofilor neconformiști... Acest diplomat al cărui obraz amintește de autoportretele lui Van Gogh, acest artist mare care a ales calea unei profesiuni severe, este probabil incomod și pentru el însuși. dar, mai neconvențional și mai politicos decît oricare altul, își seduce și adversarii prin inteligență, umor, franchețe, modestie. Nimic totuși din viața sa complicată nu se arată atît de puternic cum este devoțiunea pentru adevăr și justiție.

„Mărgărit” (DEȘLIU)

 Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța

Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.

Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.

Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.

Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.

Se judeca  procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.

Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.

Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.

(...)