Probleme financiare pentru o veche familie nobiliară în Anglia interbelică (GALSWORTY 1932)

<
(...)
- Con mi-a mărturisit, urmă Lady Mont, că anul ăsta n-o mai poate soate la capăt. cu nunta lui Clare, și cu noul buget,și cu Jean care așteptă un copil, va fi nevoit să taie cîțiva arbori și să-și vîndă caii. Și noi sîntem strîmtorați. Noroc că Fleur e atît de bogată! Mare plictiseală banii ăștia! Ce părere ai?
Adrian tresări.
- Mă rog, nimeni nu se așteaptă azi la lucruri bune. dar ai nevoie de bani ca să-ți duci zilele.
- Și cînd mai ai și oameni care depind de tine... Boswell are o soră cu un picior paralizat; soția lui Johnson a făcut un cancer, biata de ea! Și fiecare are are pe cineva sau ceva! Dinny zice că maică-sa, la Condaford, face o mulțime de lucruri pentru sat. Așa că nu știu cum o s-o scoatem mai departe la capăt. Lawrence nu economisește un bănuț.
- Lunecăm printre două scaune, Em; și într-o bună zi o să ne izbim cu fundul de pămînt.
- Presupunem că o să ne retragem la azilul de bătrîni. (...) Sau o să plecăm în Kenia*; se spun că acolo se rentează să lucrezi.
- Urăsc ideea, izbucni Adrian cu subită energie, ca domnul Cutărică sau mai știu eu cine să cumpere Condafordul și să-l folosească pentru petrecerile de week-end.
- Aș lua calea codrului și m-aș preface în iele. Condafordul nu poate exista fără Cherrelli.
- Ba poate exista foarte bine. Există un proces afurisit numit evoluție. Și Anglia e patria lui.
Lady Mont oftă și, ridicându-se, porni în mers legănat spre papagalul ei.
- Polly!Tu și cu mine o să ne sfîrșim zilele la azil.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 76-77.

NOTĂ M.T.
* Kenya = Colonie și protectorat britanică în perioada 1920-1963. (http://www.britishempire.co.uk/maproom/kenya.htm)

Aristocrație și burghezie versus comunism (SERGHI 1958)

<
(...)
„ (...) Oare copilul* ăsta își dă seama de sacrificiile mele**? Știe cît m-am zbătut ca să-l primească la liceu? Cum s-o fi zvonit că sîntem moșieri***? A trebuit să dovedească, pledînd zile în șir, că moșia a fost în realitate un proces pentru o moștenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei****. Artemiza a renunțat, Clemansa***** a cîștigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion!****** Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă, și moșia, care nu a fost a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba rîde Mișa cu poftă și-și izbește fruntea: << Asta moșie, fetițo, uite moșia mea!  Inteligența, talentul, munca, astea-s moșii! Pune-l pe Victor să-nvețe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mîndru, bunică-tu, a vîndut lumînări în Piața de Flori, bomboane pentru colivă și o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluția burgheză. Burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane*******. Cererea a fost așa de mare că au început să se importe blazoanele din Fanar******** și de la Roma. >>”
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III., ed. Pontus, 1991, p. 166-167.

NOTE M.T.
* Victor
** Elena, mama lui Victor.
*** Persoanele cu origini sociale „nesănătoase”, adică boierești și bugheze, nu erau admise de noul regimul comunist în structurile sociale.
**** Artemiza și Clemansa,
***** Mama Elenei
****** La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice de către guvernul comunist, încheindu-se partea politică a comunizării României.
******* Blazon = Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason. 
Sursa: DEX '09 (2009) ******** Fanar = Cartier al Constantinopolului, unde, după cucerirea de către sultanul  otoman  Mehmed II în 1453, s-au retras aristocrația și patriahia greacă. În perioada 1711-1821 au fost numiți de către sultani ca domni ai Moldovei și Țării Românești dintre rezidenții acestui cartier. (http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_025abs1.html)

Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea  cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi  acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta  campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire  si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut  sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.

(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu  a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..

Opinia publica versus presa in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...) Ziaristul acesta, in aparenta, violent si dezordonat, nu era lipsit de o judecata rece, retinuta, ca sa zic asa... Cred ca el si-a dat seama ca opinia publica, la noi, e incapabila de discernamint, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profunda si intotdeauna cel care scrie are absoluta dreptate. Stiu o anecdota care s-ar aplica foarte bine opiniei publice romanesti. Se zice ca un sultan a vrut sa judece el insusi intr-un proces. I s-au infatisat deci partile si a inceput sa vorbeasca cel cu plingerea... Uluit, sultanul s-a intors catre cadiul, care facea un soi de oficiu de grefier, si i-a spus, ca omul care a descoperit America: ``Asta are dreptate... Sa stii ca are dreptate.`` Dar a vorbit si piritul, vreme indelungata, dupa cit se pare, caci sultanul s-a aplecat catre cadiu din nou: ``Si asta are dreptate!...``... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte ca nu e cu putinta ca amindoi sa aiba dreptate... Si sultanul, uimit de aceasta descoperire, i-a spus mingiindu-si cu intelepciune barba: ``Si tu ai dreptate!`` Oricine ``injura`` pe cineva la noi, in gazeta, ``are dreptate`` si tulbura. Se intelege de la sine ca aceasta excesiva sensibilitate a opiniei publice romanesti fata de orice afirmatie insemneaza anularea insasi a oricarei opinii adevarate, capabile de lupta si de rezistenta. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a inteles acest lucru si atunci a adoptat ca principiu deliberat: bestelirea crincena  acelui pe care vrea sa-l combata... Ca urmare a faptului ca nu sunt in stare de o opinie reala si de discernamint, romanii sunt poate si neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior.  Am inteles asta in timpul cit mai fost la legatia din Londra. Nicaieri nu sunt, cred eu, mai putin maniaci, adica in realitate mai putini oameni cu viata interioara ca la noi. As vrea sa fiu limpede, dar nu stii sa scrii poti s-o faci boacana; nu vreau sa spun ca toti maniacii au viata interioara, dar tin sa afirm ca, dupa pararea mea, dupa cite am inteles pe unde am fost, orice om cu viata interioara trebuie sa-si organizeze traiul, sa si-l simplifice pe baza citorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalti, care-l scutesc de atentie exterioara, de explicatii si de pierdere de timp... daca nu e inca limpede, poate ca am sa mai revin, caci faptul ca englejii, francejii, germanii si nordicii dau cel mai mare numar de maniaci mi-a dat mult de gindit cind eram in strainatate. Si cred ca e si usor de constatat din istorie ca mai toti oamenii mari au avut manii, adica au avut curajul sa treaca putin drept ridiculi. Un om ridicul e insa un om pierdut intr-o tara incapabila de discernamint si de aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca sa zic asa, la rangul de principiu, besteleala... 
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 157-158.

Proces pentru moșie în timpul domniei fanariotului Alexandru Moruzi în Moldova (SADOVEANU 1934)

<
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.

NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)

Procesul comunismului

„Scrisorile” lui Ion C. (Oni) Brătianu (IV) - actualitatea mesajului - 

Instituţia cenzurii comuniste în România 

``Jurnalul literar``, Bucuresti, ianuarie-martie 2012, an XXIII, nr. 1-6, p. 1, 4.

De la România regală la ţara tovarăşilor: 6 martie 1945, ziua instaurării comunismului. Guvernul lui Petru Groza

Digi24 6 martie 2014

Se întâmplă în România: un judecător a găsit un colonel din Securitate care nu a colaborat cu Securitatea

The Epoch Times România 22 februarie 2014

Biografia cronologică a lui I. Slavici (1848-1925) (Lyceum 75/1977 & Biblioteca școlarului 114/1981)

<
1848
La 18 ianuarie s-a născut la Șiria Ioan Slavici, fiul lui Slavu Slavici și al Elenei, născută Borlea. Savu Slavici, agricultor la origine, va deveni cojocar.
1854
Începe învățătura la școala din Șiria, avînd ca dascăl pe Dimitrie Voștinari.
1860
Se înscrie la liceul maghiar din Arad.
1865
Se transferă la liceul german din Timișoara (clasele VI și VII). Spre a se întreține, dă ore de meditație.
1867
Revine la Arad, unde frecventează ultima clasă de liceu (VIII) ca particular.
1868
Trece examenul de bacalaureat la Satu Mare.
Toamna, pleacă la Pesta să studieze dreptul. Se retrage din lipsă de mijloace materiale.
1869
Este secretar al notarului din Cumlăuș.
Toamna, se duce la Viena să-și satisfacă stagiul militar, reluîndu-și studiile de drept. Iarna îl întîlnește pe Eminescu, prezentat de medicinistul Ioan Hosanu.
1871
Debutul literar cu comedia Fata de birău în "Convorbiri literare", nr. 1. Studenții români din Viena fondează societatea "România jună", iar Slavici este ales președinte, D. Popovici Barcianu - secretar, iar Eminescu - bibliotecar.
Sărbătorirea a 400 de ani de la zidirea mînăstirii Putna. Slavici și Eminescu au avut rol principal în această acțiune.
Termină școala militară, devenind ofițer.
Continuă studiile la Viena.
1872
Reîntors la Viena, intră în biroul avocatului Mircea B. Stănescu din Arad, pentru practică.
Primele povești în "Convorbiri literare": Zîna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru.
1873
Timp de trei luni este redactor. al publicației "Gura satului", ocupînd apoi postul de arhivar la Consistoriul greco-oriental din Oradea.
E dat în judecată pentru "rebeliunea" de a fi apărat interesele țăranilor români din satul Păuliș, asupriți de administrație.
13 iunie: moartea mamei.
1 iulie: moartea tatălui.
Revine la Viena spre a-și termina studiile.
1874
Se îmbolnăvește greu, stă internat aproape întreg anul 1874, în spital.
Trece în Moldova (Iași), lucrînd pentru puțină vreme în redacția ziarului "Curierul".
Locuiește împreună cu Eminescu, Miron Pompiliu într-o chilie la "Trei ierarhi".
Se căsătorește cu Catinka Szoeke.
1875
Se stabilește la București, unde funcționează ca secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzaki; este profesor la liceul "Matei Basarab" din București.
Publică în "Convorbiri literare" Popa Tanda.
1877
În luna ianuarie intră în redacția ziarului "Timpul"; în toamnă este adus în redacție și Eminescu.
1878 februarie
Un alt redactor la "Timpul": I. L. Caragiale. Între cei trei scriitori se leagă o strînsă prietenie.
1879 martie
În "Convorbiri literare" apare Gura satului, o excelentă nuvelă rurală.
1880
Reintră în învățămînt. Funcționează la început la Școala normală pentru învățătura poporului român, apoi din 1882, la Azilul "Elena Doamna".
iulie: Apare în "Convorbiri literare" nuvela Budulea taichii.
1881
La editura "Socec" publică volumul Novele din popor.
Secretar al Societății pentru cultura poporului român.
1882
N. Xenopol, Novele din popor, în "Românul", 7 februarie.
M. Eminescu, "Novele din popor", în "Timpul", nr. 69.
Călătorie în Italia, observații despre arta italiană.
1883
Publică un Curs de literatură poporană și un curs de Estetică.
1884 aprilie 26
Preia conducerea revistei "Tribuna" din Sibiu, pe care o va păstra pînă în 1890.
Volumul Azilul Elena Doamna, Sibiu.
Volumul Pădureanca, Sibiu.
1885 februarie
Primul proces de presă al "Tribunei", Slavici acuzat și achitat.
Divorțează de Catinka Szoeke.
1886
mai: Al doilea și al treilea proces de proces al "Tribunei". Slavici amendat cu 100 de florini.
noiwmbrie: Al patrulea proces de presă al "Tribunei". Slavici condamnat la 3 zile închisoare și amendă.
Se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, profesoară de naturale.
Scrie drama istorică Gaspar Grațiani.
Nașterea întîiului copil, Titu.
1887
Este ales secretar al conducerii Partidului Național din Transilvania, al cărui președinte era G. Bariț.
1888
aprilie Oficialitatea austro-ungară îi intentează al cincilea proces de presă, fiind condamnat la un amendă de 100 de florini și un an de temniță, pedeapsă pe care o va executa la Vaț.
Premiera piesei Gaspar Gratiani la Teatrul Național din București.
1889
ianuarie: Nașterea fiicei sale Lavinia Ioana-Iosefina.
iunie: Iese din închisoare. Revine la București.
1890
Slavici se reîntoarce la București.
Se naște fiul său Ion Marcel.
1891
Se naște fiica sa Fulvia.
1892
Începe publicarea, la editura "Cartea românească", volumelor de nuvele: vol. II în 1896, vol. III 1914 (?), vol IV (f. a. 1926), vol. V (f. a. 1927), vol. VI 1927.
1893 noiembrie
Scoate ziarul "Corespondența română".
N. Iorga, Schițe din literatura română, Iași.
1894
mai Apare revista "Vatra", a cărei conducere este asigurată de Caragiale, Slavici și Coșbuc.
În conducerea Institutului "Ioan Oteteleșeanu" din Măgurele, alături de soție, funcționînd pînă în 1908.
Publică în numerele 1-34 din revista "Vatra" romanul Mara.
Nașterea fiicei sale Elena.
1896
Volumul "Tribuna" și tribuniștii, Orăștie.
Se naște Ioana-Livia, ultimul său copil.
1902
Volumul 1 Din bătrîni (Luca), București.
1903
G. Panu, Amintiri de la Junimea, București.
1905
Volumul 2 Din bătrîni (Manea), București.
1906
Apare, la Budapesta, în volum romanul Mara.
Volumul Institutul Oteteleșanu din Măgurele, București.
N. Iorga, Un nou roman al d-lui Slavici, "Mara", în "Sămănătorul", nr. 25.
Apare, în "Tribuna poporului" (Arad) romanul Corbeiu (needitat în volum).
1907
Ovid Densusianu, Slavici Ioan: Mara, în "Viața nouă", II, nr. 24.
1908
Revine de la Măgurele la București.
Asigură conducerea ziarului "Minerva", pînă la șfîrșitul anului următor.
În acest ziar publică din dec. 1908 pînă-n februarie 1909 romanul Din două lumi.
Publică volumul Povești. Vol. II (f. a. 1923?).
1909
Este ales membru al Societății scriitorilor români.
Volumul Din valurile vieții, București.
E. Hodoș, I. Slavici: "Povești", în "Luceafărul", nr. 12.
1910
Împreună cu E. Bratu pune bazele agenției de presă "Corespondența română"; este învățător la școala comunității evanghelice germane.
Volumul Românii din Ardeal, București.
1912
Moare, la Berlin, I. L. Caragiale. Slavici scrie necrologul Un om mare ("Minerva literară ilustrată").
1914
Timp de un an lucrează la ziarul "Ziua". Izbucnește primul război mondial. Adoptă o atitudine filogermană.
Volumul Gramatica limbii române. Etimologia, București.
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, București.
1915
Volumul Politica națională română, București.
Arestat ca filogerman; este eliberat înainte de retragerea trupelor noastre din București.
Redactor principal la "Gazeta Bucureștilor" unde scrie articole în care ia apărarea Germaniei și atacă pe aliații României (în acest timp capitala era sub ocupație germană).
1919
Este din nou arestat, deținut la Văcărești, unde se întîlnește cu I. C. Frimu. S. și alți redactori de la "Gazeta Bucureștilor" sînt condamnați la 5 ani închisoare pentru atitudinea politică din timpul războiului. Este eliberat, ca și Arghezi, după un an.
1920
Volumul Din două lumi, București.
1921
Tipărește Închisorile mele.
1923
Volumul Cel din urmă armaș, București.
1924
Publică volumul Amintiri.
nov. 1924 - dec. 1925
Publică în "Adevărul literar și artistic" romanul Din păcat în păcat (nepublicat în volum).
1925
G. Bogdan-Duică, în "Societatea de mîine", II, nr. 4-5.
Ioan Slavici moare la 17 august, la Panciu.
G. Baiculescu, Operele lui Ioan Slavici, în "Adevărul literar și artistic",  nr. 247.
1930
Volumul Lumea prin care am trecut, București.
1964
I. Peltz, Așa cum i-am cunoscut, București.
>

Surse
Ioan Slavici, Mara, ediția II, ed. Albatros/ col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. XXVI-XXXVIII (Constantin Măciucă, Tabel cronologic), 299-301 (Bibliografie).
Ioan Slavici, Moara cu noroc, ed. Albatros/col. Biblioteca școlarului nr. 114, București, 1981, pp. 393-396 (Tabel cronologic).

Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare:  Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.

Generalul Czeslaw Kiszczak, fostul ministru de interne polonez, condamnat la doi ani închisoare pentru introducerea legii marțiale în 1981

MOLDOVA.EUROPALIBERA.ORG, 13 ianuarie 2012

Ilario Țiu, Generalii reacţionari, în vizorul comuniştilor

”Jurnalul National”, București, 29 ianuarie 2008

Magistratul D. Onica versus magistratul G. Râpeanu (RUSU 2000)

 Titus Rusu, Doi magistrați, „Tomis”, februarie 2000

În urma reformei învățământului din 1948, facultățile de drept au fost politizate, au devenit ideologice. Un avocat constănțean, absolvent în 1948, mi-a povestit cu umor, cum unii dintre colegii săi, pentru a nu fi încorporați, nu s-au prezentat la unul sau două examene. Anul următor, 1949, pe lângă materiile restante, au trebuit să mai dea examen la marxism-leninism și economie politică.
În 1952, când am devenit student, epurările erau terminate de mult. Majoritatea profesorilor proveneau din „apparatciki” și avocați fără procese. Aveam să aflu, cu stupoare, că decanul Belle nu era jurist. La data numirii ca decan era student în anul II fără frecvență. Anibal Teodorescu, fost decan și profesor, era închis fără hotărâre de condamnare. Nu i se putea reproșa nimic, în afară de faptul că a criticat regimul. Profesorii Istrate Micescu și Mihai Rarincescu au murit în închisoare.
Pe Grigore Râpeanu l-am avut profesor în anul I, la istoria general a statului și dreptului. Preda un curs obișnuit, politizat, probabil tradus din limba rusă.
În primăvara anului 1954, când eram în anul II, am fost surprins să-l văd pe Râpeanu pe culoarele facultății, în uniformă militară, cu gradul de colonel de justiție. Era de statură potrivită, slab, cu fața smeadă și riduri adânci. Parcă avea un cap de mort. Purta cizme care-i puneau în evidență picioarele subțiri și strâmbe. Studenții îl priveau curioși. S-a aflat repede că participa ca procuror în procesul grupului Pătrășcanu, la Tribunalul Suprem - Colegiul Militar. Privindu-l, ne dădeam seama că este frământat, zguduit, că trăia o dramă. După proces a fost numit procuror general adjunct militar. Coordona procuraturile militare.
În anul III ne-a predat dreptul penal - partea specială. Venea la curs în uniformă de procuror militar. Era destins, detașat. Vorbea inteligibil, coerent, cu voce tare, încât studenții puteau să ia ușor notițe. Ultima dată l-am văzut la Constanța, în septembrie 1957, după absolvirea facultății, la o ședință cu judecătorii și procurorii din regiunea Dobrogea. A fost mai dur decât ca prim secretar. Printre alții a fost criticat și Aurel Gherghe, procuror stagiar, absolvent al facultății în 1956. Aurică, respectuos, cu demnitate și calm, a respins reproșurile nedrepte care i s-au făcut. Râpeanu a reacționat brutal, neținând seama de argumentele fostului său student. Aurică avea un acut simț a demnității, onoarei, dreptății.
În 1968, într-o nouă conjunctură politică, Plenul Tribunalului Suprem a admis recursul extraordinar al procurorului general și a achitat pe toți inculpații. Pătrășcanu și Remus Koffler fuseseră executați de mult.
La puțin timp, Gherghe, care era procuror la Procuratura Generală, mi-a relatat pe larg cum s-a desfășurat procesul Pătrășcanu la care a asista din curiozitate. Procurorul general Augustin Alexa, fost lucrător la calea ferată, a citit monoton, stâlcind unele cuvinte, recursul redactat de Secția Judiciară Penală din Procuratura Generală. În sală era o căldură înăbușitoare. Alexa, gras, își ștergea cu batista transpirația abundentă de pe chelie și față. Judecătorii ascultau absenți, impasibili. Lipsea solemnitatea unui proces de asemenea anvergură. Era o indiferență totală. Sala era aproape goală.
Tot în 1968, la Constanța, asistentul Aurel Dincu de la Catedra de drept penal a Facultății de drept din București, mi-a descris ședința cu profesorii și studenții din aula facultății, la care s-a discutat despre procesul Pătrășcanu. Profesorul Râîpeanu a plâns și și-a blestemat mama care l-a făcut. Și alți profesori și studenți cu care am discutat, mi-au relatat, în esență, aceleași lucruri. prof. univ. dr. Tudor Popescu, o istorie vie a dreptului românesc, la o emisiune a TVR 1 a vorbit despre ședința din aula facultății și blestemul mamei.
Dincu mi-a relatat că Râpeanu i-ar fi confiat că în timpul procesului Pătrășcanu a fost însoțit tot timpul de un colonel de securitate, care l-a amenințat că-l împușcă dacă observă ceva suspect.Dincu, originar din Cernavodă, vărul lui Traian Poenaru, actualu procuror general al Parchetului Curții de Apel Constanța, avea să ajungă profesor de criminologie. Păcat că a plecat prematur dintre noi.
Prof. univ. dr. D. Horodișteanu mi-a spus că prin 1970, când își pregătea teza de dotorat, l-a vizitat pe Râpeanu acasă de mai multe ori. Locuia într-un apartament de nouă camere, la etajul I al unei vile de pe bd. Aviatorilor. Avea mobilă stil, obiecte de artă și o bibliotecă bogată. Locuia cu soția, casnică, și cu doi copii. Fata era translator la Ambasada Canadei. La un pahar cu vin, Râpeanu s-a confesat că avut îndoieli cu privire la vinovăția lui Pătrășcanu, însă a primit dispoziții de la persoane din conducerea partidului să susțină acuzarea. În 1968, după achitarea grupului Pătrășcanu, a fost chemat la CC, unde i s- aluat carnetul de partid, fără a fi exclus. Era în evidența organizație de partid din facultate, plătea cotizație lunară și participa la ședințe. Mergea la facultate cu autobuzul. Se plângea că nu-i ajunge leafa. A murit mai întâi soția lui Râpeanu. Prin anii 80, fiica și fiul lui au murit într-un accident de circulație pe valea Prahovei, în timp ce se întorceau cu autoturismul la București.
În 1968, i-am spus judecătorului Dimitrie Onica din București, căruia prietenii îi spuneau Mitru, cele relatate de Dincu. Mitru mi-a replicat că ar fi preferat să fie împușcat decât să fie nedrept. Cunoscându-l bine, l-am crezut. Mitru, după terminarea facultății, a urmat cursuri postuniversitare de trei ani pentru diplomație. A fost coleg cu Gh. Tinca, T. Meleșcanu, Marin Buhoară și alții. La absolvire, imputându-i-se o relație sentimentală „neprincipială”, nu a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe. S-a întors judecător în București, unde a făcut o impresie bună. Ne întîlnim frecvent în Bucureși și Constanța. Ne știm din liceu. La 21 decembrie 1989 a fost arestat împreună cu mai mulți tineri care demonstrau pe bd. Magheru în fața sălii Dalles. La Jilava, când s-a aflat că este judecător la Tribunalul București, i s- a aplicat o corecție. A doua zi a fost pus în libertate. La început unii colegi nu l-au crezut, apoi au dat diferite explicații hilare cu privire la participarea lui la demonstrație alături de cei tineri. M-a amuzat replica unui coleg care susținea că este exclus ca Mitru să fi fost beat ziua la prânz, întrucât este știut că el „servește” doar seara. Mitru mi-a dat o explicație simplă și credibilă. Trecea pe bulevard și a văzut tinerii demonstrând în fața sălii Dalles. S-a simțit atras de ei ca de un magnet. Li s-a alăturat. Gestul putea să-i fie fatal.
Dimitrie Onica nu are brevet de revoluționar. A fost avansat judecător la Curtea Supremă de Justiție, iar la expirarea mandatului de șase ani, nu a fost reales. S-a pensionat și practică avocatura în București. Este un magistrat, un senior al dreptului.

„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)

 Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998

La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri. 

L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul.  Numai că, așa cum avea să (...).

Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.

După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.

O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar. 

(...)

„Cristi” (RUSU)

 Titus Rusu, Cristi, „Tomis”, Constanța

Judecătorul Petrache Costache era un tip scund, slab, negricios, cu privire ageră, focoasă. Înainte de a fi judecător, a fost plăcintar în gara Ploiești. Vindea plăcinte și gogoși și în trenul personal Ploiești - Râmnicu Sărat și retur. Era țigan, originar din Urlați.

Eu l-am cunoscut prin 1958, când era președintele Tribunalului Raional Hârșova, unde era judecătoare fosta mea colegă și prietenă Turturică Didina, care avea să moară în condiții tragice la Constanța.

Mi-amintesc că Petrache cu Sulic Chirilă, procuror șef al Procuraturii Raionale Hârșova, fost pescar în Delta Dunării. Toți erau terorizați de primul secretar al comitetului raional de partid Coman, brutal și fără scrupule, care purta șapcă chiar în timpul toridei veri dobrogene.

Pe la începutul anilor 60, Petrache a fost transferat la Tribunalul Regional Constanța.

Era un om cumsecade, blând, nu făcea nimănui rău. Nici la procesele pe care le judeca nu făcea excese.

Absolvise câteva clase primare, Școala juridică de un an a Facultății de Drept din București, la fără frecvență.

Se preta la mici ciubucării. O dată a aplicat unui hoț o pedeapsă excesiv de mică, iar mai târziu am aflat că a primit de la cumnatul hoțului, care făcea parte din mafia comerțului constănțean, niște plocoane.

Am impresia că nu avea reprezentarea actului de justiție.

Era în stare să dea orice soluție, să condamne un nevinovat sau să nedreptățească pe cineva într-un proces civil sau de altă natură, dacă ar fi primit ordin de la un tovarăș de la partid sau de la un superior în funcție.

Stătea singur într-o încăpere din sediul actual al Judecătoriei Constanța. Îmi plăcea să studiez dosarele aici, deoarece Petrache era mai mult plecat, iar eu rămâneam singur, în liniște.

În încăperea în care lucra Petrache, exista un birou sculptat, vopsit în negru, o adevărată bijuterie, ce a făcut parte din mobilierul regelui Carol I. Într-o bună zi, piesa de mobilier a dispărut, iar în locul ei era o masă modernă de serie, făcută de Fabrica de mobilă Constanța. M-am interesat de obiectul regal dispărut și mi s-a spus că a fost aruncat, cu ocazia unei curățenii generale care se făcuse în tribunal. Indignat, l-am anunțat pe pictorul Răzvan Neicu, care făcea parte din Oficiul pentru Conservarea Patrimoniului Constanța.

Răzvan, cu colegii din Oficiu, a identificat și a luat în evidență celelalte piese de mobilier regal, care în prezent se află în biroul președintelui Curții de Apel Constanța și al președintelui Tribunalului Constanța. Priveam revoltat superba bibliotecă ce a aparținut lui Carol I, în care erau cărți politice, inclusiv ale lui N. Ceaușescu. Biblioteca purtat trei monograme ale lui Carol I (C-I), care au fost înlocuite prin două litere : T. R. (Tribunalul Regional).

Într-o ședință de judecată plicticoasă, nu știu ce i-a venit lui Petrache să-l certe, insultându-l chiar, pe un inculpat, judecat pentru evadare din detenție. Dosarul era simplu și comporta discuții, iar izbucnirea nervoasă alui Petrache, pe care nu mi-o explicam, apărea ca inutilă. Dar inculpatul, și el țigan, i-a răspuns prompt: „Cete dai mare mă, că ai ajuns judecător? Ai uitat când vindeai plăcinți în trinul de Ploiești - Râmnicu Sărat și strigai calde aveți plăcinți și tot tu răspundeai, fierbinți, fierbinți”.

Probabil că Petrache l-a recunoscut pe țiganul inculpat și a vrut să se dea grande. Dar nu i-a mers.

Timp de mai mulți ani Petrache a fost secretarul organizației de partid din tribunal. Pe judecătorii care stăteau rău cu dosarul de cadre, i-a lăsat în pace. Unii au fost ajutați să intre în partid.

Hazlie mi se părea situația că trebuia să depună cotizația de partid la CEC. Intra în panică și se împrumuta. Individul, după ce în casa cotizația lunară, cheltuia banii pe băutură. În fiecare zi mergea la restaurantul „Pescăruș” și bea, sprijinit de tejghea, câteva pahare cu țuică cu rom. Bea în timpul orelor de servici. Cineva a observat că pentru, a acoperi mirosul de băutură,  se parfuma și puțea îngrozitor.

Unii colegi îi ziceau Cristi, de la Cristache.

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Revoluție și reformă” (ILIESCU 1994)

 Ion Iliescu, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994, 279 p.

7 Cuvânt către cititor

11 I.Revoluția din decembrie 1989 și nașterea noii puteri
11 Revoluția ca explozie
14 Mașinațiuni, scenarii, complot?
19 Descompunerea puterii
27 O biografie aproape obișnuită
45 Revolta din Timișoara
53 Vremea acțiunii
58 Primele focuri de armă
64 O nouă putere se înfiripă
70 O situație confuză și periculoasă
79 Procesul lui Ceaușescu
82 Fantasma securității

87 II.Instaurarea democrației
87 Recuperarea istoriei
92 Convulsiile începutului
97 O putere lipsită de mijloace de apărare
100 28 ianuarie
104 Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
110 Evenimentele de la Târgu Mureș
122 Piața Universității
129 Alegeri libere și contestare violentă
134 Intervenția minerilor

141 III.În căutarea echilibrului și stabilității. Structurarea statului de drept
141 Depășirea provizoratului politic
147 Guvernarea și noi tensiuni sociale
160 Noua Constituție a țării
166 Alegeri locale, scindarea FSN și un divorț nu tocmai „de catifea”
170 Alegerile parlamentare și prezidențiale
185 Dialoguri și negocieri politice

191 IV.Reforma economică
191 O moștenire grea
197 Și, totuși, ce putem reconsidera
206 Dilemele tranziției
210 Nevoia unei viziuni strategice asupra tranziției
215 Cum am pornit și care erau motivațiile
223 De fapt, s-a urnit sau nu reforma?
233 Mersul reformei și unele presiuni
243 Cum stăm și ce avem de făcut

259 V.România - factor european de stabilitate

273 VI.Omul politic și sfidările lumii de azi

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016,