Titus Rusu, Doi magistrați, „Tomis”, februarie 2000
În urma reformei învățământului din 1948, facultățile de drept au fost politizate, au devenit ideologice. Un avocat constănțean, absolvent în 1948, mi-a povestit cu umor, cum unii dintre colegii săi, pentru a nu fi încorporați, nu s-au prezentat la unul sau două examene. Anul următor, 1949, pe lângă materiile restante, au trebuit să mai dea examen la marxism-leninism și economie politică.
În 1952, când am devenit student, epurările erau terminate de mult. Majoritatea profesorilor proveneau din „apparatciki” și avocați fără procese. Aveam să aflu, cu stupoare, că decanul Belle nu era jurist. La data numirii ca decan era student în anul II fără frecvență. Anibal Teodorescu, fost decan și profesor, era închis fără hotărâre de condamnare. Nu i se putea reproșa nimic, în afară de faptul că a criticat regimul. Profesorii Istrate Micescu și Mihai Rarincescu au murit în închisoare.
Pe Grigore Râpeanu l-am avut profesor în anul I, la istoria general a statului și dreptului. Preda un curs obișnuit, politizat, probabil tradus din limba rusă.
În primăvara anului 1954, când eram în anul II, am fost surprins să-l văd pe Râpeanu pe culoarele facultății, în uniformă militară, cu gradul de colonel de justiție. Era de statură potrivită, slab, cu fața smeadă și riduri adânci. Parcă avea un cap de mort. Purta cizme care-i puneau în evidență picioarele subțiri și strâmbe. Studenții îl priveau curioși. S-a aflat repede că participa ca procuror în procesul grupului Pătrășcanu, la Tribunalul Suprem - Colegiul Militar. Privindu-l, ne dădeam seama că este frământat, zguduit, că trăia o dramă. După proces a fost numit procuror general adjunct militar. Coordona procuraturile militare.
În anul III ne-a predat dreptul penal - partea specială. Venea la curs în uniformă de procuror militar. Era destins, detașat. Vorbea inteligibil, coerent, cu voce tare, încât studenții puteau să ia ușor notițe. Ultima dată l-am văzut la Constanța, în septembrie 1957, după absolvirea facultății, la o ședință cu judecătorii și procurorii din regiunea Dobrogea. A fost mai dur decât ca prim secretar. Printre alții a fost criticat și Aurel Gherghe, procuror stagiar, absolvent al facultății în 1956. Aurică, respectuos, cu demnitate și calm, a respins reproșurile nedrepte care i s-au făcut. Râpeanu a reacționat brutal, neținând seama de argumentele fostului său student. Aurică avea un acut simț a demnității, onoarei, dreptății.
În 1968, într-o nouă conjunctură politică, Plenul Tribunalului Suprem a admis recursul extraordinar al procurorului general și a achitat pe toți inculpații. Pătrășcanu și Remus Koffler fuseseră executați de mult.
La puțin timp, Gherghe, care era procuror la Procuratura Generală, mi-a relatat pe larg cum s-a desfășurat procesul Pătrășcanu la care a asista din curiozitate. Procurorul general Augustin Alexa, fost lucrător la calea ferată, a citit monoton, stâlcind unele cuvinte, recursul redactat de Secția Judiciară Penală din Procuratura Generală. În sală era o căldură înăbușitoare. Alexa, gras, își ștergea cu batista transpirația abundentă de pe chelie și față. Judecătorii ascultau absenți, impasibili. Lipsea solemnitatea unui proces de asemenea anvergură. Era o indiferență totală. Sala era aproape goală.
Tot în 1968, la Constanța, asistentul Aurel Dincu de la Catedra de drept penal a Facultății de drept din București, mi-a descris ședința cu profesorii și studenții din aula facultății, la care s-a discutat despre procesul Pătrășcanu. Profesorul Râîpeanu a plâns și și-a blestemat mama care l-a făcut. Și alți profesori și studenți cu care am discutat, mi-au relatat, în esență, aceleași lucruri. prof. univ. dr. Tudor Popescu, o istorie vie a dreptului românesc, la o emisiune a TVR 1 a vorbit despre ședința din aula facultății și blestemul mamei.
Dincu mi-a relatat că Râpeanu i-ar fi confiat că în timpul procesului Pătrășcanu a fost însoțit tot timpul de un colonel de securitate, care l-a amenințat că-l împușcă dacă observă ceva suspect.Dincu, originar din Cernavodă, vărul lui Traian Poenaru, actualu procuror general al Parchetului Curții de Apel Constanța, avea să ajungă profesor de criminologie. Păcat că a plecat prematur dintre noi.
Prof. univ. dr. D. Horodișteanu mi-a spus că prin 1970, când își pregătea teza de dotorat, l-a vizitat pe Râpeanu acasă de mai multe ori. Locuia într-un apartament de nouă camere, la etajul I al unei vile de pe bd. Aviatorilor. Avea mobilă stil, obiecte de artă și o bibliotecă bogată. Locuia cu soția, casnică, și cu doi copii. Fata era translator la Ambasada Canadei. La un pahar cu vin, Râpeanu s-a confesat că avut îndoieli cu privire la vinovăția lui Pătrășcanu, însă a primit dispoziții de la persoane din conducerea partidului să susțină acuzarea. În 1968, după achitarea grupului Pătrășcanu, a fost chemat la CC, unde i s- aluat carnetul de partid, fără a fi exclus. Era în evidența organizație de partid din facultate, plătea cotizație lunară și participa la ședințe. Mergea la facultate cu autobuzul. Se plângea că nu-i ajunge leafa. A murit mai întâi soția lui Râpeanu. Prin anii 80, fiica și fiul lui au murit într-un accident de circulație pe valea Prahovei, în timp ce se întorceau cu autoturismul la București.
În 1968, i-am spus judecătorului Dimitrie Onica din București, căruia prietenii îi spuneau Mitru, cele relatate de Dincu. Mitru mi-a replicat că ar fi preferat să fie împușcat decât să fie nedrept. Cunoscându-l bine, l-am crezut. Mitru, după terminarea facultății, a urmat cursuri postuniversitare de trei ani pentru diplomație. A fost coleg cu Gh. Tinca, T. Meleșcanu, Marin Buhoară și alții. La absolvire, imputându-i-se o relație sentimentală „neprincipială”, nu a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe. S-a întors judecător în București, unde a făcut o impresie bună. Ne întîlnim frecvent în Bucureși și Constanța. Ne știm din liceu. La 21 decembrie 1989 a fost arestat împreună cu mai mulți tineri care demonstrau pe bd. Magheru în fața sălii Dalles. La Jilava, când s-a aflat că este judecător la Tribunalul București, i s- a aplicat o corecție. A doua zi a fost pus în libertate. La început unii colegi nu l-au crezut, apoi au dat diferite explicații hilare cu privire la participarea lui la demonstrație alături de cei tineri. M-a amuzat replica unui coleg care susținea că este exclus ca Mitru să fi fost beat ziua la prânz, întrucât este știut că el „servește” doar seara. Mitru mi-a dat o explicație simplă și credibilă. Trecea pe bulevard și a văzut tinerii demonstrând în fața sălii Dalles. S-a simțit atras de ei ca de un magnet. Li s-a alăturat. Gestul putea să-i fie fatal.
Dimitrie Onica nu are brevet de revoluționar. A fost avansat judecător la Curtea Supremă de Justiție, iar la expirarea mandatului de șase ani, nu a fost reales. S-a pensionat și practică avocatura în București. Este un magistrat, un senior al dreptului.
În 1952, când am devenit student, epurările erau terminate de mult. Majoritatea profesorilor proveneau din „apparatciki” și avocați fără procese. Aveam să aflu, cu stupoare, că decanul Belle nu era jurist. La data numirii ca decan era student în anul II fără frecvență. Anibal Teodorescu, fost decan și profesor, era închis fără hotărâre de condamnare. Nu i se putea reproșa nimic, în afară de faptul că a criticat regimul. Profesorii Istrate Micescu și Mihai Rarincescu au murit în închisoare.
Pe Grigore Râpeanu l-am avut profesor în anul I, la istoria general a statului și dreptului. Preda un curs obișnuit, politizat, probabil tradus din limba rusă.
În primăvara anului 1954, când eram în anul II, am fost surprins să-l văd pe Râpeanu pe culoarele facultății, în uniformă militară, cu gradul de colonel de justiție. Era de statură potrivită, slab, cu fața smeadă și riduri adânci. Parcă avea un cap de mort. Purta cizme care-i puneau în evidență picioarele subțiri și strâmbe. Studenții îl priveau curioși. S-a aflat repede că participa ca procuror în procesul grupului Pătrășcanu, la Tribunalul Suprem - Colegiul Militar. Privindu-l, ne dădeam seama că este frământat, zguduit, că trăia o dramă. După proces a fost numit procuror general adjunct militar. Coordona procuraturile militare.
În anul III ne-a predat dreptul penal - partea specială. Venea la curs în uniformă de procuror militar. Era destins, detașat. Vorbea inteligibil, coerent, cu voce tare, încât studenții puteau să ia ușor notițe. Ultima dată l-am văzut la Constanța, în septembrie 1957, după absolvirea facultății, la o ședință cu judecătorii și procurorii din regiunea Dobrogea. A fost mai dur decât ca prim secretar. Printre alții a fost criticat și Aurel Gherghe, procuror stagiar, absolvent al facultății în 1956. Aurică, respectuos, cu demnitate și calm, a respins reproșurile nedrepte care i s-au făcut. Râpeanu a reacționat brutal, neținând seama de argumentele fostului său student. Aurică avea un acut simț a demnității, onoarei, dreptății.
În 1968, într-o nouă conjunctură politică, Plenul Tribunalului Suprem a admis recursul extraordinar al procurorului general și a achitat pe toți inculpații. Pătrășcanu și Remus Koffler fuseseră executați de mult.
La puțin timp, Gherghe, care era procuror la Procuratura Generală, mi-a relatat pe larg cum s-a desfășurat procesul Pătrășcanu la care a asista din curiozitate. Procurorul general Augustin Alexa, fost lucrător la calea ferată, a citit monoton, stâlcind unele cuvinte, recursul redactat de Secția Judiciară Penală din Procuratura Generală. În sală era o căldură înăbușitoare. Alexa, gras, își ștergea cu batista transpirația abundentă de pe chelie și față. Judecătorii ascultau absenți, impasibili. Lipsea solemnitatea unui proces de asemenea anvergură. Era o indiferență totală. Sala era aproape goală.
Tot în 1968, la Constanța, asistentul Aurel Dincu de la Catedra de drept penal a Facultății de drept din București, mi-a descris ședința cu profesorii și studenții din aula facultății, la care s-a discutat despre procesul Pătrășcanu. Profesorul Râîpeanu a plâns și și-a blestemat mama care l-a făcut. Și alți profesori și studenți cu care am discutat, mi-au relatat, în esență, aceleași lucruri. prof. univ. dr. Tudor Popescu, o istorie vie a dreptului românesc, la o emisiune a TVR 1 a vorbit despre ședința din aula facultății și blestemul mamei.
Dincu mi-a relatat că Râpeanu i-ar fi confiat că în timpul procesului Pătrășcanu a fost însoțit tot timpul de un colonel de securitate, care l-a amenințat că-l împușcă dacă observă ceva suspect.Dincu, originar din Cernavodă, vărul lui Traian Poenaru, actualu procuror general al Parchetului Curții de Apel Constanța, avea să ajungă profesor de criminologie. Păcat că a plecat prematur dintre noi.
Prof. univ. dr. D. Horodișteanu mi-a spus că prin 1970, când își pregătea teza de dotorat, l-a vizitat pe Râpeanu acasă de mai multe ori. Locuia într-un apartament de nouă camere, la etajul I al unei vile de pe bd. Aviatorilor. Avea mobilă stil, obiecte de artă și o bibliotecă bogată. Locuia cu soția, casnică, și cu doi copii. Fata era translator la Ambasada Canadei. La un pahar cu vin, Râpeanu s-a confesat că avut îndoieli cu privire la vinovăția lui Pătrășcanu, însă a primit dispoziții de la persoane din conducerea partidului să susțină acuzarea. În 1968, după achitarea grupului Pătrășcanu, a fost chemat la CC, unde i s- aluat carnetul de partid, fără a fi exclus. Era în evidența organizație de partid din facultate, plătea cotizație lunară și participa la ședințe. Mergea la facultate cu autobuzul. Se plângea că nu-i ajunge leafa. A murit mai întâi soția lui Râpeanu. Prin anii 80, fiica și fiul lui au murit într-un accident de circulație pe valea Prahovei, în timp ce se întorceau cu autoturismul la București.
În 1968, i-am spus judecătorului Dimitrie Onica din București, căruia prietenii îi spuneau Mitru, cele relatate de Dincu. Mitru mi-a replicat că ar fi preferat să fie împușcat decât să fie nedrept. Cunoscându-l bine, l-am crezut. Mitru, după terminarea facultății, a urmat cursuri postuniversitare de trei ani pentru diplomație. A fost coleg cu Gh. Tinca, T. Meleșcanu, Marin Buhoară și alții. La absolvire, imputându-i-se o relație sentimentală „neprincipială”, nu a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe. S-a întors judecător în București, unde a făcut o impresie bună. Ne întîlnim frecvent în Bucureși și Constanța. Ne știm din liceu. La 21 decembrie 1989 a fost arestat împreună cu mai mulți tineri care demonstrau pe bd. Magheru în fața sălii Dalles. La Jilava, când s-a aflat că este judecător la Tribunalul București, i s- a aplicat o corecție. A doua zi a fost pus în libertate. La început unii colegi nu l-au crezut, apoi au dat diferite explicații hilare cu privire la participarea lui la demonstrație alături de cei tineri. M-a amuzat replica unui coleg care susținea că este exclus ca Mitru să fi fost beat ziua la prânz, întrucât este știut că el „servește” doar seara. Mitru mi-a dat o explicație simplă și credibilă. Trecea pe bulevard și a văzut tinerii demonstrând în fața sălii Dalles. S-a simțit atras de ei ca de un magnet. Li s-a alăturat. Gestul putea să-i fie fatal.
Dimitrie Onica nu are brevet de revoluționar. A fost avansat judecător la Curtea Supremă de Justiție, iar la expirarea mandatului de șase ani, nu a fost reales. S-a pensionat și practică avocatura în București. Este un magistrat, un senior al dreptului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu