Magistratul D. Onica versus magistratul G. Râpeanu (RUSU 2000)

 Titus Rusu, Doi magistrați, „Tomis”, februarie 2000

În urma reformei învățământului din 1948, facultățile de drept au fost politizate, au devenit ideologice. Un avocat constănțean, absolvent în 1948, mi-a povestit cu umor, cum unii dintre colegii săi, pentru a nu fi încorporați, nu s-au prezentat la unul sau două examene. Anul următor, 1949, pe lângă materiile restante, au trebuit să mai dea examen la marxism-leninism și economie politică.
În 1952, când am devenit student, epurările erau terminate de mult. Majoritatea profesorilor proveneau din „apparatciki” și avocați fără procese. Aveam să aflu, cu stupoare, că decanul Belle nu era jurist. La data numirii ca decan era student în anul II fără frecvență. Anibal Teodorescu, fost decan și profesor, era închis fără hotărâre de condamnare. Nu i se putea reproșa nimic, în afară de faptul că a criticat regimul. Profesorii Istrate Micescu și Mihai Rarincescu au murit în închisoare.
Pe Grigore Râpeanu l-am avut profesor în anul I, la istoria general a statului și dreptului. Preda un curs obișnuit, politizat, probabil tradus din limba rusă.
În primăvara anului 1954, când eram în anul II, am fost surprins să-l văd pe Râpeanu pe culoarele facultății, în uniformă militară, cu gradul de colonel de justiție. Era de statură potrivită, slab, cu fața smeadă și riduri adânci. Parcă avea un cap de mort. Purta cizme care-i puneau în evidență picioarele subțiri și strâmbe. Studenții îl priveau curioși. S-a aflat repede că participa ca procuror în procesul grupului Pătrășcanu, la Tribunalul Suprem - Colegiul Militar. Privindu-l, ne dădeam seama că este frământat, zguduit, că trăia o dramă. După proces a fost numit procuror general adjunct militar. Coordona procuraturile militare.
În anul III ne-a predat dreptul penal - partea specială. Venea la curs în uniformă de procuror militar. Era destins, detașat. Vorbea inteligibil, coerent, cu voce tare, încât studenții puteau să ia ușor notițe. Ultima dată l-am văzut la Constanța, în septembrie 1957, după absolvirea facultății, la o ședință cu judecătorii și procurorii din regiunea Dobrogea. A fost mai dur decât ca prim secretar. Printre alții a fost criticat și Aurel Gherghe, procuror stagiar, absolvent al facultății în 1956. Aurică, respectuos, cu demnitate și calm, a respins reproșurile nedrepte care i s-au făcut. Râpeanu a reacționat brutal, neținând seama de argumentele fostului său student. Aurică avea un acut simț a demnității, onoarei, dreptății.
În 1968, într-o nouă conjunctură politică, Plenul Tribunalului Suprem a admis recursul extraordinar al procurorului general și a achitat pe toți inculpații. Pătrășcanu și Remus Koffler fuseseră executați de mult.
La puțin timp, Gherghe, care era procuror la Procuratura Generală, mi-a relatat pe larg cum s-a desfășurat procesul Pătrășcanu la care a asista din curiozitate. Procurorul general Augustin Alexa, fost lucrător la calea ferată, a citit monoton, stâlcind unele cuvinte, recursul redactat de Secția Judiciară Penală din Procuratura Generală. În sală era o căldură înăbușitoare. Alexa, gras, își ștergea cu batista transpirația abundentă de pe chelie și față. Judecătorii ascultau absenți, impasibili. Lipsea solemnitatea unui proces de asemenea anvergură. Era o indiferență totală. Sala era aproape goală.
Tot în 1968, la Constanța, asistentul Aurel Dincu de la Catedra de drept penal a Facultății de drept din București, mi-a descris ședința cu profesorii și studenții din aula facultății, la care s-a discutat despre procesul Pătrășcanu. Profesorul Râîpeanu a plâns și și-a blestemat mama care l-a făcut. Și alți profesori și studenți cu care am discutat, mi-au relatat, în esență, aceleași lucruri. prof. univ. dr. Tudor Popescu, o istorie vie a dreptului românesc, la o emisiune a TVR 1 a vorbit despre ședința din aula facultății și blestemul mamei.
Dincu mi-a relatat că Râpeanu i-ar fi confiat că în timpul procesului Pătrășcanu a fost însoțit tot timpul de un colonel de securitate, care l-a amenințat că-l împușcă dacă observă ceva suspect.Dincu, originar din Cernavodă, vărul lui Traian Poenaru, actualu procuror general al Parchetului Curții de Apel Constanța, avea să ajungă profesor de criminologie. Păcat că a plecat prematur dintre noi.
Prof. univ. dr. D. Horodișteanu mi-a spus că prin 1970, când își pregătea teza de dotorat, l-a vizitat pe Râpeanu acasă de mai multe ori. Locuia într-un apartament de nouă camere, la etajul I al unei vile de pe bd. Aviatorilor. Avea mobilă stil, obiecte de artă și o bibliotecă bogată. Locuia cu soția, casnică, și cu doi copii. Fata era translator la Ambasada Canadei. La un pahar cu vin, Râpeanu s-a confesat că avut îndoieli cu privire la vinovăția lui Pătrășcanu, însă a primit dispoziții de la persoane din conducerea partidului să susțină acuzarea. În 1968, după achitarea grupului Pătrășcanu, a fost chemat la CC, unde i s- aluat carnetul de partid, fără a fi exclus. Era în evidența organizație de partid din facultate, plătea cotizație lunară și participa la ședințe. Mergea la facultate cu autobuzul. Se plângea că nu-i ajunge leafa. A murit mai întâi soția lui Râpeanu. Prin anii 80, fiica și fiul lui au murit într-un accident de circulație pe valea Prahovei, în timp ce se întorceau cu autoturismul la București.
În 1968, i-am spus judecătorului Dimitrie Onica din București, căruia prietenii îi spuneau Mitru, cele relatate de Dincu. Mitru mi-a replicat că ar fi preferat să fie împușcat decât să fie nedrept. Cunoscându-l bine, l-am crezut. Mitru, după terminarea facultății, a urmat cursuri postuniversitare de trei ani pentru diplomație. A fost coleg cu Gh. Tinca, T. Meleșcanu, Marin Buhoară și alții. La absolvire, imputându-i-se o relație sentimentală „neprincipială”, nu a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe. S-a întors judecător în București, unde a făcut o impresie bună. Ne întîlnim frecvent în Bucureși și Constanța. Ne știm din liceu. La 21 decembrie 1989 a fost arestat împreună cu mai mulți tineri care demonstrau pe bd. Magheru în fața sălii Dalles. La Jilava, când s-a aflat că este judecător la Tribunalul București, i s- a aplicat o corecție. A doua zi a fost pus în libertate. La început unii colegi nu l-au crezut, apoi au dat diferite explicații hilare cu privire la participarea lui la demonstrație alături de cei tineri. M-a amuzat replica unui coleg care susținea că este exclus ca Mitru să fi fost beat ziua la prânz, întrucât este știut că el „servește” doar seara. Mitru mi-a dat o explicație simplă și credibilă. Trecea pe bulevard și a văzut tinerii demonstrând în fața sălii Dalles. S-a simțit atras de ei ca de un magnet. Li s-a alăturat. Gestul putea să-i fie fatal.
Dimitrie Onica nu are brevet de revoluționar. A fost avansat judecător la Curtea Supremă de Justiție, iar la expirarea mandatului de șase ani, nu a fost reales. S-a pensionat și practică avocatura în București. Este un magistrat, un senior al dreptului.

„Corespondențe spirituale” (BĂLĂNICĂ 1982)

Vladimir Bălănică, Corespondențe spirituale, „Tomis”, Constanța, 1982

Autor cu o impresionantă carte de vizită - volumul de care ne ocupăm este al zecelea „de autor”, la care se adaugă numeroase ediții îngrijite, prefețe, studii introductive și note - Valeriu Râpeanu se dovedește una din cel mai importante personalități culturale actuale. Vocația sa de explorator neobosit prin diferitele domenii ale artei, curiozitatea sa pentru tot ce e nou în cultură, atît la noi cît și aiurea, rafinamentul spiritului său sînt încă o dată probate prin această carte de „itinerarii” (literare, artistice și ... geografice). Adeseori, astfel de volume nu reușesc să fie decît expresia jalnică a unui snobism nedisimulat („priviți pe unde am călătorit eu și ce minunății am văzut!”) sau tomuri școlărești vizînd exhaustivul și a căror informație abundentă își are sorgintea în vreo bibliotecă oarecare („priviți ce multe știu eu despre lucrurile pe care le-am văzut!”). Nimic din toate acestea la Râpeanu. Asemenea marilor noștri oameni de cultură (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, M. Malița, Z. Dumitrescu-Bușulenga D. Grigorescu), autorul receptează fără complexe fenomenele culturii apusene „la ea acasă”. Cât de departe ne aflăm de Dinicu Golescu, acela car ejudeca arta occidentală, după cum spune Călinescu, potrivit „criteriului stînjenului și lăcrimării”! Scriitorul contemporan merge azi în Franța, Italia, Germania nu pentru a se uimi, ci pentru a dialoga. Și „Tărîmul unde nu ajungi niciodată” este tocmai o astfel de carte - de dialoguri cu personalități ce au marcat decisiv cultura europeană și universală a zilelor noastre.

Volumul se deschide cu două eseuri despre scriitori pe care autorul nu i-a cunoscut direct, ci prin intermediul operei lor: Andre Marlaux și Henri de Montherlant. Râpeanu încearcă să reconstituie trăsăturile fundamentale ale unor existențe exemplare în felul lor. Viața și opera lui Marlaux sînt văzute prin prisma implicării în istorie pentru un înalt ideal umanist, pentru apărarea demnității ființei și culturii umane: „Esențial mi se pare că angajarea, aventura lui Marlaux n-au fost o suită de gesturi gratuite, ci acte de adeziune la o condiție umană pe care, de cînd cunoscuse colonialismul, învățase s-o prețuiască tocmai pentru că i se relevase în expresiile ei cele mai atroce, pe cînd lupta împotriva disprețului cu care era tratată în acea vreme ființa umană.” Eseul este în același timp și un omagiu adus acelui tip de intelectual luptător ce se potrivește atît de bine secolului nostru. Reconfortantă și plină de satisfacție este pagina în care se comentează participarea lui Marlaux la sărbătoarea proclamării independenței Republicii Tchad: „Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că asistînd la aceste sărbători ale independenței popoarelor din Africa și Asia. Marlaux nu trăia numai euforia împlinirii unui vis, ci avea revelația unei lumi pe care n-o bănuise în anii luptei sale pentru o altă condiție umană cînd cunoscuse atît de concret munca abrutizată care înjosea orice urmă de demnitate umană. O lume care numi avea concretețea tragică a celei din 1925, ci părea că descinde din reprezentările unui muzeu imaginar ce nu i se relevase pînă atunci. Steegurile care fluturau deasupra Africii și la înălțarea cărora el luase parte nu marcau doar sfîrșitul unu drum parcurs de luptător și scriitor sau mai bine zis de scriitorul-luptător și încheiat de ministrul în haine de gală, ci și începutul unui alt drum”.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, am putea spune, se află Montherlant, cel a cărui existență a fost dominată de o tragică singurătate, cel care și-a „aflat din ce în ce mai mult sensul vieții într-o retragere olimpiană, într-un refuz de a fi alături de oamenii timpului său, de frămîntările lor pe care le-a ignorat, distanțîndu-se din ce în ce mai mult, pînă în momentul în care, singur fiind, n-a mai aflat nici în sine și nici în cei din jur puterea de a înfrînge sau de a suporta cu stoicism, suferința fizică”. 

Dincolo de operă, Râpeanu caută întotdeauna omul, încercînd să-i afle resorturile intime ale existenței. Din acest punct de vedere sînt revelatoare capitolele în care se vorbește despre scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut direct. Ele dau sentimentul de viață trăită, precum  o floare adevărată, vie, ar sta lîngă un buchet de flori artificiale. Nu numai micile gesturi - Francois Mauriac, îngrijorat de „cantitatea uriașă de titluri care se tipăresc în Franța” sau în timpul ocupației naziste hrănind „focul la sobă cu cărțile din bibliotecă” și observînd mucalit că „se întîmpla ca o lucrare voluminoasă, un tom impozant să dea o căldură bună” ori farmecul lui Emmanuel Robles, emoția lui William Gibson, modestia lui Ionel Perlea etc - dar mai ales confesiunile acestor mari artiști, felul în care dezvăluie crezul umanist sînt revelatoare. În dialogurile cu ei, Râpeanu încearcă foarte adesea să cunoască modul în care arta românească este receptată peste hotare. De pildă, discuția cu Marcel Mihailovici și Monique Haas se poartă în legătură cu marele George Enescu. Aflăm astfel lucruri deosebite, cum ar fi faptul că marele compozitor era un om jovial și nu sobru și înțepenit, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, influențați poate și de o exegeză ce nu concepe geniile decît în postură de sfinx. Totodată, însă, nu-i  mai puțin adevărat, că interlocutorii confirmă ceea ce știam deja, adică puterea extraordinară de muncă a compozitorului român.

Ideea corespondențelor spirituale, atât între epoci, cît și între diverși artiști (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) apare încă odată cu rezonanță deosebită pentru autorul român în capitolul consacrat comentării celor cinci scrisori ale lui Erik Satie trimise lui Constantin Brâncuși: „Îi unea pe amîndoi cred această voluptate a singurătății provenită dintr-un sentiment de superioritate, de încredere în propria creație pe care și unul și altul au avut-o în ciuda eșecurilor, neînțelegerilor, refuzurilor, scandalurilor și chiar o mizantropie, urmare poate a anilor de sărăcie și umilință. Dar și o tenacitate în urmarea drumului vieții presărat și pentru unul și pentru altul cu atîtea obstacole.” Este adevărat că uneori, urmărindu-și ideea, Râpeanu poate ajunge la ipoteze pe care ne vine greu să le acceptăm, cum ar fi aceasta despre Brâncuși: „Obiectele țărănești din atelier nu constituiau - mi se pare - o punte între artist și lumea copilăriei, ci expresia unei anume originalități și chiar a snobismului. Mai fertil ar fi să căutăm corespondențele dintre el și artiștii timpului, cum sînt acelea stabilite de un compozitor de talia lui Satie.”

Problema corespondențelor spirituale nu este un capriciu al autorului, ci o necesitate de prim rang pentru o viziune organică asupra culturii contemporane. Acest lucru este afirmat și de un mare dirijor, Antonio de Almeida: „muzica face parte din cultura omului, nu este un lucru izolat. Un șef de orchestră nu trebuie să aibă numai cunoștințe profesionale, ci și cunoștințe și pasiune pentru celelalte arte.”