Târgu Jiu istoric (M. D. R. T. 2011)

Constantin Brâncuși s-a născut în satul Hobița, în apropiere de Târgu Jiu. Mai multe din cele mai importante lucrăile sale importante, precum Coloana Infinitului și Masa Tăcerii, pot fi văzute într-un parc al orașului.

Târgu Jiu, care se află chiar la sud de Munții Carpați, este construit pe temeliile unui sat dac, înconjurat de păduri sălbatice. Târgu Jiu este situat la intersecția drumurilor dinspre Dunăre, Transilvania și Banat. Armata romană a trecut pe aici în timpul războaielor de cucerire a Daciei. Mai târziu, în timpul Evului Mediu, devine un centru comercial de primă importanță. Orașul și-a luat numele de la râul Jiu care îl străbate între Carpați și Dunăre. Târgu Jiu are un stil arhitectonic românesc cu influențe orientale, franceze și germane.

Constantin Brâncuși a fost unul din cei mai importanți sculptori ai secolului XX. Lucrările sale au modernizat expresia plastică a sculpturii și sunt expuse în muzee din toată lumea. Brâncuși a proiectat și realizat un ansamblu monumental în aer liber în centrul Târgu Jiului în 1938.
Trei sculpturi monumentale - Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului - pe Calea Eroilor, o alee de mai mult de un kilometru. Masa Tăcerii simbolizează întrunirea viitorilor eroi înaintea bătăliei și cele 12 scaune din jurul său sunt în formă de clepsidră. Poarta Sărutului impresionează până la transpunerea într-o altă viață, dar sculptura este, de asemenea, simbolul căsătoriei. Cea mai importantă piesă a ansamblului este Coloana Infinitului, cu o înălțime de aproape 30 de metri, care este un omagiu adus românilor care au murit luptând în Primul Război Mondial și este o reprezentare stâlpilor funerari întâlniți în sudul României. Ansamblul monumental de pe Calea Eroilor din Târgu Jiu a fost inclus în Patrimoniul European în 2003.


Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, p. 31 (Târgu Jiu - The City of Brâncuși).

De la "Tipatul" lui Munch la "Muza" lui Brancusi, arta ramane valoroasa in ciuda recesiunii

PROTV 30 decembrie 2012

„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)

Titus Rusu, Memoriile mandarinului valah, „Tomis”, Constanța, octombrie 2000.


Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes  nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici  (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar  (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie.  Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ  de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare  cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer  („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul  Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor  de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură  politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.

„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)

 Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993

(...)

Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.

Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând  pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.

Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.

Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.

A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.

Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în  norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.

Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.

La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.

Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.

Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.

Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.

Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră  la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.

Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.

Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.

Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.

Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.

„Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului” („TOMIS” 1992)

 ?, Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului, „Tomis”, Constanța, februarie 1992, p. 12

- Credeți că există „teme” intratabile în mod special în sculptură? 

+ Îndeobște, atât pentru artă, cât și pentru literatură, se înțelege prin formă totalitatea fenomenelor, aspectelor vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă și care converg spre un sens unic, iar acest sens unic fiind omul (loc de convergență a tuturor temelor). Pe mine, cel puțin în etapa actuală, mă preocup îndeosebi modul de reprezentare plastică a figurii umane. Încerc acest lucru, într-un mod mai nuanțat, prin compoziții în basorelief și prin desen.

De asemenea, omul înțeles ca erou, ca element exponențial al unui timp și unei comunități, m-a determinat să-mi pun la rându-mi complicatele probleme pe care le presupune statuara monumentală.

Direcționate îndeosebi către zona omenescului, preocupările mele actuale marchează poate și o reacție la o sculptură pe care am practicat-o anterior. Sunt convins că abordată cu seriozitate și inteligență figura umană are pentru sculptor cele mai mari șanse de a împrumuta materialului elementele gândirii și credințelor sale.

- Vă pasionează experimentul? Primiți în această etapă a existenței dvd. sugestii noi?

+ Pentru orice om căruia i s-ar pune această întrebare, răspunsul nu ar putea să cuprindă o negație. Într-un secol ca acesta, când pretutindeni și în toate domeniile se acumulează câștiguri imense, care pe deasupra sunt instantaneu vehiculate de mass-media pe întreg pământul - acum putem afirma că există o vocație planetară și fecundă a experimentului - nimeni nu-l poate ignora.

În zona artei, și în ce mă privește, sunt fascinat de multe experimente.

Aici, însă, simt nevoia unei precizări terminologice.  Se dă parcă o nuanță peiorativă noțiunii de experiment - și pe nedrept!

Cred că tot ce se experimentează cu seriozitate în domeniul artistic - exact ca și toate celelalte domenii ale creativității umane - oferă șansa evoluției, a progresului.

Toate performanțele consemnate de istoria artei, de istoria artei românești, de la legendarul Meșter Manole, ne duc la asemenea concluzii.

- Ceea ce este relevant în opera dvs. este unitatea superioară a elementelor - cele de expresie plastică și cele de expresie spirituală. Ce vă preocupă în descifrarea și exprimarea plastică a fiecărui portret (ce anume vă stimulează pentru translarea lui în forme plastice)?

+ Sincer vorbind este un sentiment obscur, greu definibil în cuvinte; ceva care s-ar apropia destul de părelnic de expresia „mă simt atras”. Este o anume stare care-mi stârnește interesul pentru un anume chip. Sunt uneori date de ordin plastic care mă atrag - dar cel mai adesea  mă determină ceea ce anterior numeam „ca o stare deosebită a omenescului”.

Portretul nici nu este decât o lectură în felul tău a unui om... dar spunând aceste lucruri rămân cu gustul amar al neputinței de a explica cu vorbe lucruri ținând de limbajul vizualității.

În tot ce ma făcut am încercat să aduc întreaga mea forță de gândire și concentrare în slujba artei; am urmărit să fiu înțeles și pe măsura forțelor mele să dau de gândit în felul în care artistul trebuie s-o facă pentru a fi mai bun, mai frumos, mai curat.

- Este bine cunoscut rolul desenului - ca proiect al operei finite, stadiu de laborator. Ce înseamnă în mod particular pentru dvs. exercițiul desenului?

+ Dintotdeauna pentru pictor, sculptor și arhitect; pentru gravor, ceramist, sticlar sau florar; mai nou pentru scenograf sau designer - într-un cuvânt pentru caligraful oriental sau european, pentru întreaga suflare a celor ce profesează în vreun sector al artelor vizuale - desenul este temelia oricărei întreprinderi.

Și eu îl folosesc ca atare.

În plus, depun sârguința de care mă simt în stare pentru a da desenului autonomia și mândria lui primordială.

Desenul este o artă în sine, suficientă sie-și și capabilă să poată emoționa cu unelte egale celorlalte genuri 

Eu încerc tot timpul să rememorez și să demonstrez acest lucru.

- În desele dvs. contacte cu arta occidentală, ce impresie v-a lăsat aceasta în comparație cu arta noastră plastică, în sensul unor dominante spirituale și de expresie materială?

+ Trebuie să spun că la contactul cu câteva mari muzee britanice mi-am dat seama că acolo există opere și capodopere de pretutindeni și de oricând și într-o asemenea cantitate încât cu ele s-ar putea ctitori instituții similare în foarte multe țări ale lumii, în chiar țările de origine ale acestor lucrări. Acesta ar fi poate un act de justiție culturală care are putea contribui la nivelarea unei prăpastii artificiale dintre civilizațiile de pe planetă.

Contactul cu arta contemporană și comparația cu sculptura românească ar face-o în felul următor.

În studiile de arhitectură care se publică azi în lume s-a încetățenit un termen care se autodefinește: stilul internațional. Aceasta înseamnă că datele stilistice esențiale sunt aceleași pretutindeni, că nu poți defini structura unei proveniențe naționale.

Cam acest lucru cred eu că se petrece cu arta din Occident în general. Ea definește clar o coordonată temporală, simțim că este de azi, din deceniul trecut sau de dinainte de război, dar reușește într-o măsură tot mai palidă să se definească spațială ca apartenență unei spiritualități anume.

În acest sens, arta românească și sculptura în special cred că este favorizată de dubla ei capacitate de a se dovedi deopotrivă „de acum și de aici”.

Trebuie totodată să amintesc marea bucurie pe care am resimțit-o împreună cu profesorul Dan Grigorescu când, timp de câteva ore, am fost oaspeții unui mare artist contemporan ca Henry Moore, care cunoștea România și îl admira pe Brâncuși. Ne-a vorbit mult și frumos despre Brâncuși și opera sa și importanța creației ale artistice pentru cultura lumii.

„Despre Eminescu, despre mare” (BHOSE 1991)

 Octavian Georgescu, Amita Bhose: Despre Eminescu, despre mare, „Tomis”, 1991?, octombrie?

Participant la simpozionul „Marea și navigația în limbile și literaturile clasice”, organizat la Constanța în cadrul ultimei ediții Pontica, dr. Amita Bhose, profesoară de sanscrită și bengală la Universitatea din București, autoarea volumului „Eminescu și India”, a avut amabilitatea să accepte un interviu, care s-a desfășurat, am spune peripatetic, într-o plimbare peninsulară a orașului, străjuită de statuile lui Ovidiu și Eminescu. Dialogul debutează cu ideea de unicat a Șarpelui Glykon (Binevoitorul), văzută la Muzeul de Istorie și Arheologie.

- Ovidiu, Dante, Byron, Pușkin... înșir eu numele câtorva exilați celebri, ale căror elemente biografice consună în timp...

- Nu numai datele fizice ale exilului le-au smuls accente tragice, spune dr. Bhose, ci contrastul real-ideal sau dintre contingent și absolut. Eroul exilat al lui Kalidasa din „Meghaduta” („Norii mesageri”) își exprimă pe rând dorul de natură, de iubită, dar mai presus este la el setea de absolut. Eminescu dă o expresie remarcabilă acestei „situări” atât în explicația de pe manuscrisul poemului „Luceafărul”, cât și, cu maximă concentrare, în catrenul final (în care e refuz, dar și regret, rod al unei adânci ruminații, efect al unei scindări tragice).

Respiră aerul salin cu savoare, privește clădirile ca și cum le-ar „filma” încet, își reprimă parcă o exclamație când îi arăt presupusul hotel „D`Angleterre”, al cărui antet apare pe o scrisoare trimisă de Eminescu în iunie 1881 din Constanța (cui altcuiva decât Veronicăi), publicată de Augustin Z. N. Pop întâi în „Tomis”.

- Eminescu intuia poate ca nimeni altul ritmul universal și etern al mării, spune dr. Bhose, și mi s-a părut imposibil ca el să nu fi văzut marea.

- Publicarea scrisorii a venit ca o confirmare documentară a impactului Poetului cu marea - și unde?, la el acasă, în România.

- Imaginată, gândită, materializată poetic, imaginea mării văzută apoi cu ochii trebuie să fi fost grozavă, ca o explozie care va nutri apoi simțirea și cugetul său înalt.

- Lucian Blaga, zic, a observat obsesia „ondulării acvatice” în lirica eminesciană, alături de ondularea deal-vale specifică spațiului mioritic. Ambele mi se par date ale viziunii existențiale și cosmice la Eminescu.

- Cu adaosul că lait-motivul „valurile, vânturile” din cunoscuta sa poezie nu este doar un procedeu prozodic, ci un simbol al cugetării poetului; el revine în diferite feluri și în alte creații; alte simboluri caută un reazem în „noaptea veșnicei uitări / în care toate curg”; acest reazem va fi marea și, nu întâmplător, acel „scenariu” al epitafului său (cum ar  spune Eliade) este în cadrul mării.

- Unii au văzut în „Mai am singur un dor” doar expresia conștiinței sale valorice, citând posibile modele în „testamentele” lui Properțiu, Horațiu etc.

- Nu cred că „Mai am un singur dor” este un act de orgoliu literar, ca la alți antici sau moderni, ci rezultatul unei meditații filozofice exprimate poetic, în care regăsim, ca pretutindeni în opera sa reprezentări simbolice caracteristice atât spațiului românesc, cât și unor izvoare străvechi, aflate în textele sanscrite de care Eminescu s-a simțit atras întreaga sa viață.

În drum spre monumentul poetului din fața mării, creație a sculptorului Oscar Han, inaugurată la 15 august 1934, prilej cu care cunoscuta militantă pentru emanciparea femeii Silvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu în engleză (într-un volum prefațat de Bernard Shaw), a recitat în limba lui Shakespeare „Împărat și proletar”, observ că dr. Bhose rupe cu delicatețe o crăiță (rămasă ca prin minune la începutul iernii) pentru a o depune pe treapta de jos a monumentului.

- Este poate singura din florile mele preferate care există și în România, îmi explică, surâzând vag, pironită apoi cu ochii pe chipul meditativ al Luceafărului poeziei românești, dăltuit în bronz și în nemurire de Han.

Discutăm despre mare ca despre un leagăn al vieții, despre menirea de a fi om, despre polivalența lui Rabindranath Tagore, o întreb apoi ce proiecte are.

- Lucrez la un studiu intitulat, să zicem, „Brâncuși și India”. După Eminescu, geniul creator de care m-am simțit cel mai mult atrasă dintre valorile date lumii de către români, este Brâncuși. El este național și universal deopotrivă și e de ajuns să privești „Oul cosmic” pentru a simți în aceeași operă  perfecțiunea unei vibrații eterne. Totuși, ideea de a scrie despre Brâncuși mi-a venit într-o călătorie în ruinele Palmiriei, unde am văzut pe un basorelief trei figuri de femei, dintre care una semăna leit cu domnișoara Pogany.

„Corespondențe spirituale” (BĂLĂNICĂ 1982)

Vladimir Bălănică, Corespondențe spirituale, „Tomis”, Constanța, 1982

Autor cu o impresionantă carte de vizită - volumul de care ne ocupăm este al zecelea „de autor”, la care se adaugă numeroase ediții îngrijite, prefețe, studii introductive și note - Valeriu Râpeanu se dovedește una din cel mai importante personalități culturale actuale. Vocația sa de explorator neobosit prin diferitele domenii ale artei, curiozitatea sa pentru tot ce e nou în cultură, atît la noi cît și aiurea, rafinamentul spiritului său sînt încă o dată probate prin această carte de „itinerarii” (literare, artistice și ... geografice). Adeseori, astfel de volume nu reușesc să fie decît expresia jalnică a unui snobism nedisimulat („priviți pe unde am călătorit eu și ce minunății am văzut!”) sau tomuri școlărești vizînd exhaustivul și a căror informație abundentă își are sorgintea în vreo bibliotecă oarecare („priviți ce multe știu eu despre lucrurile pe care le-am văzut!”). Nimic din toate acestea la Râpeanu. Asemenea marilor noștri oameni de cultură (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, M. Malița, Z. Dumitrescu-Bușulenga D. Grigorescu), autorul receptează fără complexe fenomenele culturii apusene „la ea acasă”. Cât de departe ne aflăm de Dinicu Golescu, acela car ejudeca arta occidentală, după cum spune Călinescu, potrivit „criteriului stînjenului și lăcrimării”! Scriitorul contemporan merge azi în Franța, Italia, Germania nu pentru a se uimi, ci pentru a dialoga. Și „Tărîmul unde nu ajungi niciodată” este tocmai o astfel de carte - de dialoguri cu personalități ce au marcat decisiv cultura europeană și universală a zilelor noastre.

Volumul se deschide cu două eseuri despre scriitori pe care autorul nu i-a cunoscut direct, ci prin intermediul operei lor: Andre Marlaux și Henri de Montherlant. Râpeanu încearcă să reconstituie trăsăturile fundamentale ale unor existențe exemplare în felul lor. Viața și opera lui Marlaux sînt văzute prin prisma implicării în istorie pentru un înalt ideal umanist, pentru apărarea demnității ființei și culturii umane: „Esențial mi se pare că angajarea, aventura lui Marlaux n-au fost o suită de gesturi gratuite, ci acte de adeziune la o condiție umană pe care, de cînd cunoscuse colonialismul, învățase s-o prețuiască tocmai pentru că i se relevase în expresiile ei cele mai atroce, pe cînd lupta împotriva disprețului cu care era tratată în acea vreme ființa umană.” Eseul este în același timp și un omagiu adus acelui tip de intelectual luptător ce se potrivește atît de bine secolului nostru. Reconfortantă și plină de satisfacție este pagina în care se comentează participarea lui Marlaux la sărbătoarea proclamării independenței Republicii Tchad: „Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că asistînd la aceste sărbători ale independenței popoarelor din Africa și Asia. Marlaux nu trăia numai euforia împlinirii unui vis, ci avea revelația unei lumi pe care n-o bănuise în anii luptei sale pentru o altă condiție umană cînd cunoscuse atît de concret munca abrutizată care înjosea orice urmă de demnitate umană. O lume care numi avea concretețea tragică a celei din 1925, ci părea că descinde din reprezentările unui muzeu imaginar ce nu i se relevase pînă atunci. Steegurile care fluturau deasupra Africii și la înălțarea cărora el luase parte nu marcau doar sfîrșitul unu drum parcurs de luptător și scriitor sau mai bine zis de scriitorul-luptător și încheiat de ministrul în haine de gală, ci și începutul unui alt drum”.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, am putea spune, se află Montherlant, cel a cărui existență a fost dominată de o tragică singurătate, cel care și-a „aflat din ce în ce mai mult sensul vieții într-o retragere olimpiană, într-un refuz de a fi alături de oamenii timpului său, de frămîntările lor pe care le-a ignorat, distanțîndu-se din ce în ce mai mult, pînă în momentul în care, singur fiind, n-a mai aflat nici în sine și nici în cei din jur puterea de a înfrînge sau de a suporta cu stoicism, suferința fizică”. 

Dincolo de operă, Râpeanu caută întotdeauna omul, încercînd să-i afle resorturile intime ale existenței. Din acest punct de vedere sînt revelatoare capitolele în care se vorbește despre scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut direct. Ele dau sentimentul de viață trăită, precum  o floare adevărată, vie, ar sta lîngă un buchet de flori artificiale. Nu numai micile gesturi - Francois Mauriac, îngrijorat de „cantitatea uriașă de titluri care se tipăresc în Franța” sau în timpul ocupației naziste hrănind „focul la sobă cu cărțile din bibliotecă” și observînd mucalit că „se întîmpla ca o lucrare voluminoasă, un tom impozant să dea o căldură bună” ori farmecul lui Emmanuel Robles, emoția lui William Gibson, modestia lui Ionel Perlea etc - dar mai ales confesiunile acestor mari artiști, felul în care dezvăluie crezul umanist sînt revelatoare. În dialogurile cu ei, Râpeanu încearcă foarte adesea să cunoască modul în care arta românească este receptată peste hotare. De pildă, discuția cu Marcel Mihailovici și Monique Haas se poartă în legătură cu marele George Enescu. Aflăm astfel lucruri deosebite, cum ar fi faptul că marele compozitor era un om jovial și nu sobru și înțepenit, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, influențați poate și de o exegeză ce nu concepe geniile decît în postură de sfinx. Totodată, însă, nu-i  mai puțin adevărat, că interlocutorii confirmă ceea ce știam deja, adică puterea extraordinară de muncă a compozitorului român.

Ideea corespondențelor spirituale, atât între epoci, cît și între diverși artiști (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) apare încă odată cu rezonanță deosebită pentru autorul român în capitolul consacrat comentării celor cinci scrisori ale lui Erik Satie trimise lui Constantin Brâncuși: „Îi unea pe amîndoi cred această voluptate a singurătății provenită dintr-un sentiment de superioritate, de încredere în propria creație pe care și unul și altul au avut-o în ciuda eșecurilor, neînțelegerilor, refuzurilor, scandalurilor și chiar o mizantropie, urmare poate a anilor de sărăcie și umilință. Dar și o tenacitate în urmarea drumului vieții presărat și pentru unul și pentru altul cu atîtea obstacole.” Este adevărat că uneori, urmărindu-și ideea, Râpeanu poate ajunge la ipoteze pe care ne vine greu să le acceptăm, cum ar fi aceasta despre Brâncuși: „Obiectele țărănești din atelier nu constituiau - mi se pare - o punte între artist și lumea copilăriei, ci expresia unei anume originalități și chiar a snobismului. Mai fertil ar fi să căutăm corespondențele dintre el și artiștii timpului, cum sînt acelea stabilite de un compozitor de talia lui Satie.”

Problema corespondențelor spirituale nu este un capriciu al autorului, ci o necesitate de prim rang pentru o viziune organică asupra culturii contemporane. Acest lucru este afirmat și de un mare dirijor, Antonio de Almeida: „muzica face parte din cultura omului, nu este un lucru izolat. Un șef de orchestră nu trebuie să aibă numai cunoștințe profesionale, ci și cunoștințe și pasiune pentru celelalte arte.”