POLITICA CULTURALĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE

Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, printre cei care au abordat-o numărându-se şi medievistul Şerban Papacostea. În opinia sa, pe lângă abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti (1).

Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi (2).

Medievistul român consideră că încheierea păcii cu turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice vremurilor neprielnice, este luat de biserici în piatră, atât la sate, cât şi la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente importante (3). De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf. Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti. Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan, Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf. Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.

De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna (1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.

În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la Dolheşti (Suceava, 1481), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (Suceava, 1494-1499) sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (Suceava, 1503).

Ctitoriile domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ ( 1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu  turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi  decorate cu  firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica ,,Sfântul  Ioan” din Piatra Neamţ (1497- 1498), toate fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos (4).

Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au format acolo.

Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul domniei sale. Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, scris în limba slavonă la curtea domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte, domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476. Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din secolele XVI - XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul în limba rusă la curtea cneazului Moscovei (5).

Astăzi după ce a fost sistematizată de specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante: Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II ( apropiată de textul iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. (6)

De asemenea, remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353 (7). Astfel, în 1465, a fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, îngropată la Probota.Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan (fiul lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru (fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I. De asemenea, la Putna se găsesc şi  mormintele a  două  dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop şi Maria Voichiţa), a  copiilor săi (Bogdan, Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului  Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei (8).

Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un secol şi jumătate de la moartea sa: ’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’(9) Iar după trei secole, Mihail Kogălniceanu consemna că ’’românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În  sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”(10)

Studii din bibliografia lucrării lui Ş. Papacostea despre cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare:

Balotă A., La litterature slavo-roumaine a l’epoque d’Etienne le Grand , ‘’Romanoslavica’’ I, 1958, p.210-236

Balş G, Bisericile lui Ştefan cel Mare. Cu un rezumat in limba franceză, Bucureşti, 1926, 331 p.

Bogdan D.P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi Moscova ale lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1940

Bogdan T.A., Ştefan cel Mare. Tradiţii, legende, balade ş.a. culese din gura poporului, Braşov, 1904

Gonţa Al., Domeniile feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ‘’Biserica Ortodoxă Română’’LXXV, 1957, p.438-445

Henry Paul, Le regne et les constructions d’Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504), Melanges Charles Diehl, II, Paris 1930, p. 43-58

***, Istoria artelor plastice în România, I, Bucureşti, 1968

Panaitescu P.P., Les chroniques Slaves de Moldavie du XVe siecle’’, Romanoslavica’’, III, 1958, p.146-168

***, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958

Teodorescu Kirileanu, Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare strânse la un loc, ed III, Mănăstirea Neamţ, 1924

Turdeanu E., L’activite litteraire en Moldavie a l’epoque d’Etienne le Grand, ‘’Revue des etudes roumanines’’, V-VI, 1960, p.21-67.

SURSE

(1)   Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p 65.

(2)   Ibidem, p.66

(3)   Ibidem, p.66

(4) Emilia Ţehaniuc, Dezvoltarea culturii în timpul lui Ştefan cel Mare, www.didactic.ro/files/19/colocviu.doc, p. 3-4

(5) Ş. Papacostea, op. cit., p.73-75

(6) Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel mare şi Sfânt, ’’Dava international’’, Chişinău, 2004, http://www.iatp.md/dava/Dava10/Rau_10/rau_10.html

(7) Ş. Papacostea, op. cit., p.72

(8) E. Ţehaniuc, op. cit., p.5

(9) Ş. Papacostea, op. cit., p.76

(10) E. Țehaniuc, op.cit., p. 1

„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)

 Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993

(...)

Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.

Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând  pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.

Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.

Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.

A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.

Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în  norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.

Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.

La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.

Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.

Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.

Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.

Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră  la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.

Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.

Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.

Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.

Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.