Suceava istorică (M. D. R. T. 2011)

Cea mai înfloritoare perioadă din istoria Moldovei a fost cea în care Suceava a fost capitala sa.
Orașul Suceava este situat în nord-est, la circa 450 kilometri de București, în apropierea graniței cu Ucraina. Istoria sa se întinde până în paleolitic, perioadă în care primii oameni s-au așezat aici. Dacii au lăsat vestigiile culturii lor, ca și influența romană în cursul secolelor II și III, apoi, cu mai mult de 600 de ani în urmă, mica așezare s-a transformat într-un oraș și a devenit capitala Moldovei. Pentru două secole, Suceava a fost principalul centru comercial și politic al provinciei. A atins apogeul în timpul domniei lui Ștefan cel Mare*, un nume strâns legat de perioada de glorie a cetății. După o perioadă de declin și după ocupația austriacă**, orașul devine iar teritoriu românesc în 1918. După al doilea război mondial, orașul a fost puternic industrializat, păstrându-și însă renumele și tradițiile istorice.

Ruinele Curții Domnești, un complex construit în secolele XIV-XV, pot fi văzute în centrul Sucevei. Construcțiile inițiale din lemn au fost înlocuite cu ziduri de piatră cu pivnițe. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte care sugerează ornamentarea luxoasă a fostului palat domnesc, printre acestea fragmente de sobe în stil gotic.

Cetatea Sucevei a fost construită la sfârșitul secolului XIV și ulterior consolidată pentru a rezista artileriei. Zidurile de 3 metri grosime ale citadelei domnești au fost întărite cu bastioane și adânc care proteja cetatea de atacurile infanteriei. Sfatul Domnesc se întrunea. într-o sală mare, iar celelalte camere erau destinate soldaților. Domnitorul și familia sa locuiau în oraș, la Curtea Domnească și se adăposteau în citadelă doar în caz de pericol. Cetatea a fost distrusă în secolul XVIII și a devenit carieră pentru locuitorii orașului. Cu 100 de ani în urmă, zidurile vechiului monument au fost refăcute în urma unor lucrări de restaurare.

Patrimoniul religios al Sucevei este vizibil pretutindeni  datorită bisericilor medievale care împodobesc orașul și a multor mănăstiri din regiunea înconjurătoare. Cea mai veche este Biserica Sf. Gheorghe, care datează din secolul XIV. Biserica situată lângă Curtea Domnească a fost catedrala mitropolitană a Moldovei în care a fost încoronat Ștefan cel Mare. Negustorii și meșteșugarii armeni, care formau o importantă comunitate în oraș, au ridicat Biserica Sf. Cruce cu aproape 600 de ani în urmă. Un secol mai târziu, românii au construit Biserica Sf. Nicolae și Biserica Coconilor.

Istoria Moldovei nordice, din cele mai vechi timpuri până la al doilea război mondial, este expusă în cele 27 săli ale Muzeului de istorie. Ștefan cel Mare și curtenii săi sunt prezentați într-o a Sălii Tronului și cele mai prețioase obiecte descoperite în regiune sunt expuse în Sala Tezaurului, unde se află și monede, bijuterii, medalii și accesorii vestimentare. Muzeul de Istorie face parte din  Complexul Muzeal Bucovina, care include și Muzeul de Etnografie Hanul Domnesc, Muzeul Satului Bucovina, Muzeul de Științe Naturale, un planetariu și case memoriale ale personalităților culturale care au locuit în oraș.

O plimbare pe străzile orașului oferă ocazia de a descoperi statui ale domnitorilor moldoveni, parcul central și clădiri istorice. O importanță specială au stația de cale ferată Burdujeni, construită la începutul secolului XX la granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar, Liceul de Artă și Liceul "Ștefan cel Mare", ambele în stil baroc, Palatul de Justiție și Casa Polonă, unde a funcționat primul aparat de proiecție cinematografică din oraș.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 24-25 (Suceava - The Voivodal Capital Fortress of Moldavia).

Note M. T.
* Ștefan III Mușat, domn al Moldovei (1457-1504).
** 1775-1918. Bucovina a fost cedată de Imperiul Otoman în 1775, ca recompensă pentru neutralitatea binevoitoare a Austriei în războiul ruso-otoman din 1768-1774.

O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904

<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)

[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.

Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.

(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>

SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.

POEZII CU TEMĂ ISTORICĂ ALE LUI VASILE ALECSANDRI

În volumul ’’Legende şi pasteluri’’ de Vasile Alecsandri (1821-1890) editat de ’’Ion Creangă’’ în 1982 sunt incluse la capitolul ’’Legende’’ şi următoarele creaţii în versuri cu temă istorică ale marelui poet romantic: ’’Dragoş’’, ’’Ştefan Vodă şi codrul’’, ’’Altarul mînăstirii Putna’’, ’’Dan, căpitan de plai’’, ’’Visul lui Petru Rareş’’, ’’Plugul blestemat’’, ’’Cuza Vodă’’ şi ’’Fraţii Jderi’’.

În comparaţie cu înaintaşii săi a fost un culegător de folclor metodic, fiind încurajat de M. Eminescu, T. Maiorescu, B.P. Hasdeu şi Elena Negri. El considera că prin contaminarea cu folclor literatura naţională s-ar regenera, neezitând să intervină în textul creaţiilor folcorice şi fiind conştient de sensul politic naţional al acţiunii sale. Nu întâmplător, D. Bolintineanu considera că prin publicarea culegerilor lui Alecsandri poezia noastră cultă ’’se români’’. În introducerea la ’’Poesii poporale. Balade (Cîntice bătrâneşti)’’ tipărită la Iaşi în 1852 şi preluată în ediţia din 1866 din Bucureşti, poetul defineşte baladele ca fiind ’’mici poemuri asupra întemplărilor istorice şi faptelor măreţe’’.

Inspirat de istoria naţională şi de folclor şi avându-l ca model pe contemporanul Victor Hugo, pionierul romantismului francez şi european, Alecsandri a scris numeroasele sale legende în perioada 1864-1875, având intenţia de a realiza o epopee naţională. Critica literară românească consideră că ’’Poema noastră istorică începe cu Alecsandri. Subiectele sunt desprinse dintr-un ev mediu legendar, cu eroi de mit, aşa cu apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e solemnă, maiestuoasă, gesticulaţia-grandilocventă. Un retorism amplu, dar monocord, susţine pe mari întinderi discursul liric. Tehnica e romantică şi vine, în cea mai mare parte de la Hugo.’’ (Dicţionarul....)

Creaţia lirică a lui Alecsandri a fost publicată în patru volume (unul de ’’Legende nouă’’), în cadrul ’’Operelor complete’’ de către editura Socec în timpul vieţii sale, în anii 1875-1880.

A. ’’Dragoş’’ a fost publicată în volumul ’’Poesii poporale ale românilor’’ în 1866, la poziţia XLII din capitolul ’’Balade-Cîntece bătrîneşti’’ (pp.164-167). Subiectul baladei se referă la întemeierea Moldovei medievale. Împărţită în 5 părţi, poezia începe prin plecarea lui Dragoş la vânătoare, unde urmăreşte o zi întreagă o căprioară ’’cu steluţă albă-n frunte’’. Animalul ajunge într-o poiană unde ’’cântă o albă copiliţă’’, care-l face pe erou să uite de vânătoare. Fecioara îi spune că se numeşte Moldova şi că ’’De Domnul sînt menită/Să fiu a ta ursită!’’. Fata îi arată moşia care îi va constitui zestrea pentru nuntă, dacă o va scăpa de un zimbru ’’fioros’’. Eroul ucide ’’zimbrul aprig ca un zmeu’’, lovindu-l cu ghioaga în frunte ’’Şi pleca în veselie/Pe frumoasa lui moşie/De păgâni să o ferească/Şi ca domn să o domnească!’’

La ediţia din 1866 la această legendă sunt ataşate următoarele încă trei note la versurile la care fac trimitere, pe lângă prima notă care apare în ediţia ’’Ion Creangă’’ :

’’Acestă baladă, deşi compusă de mine în stilul cînticelor bătrâneşci, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poesiilor poporale, fiindcă ea amintesce una din legendele cele mai interesante ale Moldovii.

1)*Dragoş mîndru ca un sore*: După tradiţia poporală Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într’o vale numită cîmpul lui Dragoş între Bacău şi Petra. Descălecarea lui a fost pe la începutul vecului XIII.

2)*Eată-mi arcu vitejesc/Lîngă tine’l resădesc.*: În munţii Moldovei despre Ardeal am vedut un stejar bătrîn de mai multe sute de ani, pe care locuitorii îl numia: Arcul lui Dragoş. El era cu trunciul îndoit ca un arc.

3)*De-un rîu limped recorită*: Rîul Moldova.

4)*De un zimbru fioros*: Tradiţia veche pretinde că bourul Moldovii represintă capul zimbrului ucis de Dragoş cînd a descălecat în ţeră;Istoria însă susţine că acel bour vine de la cetatea Caput Bovis redicată de imperatul Traian în Dacia.’’

Poezia ’’Dragoş’’ este o variantă originală a autorului pentru legenda descălecatului lui Dragoş pe teritoriul viitoarei Moldove, în care eroul îşi cucereşte dreptul la domnie printr-o faptă vitejească, respectiv uciderea unui animal sălbatic foarte puternic.Spre deosebire de tradiţie, unde numele ţării Moldova este preluat de la numele căţelei de vânătoare a lui Dragoş, Molda, în poezie Moldova este chiar numele viitoarei doamne, simbolizând astfel unirea cu autohtonii.Contextul politico-militar al întemeierii Moldovei, adică războiul cu tătarii al regatului maghiar suzeran lui Dragoş, este evidenţiat de versul ’’De păgâni să o ferească’’. În ceea ce priveşte notele, poetul plasează greşit descălecatul la începutul secolului XIII, evenimentul având loc la mijlocul secolului XIV. De asemenea, originea ardeleană este o problemă, Dragoş fiind un voievod al Maramureşului.Autorul face o distincţie terminologică între zimbru şi bour ca stemă a principatului Moldovei, DEX 98 indicând că primul este Bison bonasus, iar ultimul Bos primigenus. Alecsandri nu citează însă nici o sursă istorică pentru cetatea Caput Bovis construită de Traian în Dacia, mai ales că provincia romană Dacia nu a cuprins teritoriul Moldovei, dar numele cetăţii arată că poetul încerca să afirme o origine latină a principatului moldovean.

B. ’’Ştefan Vodă şi codrul’’ este clasificată cu subtitlul ’’baladă’’ şi datată în 1875 pe saitul Aboutromania. Subiectul poeziei face referire la domnia lui Ştefan cel Mare, moment de apogeu al Moldovei medievale, care revine mereu în opera lui Alecsandri, poate şi datorită originii sale moldoveneşti. Domnitorul învins în luptă îşi plânge oştenii morţi şi este ajutat de codru, care-şi transformă brazii şi stejarii în soldaţi pentru armata lui Ştefan. Există o asemănare frapantă cu versurile romanticului Eminescu din ’’Scrisoarea a III a’’, prin care Mircea cel Bătrân îi transmite sultanului Baiazid I înainte de bătălia de la Rovine (1394): ’’Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste’’. Având în vedere că se face referire la ’’păgâni’’, probabil că poezia face trimitere la înfrângerea lui Ştefan de la Războieni (1476) în faţa sultanului otoman Mahomed II, după care domnul îşi va mobiliza soldaţii şi va reveni la luptă alungându-i pe duşmani din ţară.

C.’’Altarul mînăstirii Putna’’ este inclusă în categoria doinelor în Enciclopedia virtuală Wikipedia, subiectul său ţinând tot de Moldova medievală. După ce ’’au dat groaza printre păgâni’’, Ştefan cel Mare doreşte să facă creştinătăţii un dar, construind o mînăstire pe malurile Putnei. Poemul modern al lui Alecsandri exemplifică tradiţia despre politica cultural-religioasă a lui Ştefan cel Mare, conform căreia domnul construia câte un lăcaş de cult după fiecare victorie în război. Pentru a stabili locul lăcaşului sfânt, vodă se întrece cu doi dintre arcaşii săi cei mai buni. Săgeata sa bate cel mai departe, frângându-se într-un paltin, iar Ştefan decide că acolo va fi locul altarului. Autorul precizează într-o notă că ’’subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar în mînăstirea Putna, unde se află mormântul eroului care a zidit-o.’’ Varianta poeziei de pe Encilopedia virtuală Wikipedia menţionează şi data ’’1843, Bucovina’’. Saitul Internetus menţionează că locul din care Ştefan a tras cu arcul era la poalele Dealului Crucii sau Crucişor era un izvor din care domnul bea când trecea pe acolo,al cărui nume a şi rămas ’’Izvorul lui Ştefan’’; dar după instalarea fabricii de ciment, dealul a fost transformat în carieră de piatră, izvorul şi crucea de piatră ce-l străjuia dispărând pe la 1928,fiind luată de un sătean; locuitorii Putnei au instalat o cruce mai mică pe dealul din apropiere,iar mânăstirea una mai mare pe dealul cel mai înalt.

D. ’’Dan, căpitan de plai’’ este o naraţiune vitejească a cărei temă se înscrie tot în istoria Moldovei medievale. Pe saitul Romanian Voice apare ca prolog un ’’Fragm. de cîntec poporal’’ din ’’XV secol’’: ’’Frunză verde de mălai/Cine merge sus la rai?/Merge Dan, şoiman de plai/C-a ucis el mulţi duşmani/Un vizir şi patru hani./Frunză verde lemn de brad/Cine merge jos în iad?/Merg tătarii lui Murad/C-au ucis în zi de mai/Pe Dan, căpitan de plai!’’. Două observaţii trebuie făcute: dacă ţinem seamă de faptul că acţiunea se petrece după moartea lui Ştefan cel Mare, care a avut loc în 1504, atunci datarea cîntecului poporal ar trebui să fie în secolul XVI; în Evul Mediu plaiul era o diviziune administrativă a judeţului, în zonele montane, condusă de un căpitan.

Poezia este divizată în şapte părţi, începând cu imaginea bătrânului Dan, care locuieşte singuratic pe munte şi îşi aminteşte de vremurile sale de glorie, când călare pe murgul său zdrobea duşmanii ce atacau ţara. În acest peisaj, Dan ascultă dialogul dintre doi copaci care vorbesc despre invazia tătarilor, după care-şi pregăteşte paloşul pentru luptă. Apoi merge acasă la camaradul său, puternicul Ursan, pribeag ’’de peste Milcov’’ (Ţara Românească), care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se distinsese într-o luptă cu tătarii şi fusese răsplătit de vodă cu moşie şi herghelie la câmpie. Aici intră în scenă Fulga, tânăra fiică a lui Ursan, care, ca o amazoană, domesticeşte un cal pentru tatăl ei. Cei doi pleacă în căutarea tătarilor, care ard sate, urmăresc pe locuitorii acestora şi înfrâng rezistenţe izolate. Dan şi Ursan atacă separat pe duşmani, lăsând în urma lor grămezi de cadavre.Dar o săgeată îl loveşte în piept pe Ursan, care este imediat apărat de camaradul său, până când apare Fulga şi-l scoate din luptă, iar arcaşii din Orhei (Basarabia) intervin, înfrângându-i pe tătari. Dan este însă rănit şi luat prizonier de Ghirai han, care îi propune să-l lase în viaţă cu condiţia să treacă la religia islamică. Eroul refuză ’’pentru că aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!’’. El cere ca înainte de a muri să fie lăsat să mai vadă o dată pământul ţării sale, iar la întoarcere cade mort în faţa cortului hanului. ’’Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere/O!Dan viteaz, ferice ca tine care piere/Având o viaţă verde în timpul tinereţii/Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!’’

E. ’’Visul lui Petru Rareş’’ este inclus în  mărgăritare şi are un subiect din istoria medievală a Moldovei şi anume suirea pe tron  a lui Petru Rareş, fiu natural al ţărăncii Răreşoaia cu marele Ştefan. În subtitlu se menţionează că această creaţie în versuri este o legendă, editorul precizând într-o notă că subiectul legendei se găseşte în lucrarea *O samă de cuvinte* a cronicarului moldovean Ion Neculce.

 În prima parte într-o tabără de pescari se discută despre moartea lui Ştefăniţă vodă (1512-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. Petru Rareş, numit în poezie Petrea Măjalui, le spune tovarăşilor săi pescari despre competiţia pentru tron ce va urma:’’Aşa-i rândul pe pământ!Cine-i slab, vrea a fi tare/Cine-i mic, vrea a fi mare/Căci domnia-i dulce pom/Care farmecă pe om’’.

În partea a doua Petru o visează pe mama sa care-i vorbeşte numindu-l domn. Dimineaţa sosesc în tabără soldaţi de la cetatea de scaun Suceava, care-l anunţă că demnitarii ţării l-au ales domn.’’Apoi mândru-nveşmântat/Pe un cal şarg încălecat/Pleacă vesel la domnie.../Fericită-i calea-i fie/Căci pe dânsul Dumnezeu/L-a pus drept la locul său!’’.

F. ’’Plugul blestemat’’ este una din ultimele sale poezii, apărând postum. Acţiunea se petrece într-un sat de răzeşi (ţărani liberi din Moldova), al căror pământ domnul vrea să-l confişte. O ţărancă curajoasă se opune trasării de către soldaţii lui vodă a noului hotar cu plugul, aşezând în faţa acestuia copilul său nou-născut. Boii de la plug se opresc în faţa copilului, în pofida faptului că sunt biciuiţi de însuşi vodă, moment în care toţi răzeşii se mobilizează alungându-i pe cei care vor să le acapareze pământurile.

Autorul precizează într-o notă că vodă este Mihail Sturza. El a fost prinţ al Moldovei între 1834 şi 1849, domnind în baza Regulamentului Organic, care era o constituţie modernizatoare a principatului. A fost promotor al unei politici conservatoare, reprimând încă din faza incipientă revoluţia din 1848 din   Moldova. Editorul notează că poezia a fost scrisă în 1888, an în care în România au avut loc răscoale ţărăneşti reprimate în mod sângeros, fapt ce l-a determinat pe poet să protesteze. În acest context poezia se deosebeşte de celelalte prin puternica sa tentă socială.

G. ’’Cuza Vodă’’ este datată 3/15 mai 1873, ziua în care a murit în exil în Germania primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Poetul îl numeşte ’’scump amic, domn mare’’, recunoscând strânsa sa legătură de prietenie cu fostul domn, care îi încredinţase importante misiuni diplomatice. Alecsandri nominalizează principalele realizări politice ale lui Cuza: ’’magica Unire şi sacra Libertate’’, precum şi reforma agrară din 1864. De aceea socoteşte îndreptăţită ca lumea ’’a ta legendă Cuza cu fală s-o rostească’’.

H. ’’Fraţii Jderi’’ nu are legătură cu romanul omonim al lui M. Sadoveanu dedicat epocii Moldovei lui Ştefan cel Mare, subiectul poeziei fiind plasat în istoria modernă a românilor, cu care Alecsandri este contemporan. În poemul  de război publicat în 1878 în revista ’’Convorbiri literare’’, este vorba de doi soldaţi fraţii, dorobanţul Jder Neagu şi vânătorul Jder Nistor, aflaţi pe câmpul de bătălie din Bulgaria, în timpul Războiului de Independenţă al tânărului stat român (1877-1878). În prima parte a poeziei, Neagu se pregăteşte pentru luptă, moment în care un proiectil turcesc îl ucide în tranşee. Camarazii lui conchid simplu: ’’He!...Dumnezeu să-l ierte! Ce vreţi? n-au avut zile.’’ şi decid să nu-i spună trista veste fratelui său mezin. În partea a doua a poeziei, Nistor este santinelă, gândind la mama şi mireasa sa. Vremea proastă aproape că-l adoarme, dar imaginea mamei îl trezeşte la timp pentru a face faţă atacului a doi turci. Pe unul îl ucide,iar pe al doilea îl răneşte, fiind rănit la rându-l său. În momentul în care vrea să-idea lovitura de graţie celui de-al doilea, acesta îl opreşte: ’’Nu-i drept să dai lovire vrăjmaşului rănit’’. Atunci vânătorul Jder îi leagă rana şi-l duce la ambulanţă spunând simplu: ’’Poftim vânat!’’

O caracterizare concluzivă a poeziei istorice a lui Alecsandri o face marele său contemporan romantic Mihai Eminescu în fragmentul din ’’Epigonii’’ plasat pe coperta volumului ’’Legende şi pasteluri’’, cu trimitere la epoca de refrinţă a lui Ştefan cel Mare: ’’El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune/El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal’’.

SURSE

Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, ediţia II, Ed. Ion Creangă, colecţia Biblioteca şcolarului, Bucureşti, 1982, pp. 6-48.

Vasile Alecsandri, Poesii poporale ale românilor, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866, http://books.google.com/books?id=QYpiAAAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false

Stefan Voda si Codrul, http://www.aboutromania.com/alecsandri52.html

Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II a, Principatele Române, secolele XIV-XVI, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1992

Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii ’’Al. I. Cuza’’ din Iaşi, Dicţionarul literarurii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, pp.15-24

’’Fraţii Jderi’’, http://www.aboutromania.com/alecsandri51.html

’’Dan căpitan de plai’’, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/dancapitan.php

http://www.internetus.ro/special-zone/turism/36904-povestea-dealului-crucii-de-la-putna.html

POLITICA CULTURALĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE

Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, printre cei care au abordat-o numărându-se şi medievistul Şerban Papacostea. În opinia sa, pe lângă abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti (1).

Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi (2).

Medievistul român consideră că încheierea păcii cu turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice vremurilor neprielnice, este luat de biserici în piatră, atât la sate, cât şi la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente importante (3). De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf. Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti. Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan, Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf. Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.

De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna (1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.

În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la Dolheşti (Suceava, 1481), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (Suceava, 1494-1499) sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (Suceava, 1503).

Ctitoriile domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ ( 1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu  turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi  decorate cu  firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica ,,Sfântul  Ioan” din Piatra Neamţ (1497- 1498), toate fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos (4).

Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au format acolo.

Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul domniei sale. Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, scris în limba slavonă la curtea domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte, domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476. Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din secolele XVI - XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul în limba rusă la curtea cneazului Moscovei (5).

Astăzi după ce a fost sistematizată de specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante: Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II ( apropiată de textul iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. (6)

De asemenea, remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353 (7). Astfel, în 1465, a fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, îngropată la Probota.Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan (fiul lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru (fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I. De asemenea, la Putna se găsesc şi  mormintele a  două  dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop şi Maria Voichiţa), a  copiilor săi (Bogdan, Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului  Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei (8).

Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un secol şi jumătate de la moartea sa: ’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’(9) Iar după trei secole, Mihail Kogălniceanu consemna că ’’românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În  sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”(10)

Studii din bibliografia lucrării lui Ş. Papacostea despre cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare:

Balotă A., La litterature slavo-roumaine a l’epoque d’Etienne le Grand , ‘’Romanoslavica’’ I, 1958, p.210-236

Balş G, Bisericile lui Ştefan cel Mare. Cu un rezumat in limba franceză, Bucureşti, 1926, 331 p.

Bogdan D.P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi Moscova ale lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1940

Bogdan T.A., Ştefan cel Mare. Tradiţii, legende, balade ş.a. culese din gura poporului, Braşov, 1904

Gonţa Al., Domeniile feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ‘’Biserica Ortodoxă Română’’LXXV, 1957, p.438-445

Henry Paul, Le regne et les constructions d’Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504), Melanges Charles Diehl, II, Paris 1930, p. 43-58

***, Istoria artelor plastice în România, I, Bucureşti, 1968

Panaitescu P.P., Les chroniques Slaves de Moldavie du XVe siecle’’, Romanoslavica’’, III, 1958, p.146-168

***, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958

Teodorescu Kirileanu, Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare strânse la un loc, ed III, Mănăstirea Neamţ, 1924

Turdeanu E., L’activite litteraire en Moldavie a l’epoque d’Etienne le Grand, ‘’Revue des etudes roumanines’’, V-VI, 1960, p.21-67.

SURSE

(1)   Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p 65.

(2)   Ibidem, p.66

(3)   Ibidem, p.66

(4) Emilia Ţehaniuc, Dezvoltarea culturii în timpul lui Ştefan cel Mare, www.didactic.ro/files/19/colocviu.doc, p. 3-4

(5) Ş. Papacostea, op. cit., p.73-75

(6) Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel mare şi Sfânt, ’’Dava international’’, Chişinău, 2004, http://www.iatp.md/dava/Dava10/Rau_10/rau_10.html

(7) Ş. Papacostea, op. cit., p.72

(8) E. Ţehaniuc, op. cit., p.5

(9) Ş. Papacostea, op. cit., p.76

(10) E. Țehaniuc, op.cit., p. 1

Pictura lui N. Grigorescu la mănăstirea Agapia (HOGAȘ 1882-1884)

<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)

Uniforme școlare în Constanța în 1972 („Litoral” 1972)

<
Deși sîntem în plină vară, nu este totuși prea devreme să ne gîndim la... la prima zi din viitorul an de învățămînt. La asta ne îndeamnă și invitația pe care ne-o face O.C.L. „Textile-încălțăminte” care ne anunță că s-au pus în vînzare uniforme școlare, atît pentru elevii din școala generală, cît și pentru cei de la liceu. Iată adresele pe care vi le pune la dispoziție comerțul: magazinele „Lumea copiilor” și „Sirena” de pe b-dul Tomis, „Scufița roșie” (b-dul Republicii), „Artex”, „Adolescentul” și „Pionier” (str. Ștefan cel Mare), Complex Tomis Nord (unitatea nr. 183). Nu uitați că bunul gospodar își cumpără vara... și uniforme școlare!
>

SURSA
***, Uniforme școlare..., „Litoral”, Constanța, ?.?.1972, p.?.

Magazinul cooperatist „Dobrogeana” din Constanța în 1972 („Litoral” 1972)

<
Pe strada Ștefan cel Mare, în centrul  orașului Constanța, se află magazinul „DOBROGEANA”, cea mai reprezentativă unitate comercială care desface în exclusivitate produsele cooperativelor meșteșugărești din județul nostru. într-un spațiu nu prea mare, dar folosit în chip judicios, sînt expuse o gamă largă de confecții, tricotaje, încălțăminte, articole de artizanat, pielărie, bunuri de uz gospodăresc și multele altele.
Permanenta afluență de cumpărători demonstrează cu produsele meșterilor cooperatori constănțeni sînt mult apreciate, pentru calitatea și bunul gust cu care sînt executate.
>

SURSA
***, „Dobrogea”, „Litoral”, Constanța, ?.08.1972, p.?.

România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)

?, ?,  „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.

(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de  ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România  înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).

14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.

„Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă” („TOMIS” 2004)

 ***, Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă, „Tomis”, Constanța, iunie 2004

Această lucrare a fost editată prin grija și cu sprijinul doamnei deputat a PSD Liana Naum, care a avut încredere în acest experiment și care, prin larghețea de spirit a domniei sale, s-a dovedit a fi un succes. „Lucrările acestor tineri au dovedit din plin potențialul pe care studiul istoriei îl are pentru cei de vârsta lor”. Doamna Naum a întrevăzut singurătatea și înnegurarea din sufletele acestor tineri și, cu multă delicatețe, i-a ajutat să-și elibereze energiile creatoare întru sensibilizare și vindecare.

„Un brad artificial costă... jumătate de milion!” (DRAGOMIR 1994)

 Marius Dragomir, Cu câteva săptămâni înaintea sărbătorilor, se consemnează un preț record. Un brad artificial costă... jumătate de milion! Jucăriile valorează între 3.000 (o rățușcă boccie) și 400.000 lei (un Moș Gerilă de calitate superioară), „Telegraf”, Constanța, 7 decembrie 1994

Dumnezeule! Parcă niciodată în ajunul sărbătorilor, magazinele nu își umileau cumpărătorii cu asemenea prețuri. Oriunde în lume, la sfârșitul anului, fiecare încercă pe cât posibil să ieftinească mărfurile. Ei bine, nu mică ne-a fost mirarea când avem să admirăm zilele trecute în Constanța, în magazinul de pe Tomis colț cu Ștefan cel Mare un brad artificial la prețul de aproape jumătate de milion. Vreo 480.000 de lei!!! Aceeași situație dramatică se înregistrează în raioanele de jucării, unde prețurile au explodat, pur și simplu. Maimuțoi, cățeluși, papagali, ursuleți, magazine bogate în ajunul sărbătorilor de iarnă. Și pentru că vorbeam de prețuri, am rămas uimiți când am constatat că o figură de animal costă cel mai frecvent de la 10 până la 60 mii lei. Cel mai ieftin de vinde acel soi de rățușcă boccie (în jur de 3.000 lei), care poate ține loc de sperietoare. Fiindcă tot suntem la figurine, am consemnat în același loc menționat mai sus un preț al fel de amețitor: este vorba despre un Moș Gerilă cu un sac fermecător despre care bănuim că este... suflat în aur, altfel nu s-ar putea explica prețul de aproape 4 sute de mii!

„Legende istorice” (BOLINTINEANU 1989)

Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice. Basme, prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Radu Constantinescu, Editura Ion Creangă, București, 1989

V Prefață

1 Legende istorice
Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare
Preda Buzescu
Muma lui Ștefan cel Mare
Ferentarul
Fata de la Cozia
Un ostaș român închis peste Dunăre
Mircea la bătaie
Mihai scăpând stindardul
Mircea cel Mare și solii
Doamna lui Neagu
Căpitanul de vânători
Cupa lui Ștefan
Daniel sihastru
Întoarcerea lui Mihai
Fiastrii
Miron Costin
Mihai Pădurarul
Năvala lui Țepeș
Codru Cosminului
Ștefan la moarte
Dumbrava Roșie
Grozea vornicul
Mihai revenind de la Dunăre
Bârlad
Mihai și călăul
Maria Putoianca
Moartea lui Mihai Viteazul
Visul lui Ștefan cel Mare
Țepeș și solii
Rovina
Solii lui Țepeș la Mohamet
Mustafa pașa
Călugărenii
Mărirea lui Mihai
Aprodul Purice
Mihai și ucigătorul
Pandurul bătrân
Copilul din casă
Popa Stoica

57 Basme
Mihnea și Baba
O noapte la morminte
Doamna lui Negru și bardul
Peștera muștelor
Herol
Umbra răzbunătoare
Capul avarilor
Sir`te mărgărite
Lăutarul

83 Alte poezii
Târgoviștea
Nicolae Bălcescu
Neapol
Târgoviștea
Virtutea

88 Poeme
Andrei sau luarea Nicopolului de români
Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște

147 Ode
Oda III. La Cuza vodă
Oda IV. La Nicolae Bălcescu
Oda V. Lui Aman pictorul

151 Tabel cronologic

156 Aprecieri critice

Interviu cu Ana Blandiana (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, 1979

A. B. - (...) Toată viața am avut nostalgia că m-am născut la oraș și nu într-un sat. I-am invidiat întotdeauna pe poeții care au un loc unde să se întoarcă, o matcă.

- Cunoști altă rațiune de existență a poeziei decît credința că însăși soarta omenirii atîrnă de ea?

- Vezi, în românește există 2 expresii legate de umor, definind 2 atitudini diametral opuse față de el: a rîde ca prostul și a face haz de necaz. (...)

G. A. - Din gravitatea de moralitate provine și intransigența cu care despărțeai în urmă cu nu mulți ani binele de rău. (...)

A. B. - (...) Ar fi fost extraordinar să existe oameni pe care să-i pot respecta integral și oameni pe care să-i detest fără remușcări.   

- În clipa în care accepți lucrurile așa cum sînt, nu mai ai ambiția de a le schimba. (...) La asta a contribuit mult „descoperirea naturii”. (...)

- (...) Eu, maturizîndu-mă, am descoperit că la urma urmei oamenii nu reprezintă totul.

G. A. - ?!

A. B. - Da, viața este mult mai mult. Și o parte importantă a ei e dincolo de relații sociale. (...)

G. A. - (...) Cred că un scriitor trebuie să vadă cît mai exact, nu mai frumos.

A. B. - Uneori, trebuie să te dai cu un pas înapoi ca să vezi mai exact tabloul. (...)

G. A. - (...) De ce nu-ți place să rămîi datoare? De ce vrei ca totul să fie achitat, plătit?

A. B. - Pentru că în felul acesta mă simt mai liberă: nemaidatorînd nimănui nimic, am senzație că nu mai depind de nimeni sau cel puțin am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru asta.

G. A. - Ce pagină din istoria noastră te-a indignat cel mai mult?

A. B. - Cea semnată de Roller.

- Cred că singura rigoare căreia românii i s-au supus a fost încăpățânarea de a supraviețui. (...) Iar această fantastică supraviețuire se datorește în egală măsură vitejiei și scepticismului - lui Ștefan cel Mare și proverbului „apa trec, pietrele rămîn”.

G. A. - (...) Un scriitor trebuie numai să-și contempleze epoca, fără să intervină în modul în care se desfășoară evenimentele?

A. B. - (...) Un scriitor trebuie să fie profund responsabil față de sine, în primul rînd, și abia așa față de ceilalți. Cu timpul (și de cele mai multe ori e vorba de foarte mult timp), se dovedește că aceia care au fost responsabili cu ei înșiși au răspuns și pentru epoca lor.

G. A. - (..) Însă ce înțelegi prin această responsabilitate?

A. B. - (...) A nu-ți permite să spui altceva decît adevărul, sau, dacă se poate, să nu spui minciuni. Să nu speri că istoria va trece cu vederea compromisului cu tine însuți. Scriitorul adevărat își asumă, chiar fără să vrea, adevărul contemporan. Dar responsabilitatea față de cititori are importanță numai după ce ai devenit tu cititorul de care temi cel mai mult.

G. A. - Ce poate compromite destinul unui scriitor?

A. B. - Lipsa de responsabilitate față de propriul nume. Un scriitor care nu e convins că numele lui trebuie să fie sfînt și imaculat, că numele lui va răspunde în eternitate pentru fiecare cuvânt scris este compromis dinainte. Greșeala pe care mulți scriitori o fac este că se bazează pe lipsa de atenție a posterității.

G. A. - Un pericol care ameninț omul contemporan?

A. B. - Propria sa dispariție ca specie. O problemă care nu s-a mai pus în istoria umanității. Și să nu crezi că mă refer numai la pericolul atomic. Ci la faptul că noi, ca oameni moderni, amețiți de propria noastră capacitate de a schimba natura riscăm să interzicem propria noastră viață.

G. A. - Umilința în fața naturii și a istoriei poate fi o soluție?

A. B. - Orgoliul în orice caz nu e soluție.

G. A. - Ce nu accepți din condiția umană?

A. B. - Oportunismul

G. A. - Mărturia pe care ai vrea să o lași despre timpul în care ai trăit?

A. B. - Aș vrea, rămînînd sinceră, să pot mărturisi că am trăit în cea mai dreaptă și mai liberă dintre epoci.

G. A. - Scriitorul se poate socoti mai presus de contemporanii săi?

A. B. - Nu. Cu o singură condiție contemporanii săi să nu i se socotească deasupra. Ca și în societate, în artă relația de egalitate este cea ideală și, ca și în societate, cea mai greu de atins.

G. A. - Care este idealul tău politic?

A. B. - Dacă îți spun că aș vrea ca toți oamenii să fie fericiți și buni înseamnă că ți-am spus idealul meu politic. Fără să fi un om politic sau poate tocmai de aceea, cu cît studiez mai mult istoria, cu atît înțeleg mai puțin de ce acest ideal nu a putut fi înfăptuit în atîtea milenii.

- (...) Nu există mai mare ispită pentru un scriitor decît aceea de a înceta să mai scrie. (...) Singura scuză a poetului este aceea că este faptul de a fi inevitabil.

„Plângerea lui Dracula” (LEU 1977)

 Corneliu Leu, Plângerea lui Dracula. Scrisori scrise sau nescrise, trimise sau netrimise de către Vlad Draculea, domn și voievod al Țării Românești, zis mai târziu și Țepeș vodă, de la anii 6972, 6982, 6984, aflate și grijite pentru tipar în București, cetate pe care el înscris-o primul în hrisoave cu acest nume. La cinci sute de ani de la uciderea domnitorului, sau pe anii noștri, așa cum se scriu după milesim: 1476-1976, Cartea Românească, București, 1977

5 Către cititor

9 Închinarea nelegiuitului Vlad către făcătorul și legiuitorul său

Partea întâi

17 I.

21 II.

26 III.

33 IV. Documente lămuritoare privind spăimântoasa apariție a tunurilor în acea vreme
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice despre creșterea puterii turcești, căderea împărăției bizantine și alte istorii despre felurite țări și popoare
Ducas, Istoria turco-bizantină
Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed II - cap. 1-29

Documente lămuritoare despre persoana lui Vlad voevod, zis Dracula, zis Țepeș
Kodja Hussein, reis effendi (prim cancelar) al Porții Otomane, Beda-I ul Veka-I
Letopisețul cantacuzinesc - Istoria Țării Românești
Semseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa Zade, mare muftiu al Porții otomane, Tevarih-I Al-I Osman
Nicolae de Modrussa, legat al papei Pius II pe lângă regele Hunilor (Matei)

46 V.

51 VI.

52 Documente lămuritoare despre teritoriul și populației Daciei în acea vreme
Michael Bocignoli din Raguza, Epistola Michaelis Bucignoli Ragusei ad Gerardum Planiam Maiestatis secretarium...
stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, II
Antonio Verancsis (Verantio), arhiepiscop de Strigoniu și vicerege al Ungariei, Codex verantianus
Enea Silviu Piccolomini (papa Pius II), Cosmographia, 1501
Antonio Bonfini, secretar al lui Matei Corvin, Rerum Ungaricum decades quautor cum dimidis - despre limba românilor
Nicolaus Olahus, Hungaria sive de originibus gentis, regionis, situ divisionis atque opportunitatibus - Dacia
Sebastian Munster, Beschreibung aller Lander

64 VII.

72 VIII. Documente lămuritoare privind așezarea și înfățișarea taberei sultanului, cu păzitorii lui care n-au mamă, n-au tată, ci numai pe el îl știu, că pe el trebuie să-l apere
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice - V, IX
Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed II - expediția împotriva lui Vlad Țepeș în 1462
Ducas, Istoria turco-bizantină - XLV.Expediția lui Mahomed II contra lui Vlad Țepeș în 1462

85 IX.

92 X. Documente privind tulburarea lui Mahomed
Semseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa Zade, mare muftiu al Porții otomane, Tevarih-I Al-I Osman
Tursun bei, defterdar de Istanbul al lui Mahomed II, Tarih-I Ebul-I Feth-I sultan Mehmed-han
Constantin Mihailovici de Ostrovița, fost ienicer al lui Mahomed II, Memorii ale unui ienicer sau cronică turcă, Polonia, 1497-1501

106 XI.

109 XII. Documente lămuritoare
Cronica burgundă a lui Jehan de Wauvrin, supus al regelui Engliterrei, despre expediția pe Dunăre a flotei cavalerului Walerand de Wauvrin și ajutorul primit de acesta de la Vlad Dracul, domnul Țării Românești, și de la fiul acestuia
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice - V-VII

116 XIII.

119 XIV.

126 XV. Documente lămuritoare
Roman, 1450 fevruarie 11 - Bogdan voevod către Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, făgăduind ocrotire unul altuia
Suceava, 1450 iulie 5 - Bogdan voevod către Iancu voevod de Huneadia ca să-l ocrotească contra dușmanilor

130 XVI.

136 XVII. Documente lămuritoare
Ducas, Istorie turco-bizantină - Plângerea Țarigradului

140 XVIII. 

145 XIX.

147 XX.

153 XXI.

159 XXII.

165 XXIII.

171 XXIV.

Partea a doua 

177 În loc de închinare: Povestirea în limba slavă despre viața lui Dracula

181 I.

186 II. Documente lămuritoare
Scrisoarea lui Vlad Țepeș către Matei Corvin din cetatea Giurgiului la anul 6970 (1462)

187 III.

191 IV.

195 V.

199 VI. Documente lămuritoare
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice
Van deme quaden thyrane Dracule wyda - manuscrisul bibliotecii conventului din St. Gall, no. 806, p. 282-288

203 VII.

214 VIII. Documente lămuritoare privind lupta de la Baia
Scrisoarea solie a lui Ștefan vodă către regele Cazimir
Letopisețul anonim al Moldovei
Cronica moldo-germană 6975/1467
Istoricul polon I. Dlugosz, Historie polonica, „ad aneam 1467” - cap. II

217 IX.

220 X.

223 XI.

225 XII.

229 XIII. Documente lămuritoare
Fragmente din poemul unui contemporan al lui Vlad Țepeș: Michael Beheim - Despre un tiran care se numea Dracul voevod  din Valachia

240 XIV.

242 XV.

247 XVI.

251 XVII. Documente lămuritoare
Scrisoarea lui Vlad Țepeș către Matei Corvin, de la anul 6970 (1462)
Laonic Chalcocondil - Expuneri istorice, IX

254 XVIII.

258 XIX. Documente lămuritoare
Scrisoarea lui Eminek Mârza, dregător al hanului Crimeii, către sultanul Mehmet II

260 XX.

262 XXI.

265 XXII. Documente lămuritoare privind incursiunea lui Ștefan cel Mare pentru pedepsirea lui Radu cel Frumos
Letopisețul anonim al Moldovei
Cronica moldo-germană

269 XXIII.

271 XXIV. Documente lămuritoare privind împăcarea cu Matei Corvin
1475, iulie 12 (în ajunul fericitei fecioare Margareta), Iași
1475, august 15 (în ziua Adormirii fecioarei Maria), Buda
Ștefan cel Mare - solia către senatul Veneției
Povestirea în limba slavă despre Dracula
Raportul lui Ladislau, slujitorul lui Vlad Țepeș, prezentat la Buda în ziua de 7 august 1476 orele 22
Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către regii și principii Europei, după bătălia de la Podul Înalt

281 XXV.

285 XXVI. Documente lămuritoare
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie : fragmentele VI, VII, VIII, X
Scrisoarea lui Vlad Țepeș către brașoveni

294 XXVII. 

305 În loc de epilog: Documente lămuritoare
Povestirea în limba slavă despre Dracula
Solia lui Ștefan cel Mare către dogele și senatul Veneției în anul 6986 (1478)

309 Așadar, istoria repetându-se și singur țiitorul gând rămânând acela că, prin lupta celor de aici, de la Dunăre și Carpați, au rămas în celelalte părți ale lumii mulți creștini odihniți, încheiem aici această cronică apocrifă ferecată în cele mai autentice documente, așezând-o ca o lespede de dreptate făcută târziu, pe mormântul rămas necunoscut al celui care a fost și rămâne Draculea Vlad Voievod al Țării Românești, căruia, mai târziu, după groaza adânc sădită în dușmani, i s-a spus Vlad Țepeș.

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).