Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aştepta să-ţi moară duşmanul. VICTOR MARTIN - ''Carte de citit la volan''
Faceți căutări pe acest blog
joi, 4 iulie 2013
vineri, 30 septembrie 1994
„Femeile în magistratură” (RUSU 1994)
Titus Rusu, Justiție și injustiții. Femeile în magistratură, „Tomis”, Constanța, septembrie 1994
Eugen Petit, fost șef de secție la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o vastă activitate publicistică, a încercat în două articole publicate în „Curierul Judiciar” din 1930 să demonstreze că femeile sunt inapte pentru funcția de magistrat.
În 1932, senatorul Andre Bardon a propus parlamentului francez modificarea legii de organizare judecătorească în sensul admiterii femeilor în magistratură. Propunerea a fost respinsă.
Ca o ciudățenie menționez și prevederea din „Codul Duelului” Verger de Saint-Thomas, care excludea de la duel femeile, atât ca beligerante, cât și ca martore. Se considera că nu îndeplinesc condițiile de „onoare” pentru a participa la „justiția spadei”.
Pentru prima dată în magistratura română au fost numite trei femei: Sanda Rosetti, Yolanda Eminescu și Simona Popescu, prin Decretul nr. 438 din 15 februarie 1945. La solemnitatea de depunere a jurământului, în sala de ședințe a Secției I a Curții de Apel București, au vorbit Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, și Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România, care și-a încheiat alocuțiunea afirmând că „ultimele lanțuri au căzut”.
Prima femeie judecător din Dobrogea a fost Maria Pogăneală, numită la Judecătoria Mixtă Constanța, la 24 iunie 1946. În condițiile în care, cu tact și inteligență, ea a evitat capcanele regimului totalitar, umanizând actul de justiție, timp de zece ani, după care, invocând motive medicale, a trecut în altă funcție.
Prima femeie procuror în Dobrogea a fost Lucia Brișcariu, absolventă a facultății în 1953. Următoare a fost Gabriela Timiraș, în 1955.
În prezent, aproximativ 82% dintre magistrații români sunt femei. Nu este locul să discutăm aici cauzele. Același fenomen se constată în domeniul medical și în învățământ.
În Canada am constatat atât la facultățile de drept, cât și în instanțe, parchete și barouri, că proporțiile dintre bărbați și femei sunt egale.
Până zilele trecute, Ministru de Justiție al Canadei a fost o doamnă, care a fost schimbată ca urmare a remanierii guvernamentale. Ministrul de Justiție al provinciei Quebec este Linda Goupil, o franțuzoaică. În USA ministrul justiției este o femeie. La fel și în Franța. Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional, este o canadiancă. La 27 mai 1999, Louise Arbour l-a inculpat pe președintele Slobodan Miloșevici pentru crime împotriva umanității. Ea este primul magistrat internațional care a pus sub inculpare un șef de stat aflat în funcție. Louise Arbour se va întoarce în septembrie la Ottawa și îl va înlocui pe judecătorul Peter Cory de la Curtea Supremă a Canadei, care a ieșit la pensie. În locul ei se preconizează numirea doamnei Carla del Ponte, elvețiancă.
În România a fost o singură femeie ministru al justiției, Maria Bobu, numită pe criterii politice, fiind soția lui Emil Bobu. Maria Bobu făcea parte dintre cei despre care regretatul coleg Aurică Taină spunea că (...). Dima Nistor, fost judecător la Tribunalul Militar Constanța, apoi avocat, care fusese coleg cu soții Bobu la Școala Juridică din București, povestea că tovarășa ministru a fost, în tinerețe, servitoare la Buzău.
Fostul colonel Oleg Gordievski a scris că în KGB au existat numeroase femei, printre care și juriste. În 1990 a fost aleasă Miss KGB în persoana Katiei Maiorova, prima deținătoare din lume a titlului de „regină a frumuseții a serviciilor secrete”. Domnișoara Maiorova purta o vestă antiglonț cu grația unui manechin și era capabilă să-și anihileze adversarul cu „o lovitură de karate în cap”.
Fostul ministru al justiției, Gavrilă Chiuzbaian, a organizat câteva concursuri de Miss Justiție la Sinaia. Sindrofia de la Sinaia alimenta și rubrici din „Academia Cațavencu”, cea mai amuzantă fiind „Jurnal de bordel”, semnată de Nutzy Spaima Constituții. Într-un text se conchidea: „Dura lex, sed lex, domnule ministru”. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că Nutzy Spaima Constituții nu era pseudonimul lui Mircea Dinescu, ci a lui Ioan Groșan, autorul volumelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte”, pe care le citeam la apariție cu plăcere.
Recent au fost condamnați doi generali de către Secția Penală a Curții Supreme de Justiție. Completul de judecată care i-a condamnat pe cei doi generali a fost compus din Mihai Ciubotaru, președinte, Cornelia Marica și Margareta Teodorescu, judecători. Nu ne îngăduim să facem aprecieri asupra legalității și temeiniciei sentinței. Credem însă că este prima dată când, în conformitate cu legea, generali ai unei armate au fost condamnați de judecători femei.
Aș vrea să menționez câteva doamne magistrat care au onorat locul pe care l-au ocupat în justiția română. Mai întâi, fosta mea colegă de facultate și prietenă Turturică Didina, judecătoare la Tribunalul Orășenesc Constanța, al cărei soț, Staicu Ionel, și el judecător, a fost arestat pe nedrept. Neputând suporta nedreptatea și presiunea socială, la începutul anului 1963, Didina a tăiat cu lama venele de la mâinile fetiței, care avea câteva luni, apoi și le-a tăiat și ea, murind amândouă. Tragedia a zguduit Constanța. Staicu Ionel a fost pus în libertate după doi ani, în sarcina lui neputându-se reține nici o faptă penală. Omul era nevinovat.
Doamna procuror Doina Condulimazi, în prezent pensionară, și-a pus în slujba adevărului inteligența, imensa putere de muncă, pregătirea juridică și o conștiinciozitate ieșită din comun ca procuror de ședință.
Rodica Moscu, fiică de învățători din Vatra Moldovei, cu lecturi alese, iubitoare de muzică simfonică și artă plastică, seamănă cu un personaj romantic dint-o piesă a lui Anton Cehov. Și-a pus inteligența sensibilitatea, instinctul juridic, cultura, imaginația și farmecul în serviciul dreptății. Este judecător la Curtea Supremă de Justiție.
Tânăra doamnă Elena Vlad, procurorul șef al Secției Judiciare de la Parchetul Curții de Apel Constanța, delicată și dreaptă ca un principiu...
S-a înșelat distinsul jurist Eugen Petit. Viața a dovedit că femeile sunt apte pentru funcția de magistrat.
vineri, 5 martie 1993
„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)
Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993
(...)
Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.
Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.
Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.
Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.
A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.
Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.
Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.
La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.
Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.
Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.
Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.
Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.
Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.
Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.
Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.
Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.
sâmbătă, 21 ianuarie 1989
„Întâlniri cu oameni” (ZAMFIRESCU 1989)
Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989
Preliminarii
Conferințele Ateneului
În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
dr. Const. Angelescu
Gh. Adamescu
Ștefan C. Ioan
Radu Rosetti
Costin Petrescu
Ștefan Pop
Ion Petrovici
dr. D. Paulian
Gh. Țițeica
D. Pompei
V. Vâlcovici
Scrutare într-un bilanț
Mircea Florian
G. M. Cantacuzino
C. C. Giurescu
Const. Brăiloiu
Ion Marin Sadoveanu
Augustin Z. N. Pop
Nae Ionescu
George Fotino
Zoe Claudian
Șerban Cioculescu
Ion Chiricuță
Din nou în cancelaria de la „Lazăr” (Eftimie Metaxa, Grigore Orășanu, Virgil Hilt, I. Dimitriu-Bârlad, Ion Buricescu)
„Articolul de ziar”
Anii de colaborare la „Adevărul”
Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
Pledoarie pentru un om și pentru pace. Colaborarea la „Semnalul”
Cuvânt de încheiere
307 Ceea ce știu mai adânc
coperta IV: „Nu sunt un negator propriuz-zis al conceptelor de sincronie și protocronie; nu sunt, însă, nici un entuziast al lor. Atât primul concept, cât și celălalt, îmi par de factură livrescă; mai proprii deci pentru retorici de sistem pentru pătrundere și cuprindere de realități. Important, în viața unei culturi naționale, nu este car această cultură să proclame întreceri sau performanțe, ci să-și urmeze cu continuitate un mers al ei organic. Un mers organic, anume, în acord cu puterile ei de realizare; cu aspirațiile ei posibile; cu valorile acelea putând să-o aducă durabil în prețuirea și agregările lumii.
Rezum, în câteva cuvinte, ceea ce știu mai adânc din tot ce am trăit și am învățat până acum. Aici, pe această latitudine românească de istorie și cultură, se aștern de milenii cuprinsuri întregi de adevăr și umanitate. Regret că nu am decât această singură viață, pe care să i-o fi putut dărui”. Ion Zamfirescu
marți, 8 ianuarie 1985
„Permanențe. Istoria militară a poporului român” (POENARU 1985)
G. Poenaru, Permanențe. Istoria militară a poporului român, „Tomis”, Constanța
Concepută în 10 volume, Istoria militară a poporului român, lucrare de sinteză ce întrunește eforturile unui larg și prestigios colectiv de specialiști, a intrat deja în conștiința publicului ca un eveniment editorial, prin apariția primului volum la sfârșitul anului trecut. Permanența și evoluția civilizației românești, originalitatea creației de valori materiale și spirituale a poporului nostru în vatra sa carpato-danubiano-pontică, păstrarea neștirbită a comunității de limbă, tradiții, așezăminte, aspirații în matca vechii Dacii, în pofida vicisitudinilor istorice, a granițelor vremelnice și artificiale trasate de imperii, sunt coordonate legate indisolubil de lupta multimilenară de apărare a pământului străbun, de afirmarea continuă și vehementă a idealurilor de dreptate, independență și unitate. Iată de ce reconstituirea istoriei militare naționale, ca o parte integrantă și inseparabilă a istoriei patriei, a stimulat interesul istoricilor, conducând în vastul edificiu istoriografic inițiat acum sub auspiciile Comisiei române de istorie militară și Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Comisia de coordonare a acestei lucrări de exegeză este formată din general-colonel dr. Constantin Olteanu (președinte), acad. Ștefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu (coordonator principal), general colonel Vasile Milea, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, general maior Constantin Antip, conf. univ. dr. Mircea Mușat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. În substanțiala prefață la primul volum, subliniind semnificațiile întregii lucrări, comisia de coordonare consideră elaborarea Istoriei militare a poporului român ca un act de înaltă îndatorire patriotică și probitate științifică, ca o operă cuprinzătoare a faptelor de virtute, jertfă și nemurire a poporului român, reliefând lupta sa dreaptă pentru libertate, neatârnare și unitate, contribuția sa la cauza libertății și înțelegerii pașnice, creatoare, în această parte a lumii. Corolar al întregii istorii românești din cele mai vechi timpuri până azi, vocația pașnică constituie ideea cheie a întregii lucrări: „Vocația poporului român a fost și a rămas construcția pașnică, aspirația spre bună înțelegere cu toate neamurile din jur, dorința de conlucrare cu toate semințiile pământului. Lui i-au repugnat sfada, spiritul de aventură, brigandajul, mărirea deșartă clădită pe suferințele și împilarea altora. Mărturie a aceleiași vocații de pace și înțelegere a românilor stă și faptul că ei nu au recurs niciodată la forța armelor pentru anexa teritorii străine și nu au impus vreodată altor popoare condiții care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independența sau aspirațiile legitime spre progres”. De-a lungul istoriei frământate a poporului nostru, armiile române au trebuit să înfrunte forțe potrivnice adesea inegale, să facă față unor situații dramatice, să reziste unor valuri succesive de agresori, dar niciodată nu a invadat alte popoare, ci dimpotrivă, au participat la eliberarea altor națiuni și popoare. Alte idei importante urmărite în lucrare se constituie ca răspunsuri la întrebările: „Cum a reușit poporul român să supraviețuiască atâtor cumplite încercări? Să alunge invadatori ce păreau invincibili? Să scutere dominații străine ce se voiau eterne? Să înainteze, pas cu pas, spre acel „viitor de aur” visat de toate generațiile de patrioți ai trecutului?” Refuzând explicația celor ce au invocat un „miracol românesc”, lucrarea își propune (și realizează exemplar în primul) să argumenteze prin datele istoriei, prin adevărul desprins din derularea evenimențială, virtuțile poporului român, vigoarea, tenacitatea, destoinicia, iscusința militară și diplomatic, eroismul și, mai presus de orice, patriotismul său, voința sa de trăi liber și stăpân în țara sa, caracter moștenit de la străbunii geto-daci ți păstrat nealterat până azi. Tradiția primului stat dac centralizat și independent al lui Burebista, înfloritoarei civilizații dacice din vremea lui Decebal, ca și mândria etnogenezei daco-romane, spiritului dac și latin îngemănat, s-au perpetuat prin timp peste încercările cumplite ale valurilor succesive ale atâtor migrații și năvăliri. Tot așa, modurile specifice de organizare ale românilor în obști și „romanii populare”, în „țări” și voievodate, românii păstrându-și astfel unitatea,, atât în cuget și simțire, cât și în forme de organizare și apărare specifice, aceleași în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Idea și dealul unității străbat istoria noastră, conturându-se deplin ca o realitate perenă, existentă prin milenii, realizată scalar, în dialectica evoluției societății românești și în contextul istoric general. În unitate stă explicația așa-zisului „miracol românesc”, unitatea este forța destinului nostru în lume.
Operă informativă și formativă, Istoria militară a poporului român își bazează argumentația pe izvoare. mărturii, documente, pe date și fapte relevante, constituind o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate în această direcție din trecut până azi. De la descrierile și lucrările de istorie militară efectuate începând cu cronicarii, continuând cu D. Cantemir, cu corifeii Școlii Ardelene, cu pașoptiștii, între care N. Bălcescu ocupă un loc proeminent, la cercetările și primele sinteze oferite de mari istorici ca Xenopol și Iorga, de generalul Radu Rosetti și alții, nimic nu a fost uitat, dimpotrivă, totul este și urmează a fi fructificat, în corelare cu fertilele studii și cercetări de istorie a patriei întreprinse în anii noștri. Lucrarea aduce astfel nu numai un bogat material informativ și ideatic sintetizat ca atare, ci și numeroase date și aspecte inedite, unele contribuții având chiar un caracter de pionierat. Se înțelege, interpretarea fenomenelor și evenimentelor, a evoluției societății românești, în ansamblu, și a aspectelor militare, în speță, au la bază principiile materialismului dialectic și istoric, documentele programatice ale partidului nostru. Lucrarea evidențiază rolul avut în orientarea istoriografiei românești actuale de secretarul general al partidului președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, fiind citate, atât în prefață, cât și în cuprinsul primului volum, idei-forță și formulări limpezi, lapidare, luminoase punți unind trecutul cu prezentul și viitorul, din opera sa. Înțelegem astfel și prețuim mai bine învățămintele trecutului în lumina prezentului, istoria scrisă fiind nu numai reflectarea istoriei trăite a poporului, ci și un important mijloc de educație, o pârghie modelatoare, un factor mobilizator. „Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strădaniile lor în perfecționarea creației materiale și spirituale - arată președintele țării noastre - învățăm să prețuim și să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului și comunismului”. Citind acest nobil îndemn ca motto la primul volum, alcătuitorii lucrării au reliefat astfel rolul modelator al ei, împreună cu semnificația mai largă a participării conștiente și active la propășirea patriei din prezent către viitor.
Primul volum din Istoria militară a poporului român derulează și interpretează datele și evenimentele din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. faptele istorice, aspectele militare sunt structurate pe capitole și subcapitole nu numai cronologic, peste tot urmărindu-se dialectica fenomenelor, raporturile cauzale, semnificațiile, fiind subliniate ideile ce se desprind din evoluția noastră istorică. Accentul pus pe rolul maselor făuritoare ale istoriei nu pierde din vedere contribuția personalităților istorice, formele organizaționale, fiind reliefate cristalizările statale, instituțiile, modurile de apărare specifice, evoluția și unitatea noastră etnoculturală, în contextul împrejurărilor istorice adesea nefaste. Interesante sunt comentariile privitoare la tradiția statului geto-dac, sistemul de fortificații, modul specific de apărare al străbunilor noștri, cetățile, uneltele și armele lor fiind descrise în legătură cu vocația alor creatoare, cu voința lor nestrămutată de unitate și permanență. Capitolul consacrat tradițiilor social-politice ale românilor, formelor lor organizaționale, se continuă firesc cu reliefarea rezistenței poporului nostru prin secolele de izbeliște ale atâtor migrații, demn de evidențiat fiind interesul acordat - prin coroborarea tuturor datelor cunoscute până în prezent - prezenței neîntrerupte ale formelor de organizare specifice (obști, „romanii populare”), întrunind și nutrind continuu capacitatea de apărare față de agresori. Un capitol este destinat , în continuare, luptei formațiunilor politice românești pentru apărarea autonomiei lor (sec. VIII - mijlocul sec. XIII).
La capătul acestor mențiuni (ce ar putea fi extinse, dată fiind importanța temelor abordate) se cuvine sî dăm lista autorilor ce au conlucrat la reușita acestui prim volum: prof. univ. dr. Ion Barnea, dr. vasile Boroneanț, prof. Hadrian Daicoviciu, cercetător științific dr. Petre Diaconu, locotenent-major Mircea Dogaru, cercetător științific Catrinel Domăneanțu, cercetător științific Radu Harhoiu, cercetător științific Sergiu Iosipescu, muzeograf principal Floricel Marinescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Radu Popa, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Cristian Vlădescu, dr. Alexandru Vulpe, prof. univ. dr. docent Radu Vulpe, cercetător științific Mihail Zahariade.
luni, 11 noiembrie 1974
„Dicționar de economie politică” (CONSTANTINESCU 1974)
Nicolae N. Constantinescu (redactor responsabil), Dicționar de economie politică, Editura Politică, București, 1974
prof. univ. dr. docent Nicolae N. Constantinescu, membru corespondent al Academiei RSR (redactor responsabil)
prof. univ. dr. Gheorghe P. Apostol, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice
conf. univ. dr. Constantin Bichi
prof. univ. dr. Niță Dobrotă
prof. univ. dr. Constantin Enache
prof. univ. dr. Constantin Manolescu
prof. univ. dr. Marin Mehedințu
conf. univ. dr. Nicolae Nichitu
conf. univ. dr. Costache Sandu
conf. univ. dr. Gheorghe I. Tomescu
prof. univ. dr. Ioan Zahiu, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice (membri)
conf. univ. dr. Viorica Nicolae
conf. univ. dr. Costache Sandu (secretari științifici)
Natalia Stănciulescu, șef de redacție
Mircea Șerb, redactor principal
Ioan Zahiu, director adjunct (responsabil)
Valeriu Șuteu, coordonare lexicografică
Hasdeu, Bogdan Petriceicu