Aurul şi argintul antic al României la Constanţa („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Când ajunge expoziţia "Aurul şi argintul antic al României" la Constanţa

„Cuget Liber”, Constanţa, 2015

O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904

<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)

[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.

Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.

(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>

SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.

„ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA” (1113) (TURCUȘ 214)

 Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)                                                 

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

Izvorul diplomatic[1] „fundațional” al oraşului Oradea, care conţine toponimul Varad, este datat în îndepărtatul 1113. Discutăm, aşadar, despre un înscris diplomatic vechi, de acum mai bine de nouă secole, despre a cărui autenticitate s-a dezbătut în aria dubiilor paleografico-diplomatice pe care însă critica istorica recentă le-a disipat complet, asertând ca acesta nu poate fi considerat un fals, nici măcar parţial.

Este vorba despre unul din foarte puţinele documente ce au supravieţuit din secolul al XII-lea transilvănean şi maghiar. Din acest motiv, importanţa semnificaţiei sale este mai mare decât a altor diplome din secolele ce au urmat. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului. Întâietatea aparţine, de departe, Oradiei, centru care se distinge atât prin caracteristicile sale geografice, fiind oraşul cel mai apropiat de aria culturală latino-germanică, care, încet-încet, a reuşit să fie receptată în interiorul elitei tribale şi post-tribale maghiare, cât şi prin circumstanţele istorice care au expus-o gradatei înfiltraţii ungureşti. Aceasta din urmă, după rezistenţa inițial violentă, iar apoi remanentă pe parcursul a două secole, a reuşit să se stabilizeze la nivel teritorial în partea occidentală a Transilvaniei.

Pentru a putea evalua diploma din 1113 cu instrumentele logicii istorico-diplomatice, şi nu din perspectiva discursului publico-celebrativo-propagandistic, aşa cum fac de obicei istoriografiile militante din Europa Central-Orientală, anchilozate de naționalismul rigid de secol XIX, obnubilând adeseori litera şi spiritul izvoarelor istorice, trebuie, înainte de orice, să observăm că, în exiguul patrimoniu diplomatic transilvan, izvorul în discuţie se găseşte pe poziţia a treia între cele 294 de diplome înregistrate de istoriografia română pentru perioada dintre anii 1075 şi 1250, şi este tot pe poziţia a treia între cele 31 de surse cu valențe diplomatice înregistrate în intervalul 1075-1200.

Dacă apoi cercetăm mai îndeaproape tipologia documentelor transilvănene din perioada 1075 – 1200, vom constata că până în anul 1177 diplomele cuantificate sunt exclusiv izvoare care privesc instituții ecleziastice şi nu laice, fiind vorba de biserici, mănăstiri, prepozituri sau capitluri episcopale. Astfel, din cele 31 de diplome care se referă la evenimente transilvănene tangente la regatul patrimonial maghiar, doar 7 privesc concesiuni, privilegii şi liberalităţi oferite celor ce relaționau cu conducerea regatului sau altor laici, marea majoritate privind afacerile temporale ale Bisericii Romane în varianta ei provincială. Nu surprinde, desigur, prevalenţa documentară a Bisericii în expresia sa teritorială şi patrimonială, din moment ce în Evul Mediu o diplomă „consfinţeşte” îndeobște o situaţie patrimonială. De ce afirmăm acest lucru? Pur şi simplu pentru că Biserica Romană este singura instituţie din această zonă care activează, în mod coerent, o „politică” de spaţializare şi de teritorializare şi este unica, de altfel, în contextul gregorian şi postgregorian, care acumulează în mod conştient şi relevant, din punct de vedere juridic, un patrimoniu care îi este necesar pentru a gestiona mai bine propriul regim de dominaţie sacerdotală. În general atât istoriografia maghiară cât și cea română uită cu dezinvoltură că ne aflăm în plin regim hierocratic, iar Biserica dacă nu dictează, e oricum prezentă și mediază deciziile organismelor de putere laică. Întrebării fireşti – care este poziția regelui maghiar desemnat să confirme documentul? – răspunsul nostru este că monarhul îşi asumă rolul firesc, în secolele XI-XIII, de ministru al Bisericii[2] desemnat să autentifice notarial o cesiune centenară de proprietate din patrimoniul regal şi transferul acesteia în patrimoniul Bisericii, desigur ca o recompensă pentru sprijinirea activității sale publice.

În realitatea faptică trebuie să precizăm că documentele diplomatice din regatul maghiar, în epoca în care ne aflăm, sunt de competenţa exclusivă a clerului. E deja acceptată de câteva decenii ideea că aşa-zisul regat maghiar a fost în perioada medievală un conglomerat teritorial, aglutinat în câteva secole și nu închegat ab-ovo în anul 1000 cum eronat și anistoric se propovăduiește, mai mult sau mai puţin funcţional, care, din punctul de vedere al scrisului şi al utilizării legale a înscrisurilor era aproape iliterat în marea majoritate a populației sale[3]. Analfabetismul caracteriza în manieră masivă structura sa tribală şi apoi chiar şi pe cea politică emanată din triburi, şi, în proporţie destul de consistentă, chiar şi structura sa ecclesială; probabil mai mult de 80% din clerul etnic maghiar din secolele XI – XII era puţin familiarizat cu tehnica scrisului şi a cititului. În aceste circumstanţe, arta scrisului şi redactării diplomelor privilegiale era foarte rară în regatul maghiar. Cei care aveau sarcina de a se ocupa de redactarea in mundum a documentelor juridice erau străinii chemaţi în Pannonia, un fel de mediatori-mercenari culturali, cu misiunea de a ajuta autorităţile tribale eminente, convertite la creştinism, să pună în fapt și să organizeze un minim de administraţie regală de natură patrimonială. Marele retard cultural al primitivului regat maghiar, aşa cum se desprinde din izvoarele diplomatice, este mărturisit şi de faptul că viitoarea cancelarie regală de sine stătătoare a fost creată doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în partea a doua a domniei lui Bela al III-lea, două secole de la faza inaugurării regalității creștine maghiare. Amanuensii/copiştii primelor generaţii care se ocupau de redactarea diplomelor (foarte puţine în raport cu ale altor dinastii din Christianitas) erau în marea majoritate non unguri. Acest fapt făcea, spre exemplu, extrem de dificilă reproducerea lingvistică a multor elemente juridice dar și onomastice înregistrate în izvoarele diplomatice, din momentul în care competenţele culturale şi lingvistice ale scriptor-ului care recepta informația erau deformate şi puţin congruente cu cele ale persoanei care se prezenta cu al său nomen și condiționalitățile sale socio-profesionale. Dificultăţi deosebite izvorau din declararea identităţii în cazul diplomelor care priveau nume sau personaje din ierarhia minoră a regatului maghiar (în mare majoritate nonmaghiari). Ținând cont de această situație, la începutul secolului al XII-lea înaltul cler din regatul maghiar (marea lui majoritate de origine etnică nonmaghiară[4]), începe să exprime, prin intermediul textelor aprobate în adunări sinodale, propria preocupare pentru a garanta clerului regatului o minimă pregătire intelectuală. Conciliul reunit de regele Kalman (din poziția specifică a ministerialității orânduite de Biserică) în anul 1114 la Esztergom deplângea inferioritatea intelectuală a clerului maghiar, cerând preoţilor să deprindă o minimă pregătire de lectura et cantus[5]. Cercetătoarea de origine maghiară Marie-Madeleine de Cevins se întreabă în mod legitim: “pourquoi ce retard d’un siècle par rapport à la date de la conversion officielle des Hongrois, sous saint Étienne? Dans les premiers décennies de la Hongrie chrétienne, la question de la formation du clergé chargé de la pastorale ne se posait encore: les prêtres animant les lieux du culte venaient presque tous de l’étranger et ils avaient été formés dans les écoles de leur monastère d’origine” [6].

Pentru mai bine de două secole nu s-au înregistrat progrese notabile, aşa cum rezultă din textul sinodal aprobat de conciliul din Esztergom din 1382, unde este stabilită obligaţia pentru candidaţii la sacerdoţiu să susţină un examen pentru a demonstra propria capacitate de a citi şi cânta în latină (bene sciant cantare et legere) [7].

Un alt aspect interesant, puţin luat în considerare de istoriografia română, este dat de faptul că unii copişti care activau în cancelarie, chiar dacă erau de origine etnică maghiară, s-au specializat în şcoli şi în universităţi străine, aveau, aşadar, tendinţa de a utiliza stereotipiile de redactare tipice mediului cultural pe care îl frecventaseră anterior. În timpul dinastiei arpadienilor (1000-1301), sursele au permis identificarea unei cifre de 16 canonici de la Esztergom care aveau o formație universitară: doi studiaseră la universitatea din Paris, opt la cea din Bologna, trei la Padova și alți trei la universități ce nu au putut fi localizate. Printre aceștia pot fi enumerați 13 canoniști dintre care 10 lucrau la tribunalul arhiepiscopatului, iar trei erau atașați cancelariei regale[8]. O altă statistică precizează că la Padova, între 1236 și 1256, erau cinci studenți maghiari clerici și laici, iar pentru perioada 1265-1300 sunt cunoscute identitățile a 80 de studenți care frecventau Universitatea din Bologna și aparțineau de natio hungarica[9]. Să nu ne mirăm atunci de puternicul impact al culturii scrise italiene în regatul maghiar și părțile adiacente.

Demnitarii ecleziastici, aşa cum sunt înregistraţi în documentele secolelor XI – XII, sunt episcopi sau prepoziți, întrucât erau singurii care aveau acces la redactarea şi semnarea de diplome. Antroponimia episcopală a diplomelor care fac referire la părţile transilvănene sau care conţin nume de prelaţi transilvăneni este variată şi nu poate confirma o uniformitate onomastică sau o omogenitate etnică. Carierele episcopale în Christianitas – şi regatul ungar, chiar dacă periferic, nu constituie o excepţie –, sunt dictate de interese care depăşesc graniţele etnicităţii şi care se fundamentează, în schimb, pe principiul supunerii şi utilităţii faţă de suveranii arpadieni şi, mai rar în acea epocă, pe interesele Romei sau pe principii meritocratice (chiar dacă în cazul unguresc e mai dificil de respectat acest aspect), ori se bazează pe raportul personal pe care episcopul îl întreţine cu unul dintre actorii puterii ecleziastice sau laice ungureşti sau non ungureşti (există cazuri de episcopi controlați din afara sferei regatului maghiar). În cazul monarhilor maghiari, numirile episcopale sunt făcute, în secolele XI-XII, fără ingerinţe deosebite din partea autorităţilor de la Roma. Regii unguri de până în a doua jumătate a secolului al XII-lea se implică rareori în numirile prelaţilor, iar alegerile revin în general capitlurilor catedralelor, fiind apoi supuse aprobării regelui. Suveranii maghiari au sprijinit, însă, recrutarea, în interiorul corpului episcopal al Bisericii misionare din Pannonia, a persoanelor care puteau susţine eforturile lor de agregare politică, fără să fie atenţi la etnia lor (se ştie, de altfel, că fenomenul evanghelizării sau a fundării structurilor religioase anticipează cu mult prezenţa administrativă a organismelor politice), iar cazul venețianului Gerard de Cenad e simptomatic. Mai precis, alegerile suveranilor maghiari căutau să se ţină cât mai departe de diferitele neînţelegeri sau alianţe tribale, care puteau să trezească resentimente, sau să lezeze ori să micşoreze propria autoritate nominală în interiorul regatului patrimonial. Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. Nu se poate, desigur, exclude elementul unguresc, care este prezent, însă, în număr mai mic şi puţin semnificativ în procesul numirilor de prelaţi[10]. Va trebui, totuşi, să se ţină cont de faptul că, în lipsa unor nume de înalt prestigiu cum era cazul regilor germani (de tipul Heinrich, Friederich) sau englezi (William) omologate de Biserica Romană, în interiorul patrimoniului antroponimic maghiar au fost preluate (cu greu și în durată) apelative consacrate de onomastica creştină. Cele mai semnificative documente diplomatice care tratează unele realităţi onomastice de la sfârşitul sec. XII sunt, în speța de față, cele două confirmări de proprietăţi monastice din 1111 şi 1113, prin intermediul cărora regele maghiar Kalman avizează o diplomă a primului rege maghiar recunoscut ca atare de împăratul Otto al III-lea[11], Ştefan (al cărui nume păgân era Vaik). Acesta dona a treia parte din veniturile vămilor mănăstirii benedictine din Zobor (pe pământ slovac). Seria antroponimelor episcopale amintite în 1111 şi repropuse în 1113 într-o a doua diplomă, care se referea la o conscripție a satelor din proprietatea aceleiaşi mănăstiri, reflectă constelaţia confesională şi culturală a corpului episcopal din recentul regat tribal: Gheorghe, episcop de Gyor (1111), Laurențiu, episcop de Cenad (1111), Matei, episcop de Veszprém (1111), Marcel, episcop de Vacz (1111), Paul, arhiepiscop de Kalocsa (1111), Simion, episcop de Transilvania (1111), Sixt, episcop de Bihor (1111) Ștefan, episcop de Cenad (1111) și Wölfer, episcop de Agria (1111). Prepoziții sunt Felician şi Robert[12]. În diploma succesivă, din 1113, singura schimbare care intervine este mutarea episcopului Sixt din Biharea la Varad (Oradea de azi), aceasta fiind prima menţiune a toponimului Varad, care în ungureşte indica un oraş mic sau o fortăreaţă, probabil un pseudoburg centrat pe instituția ecclesială.

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. Wölfer confirmă prezenţa instituţională a elementului germanic în interiorul instituţiilor regatului din Pannonia. Fundamentăm observaţiile noastre pe analiza diferitelor liste de antroponime înregistrate în diverse teritorii ale Christianitas, care stabilesc în mod clar că nume precum Gheorghe, Simion, Matei şi Grigore se afirmă în onomastica occidentală doar începând cu sfârşitul sec. al XII-lea şi cu începutul secolului succesiv, şi, oricum, în mod foarte limitat. O situaţie specială este aceea a antroponimului Grigore, care a fost folosit de diferiţi pontifi, ca, de exemplu, pentru perioada la care ne referim, de către Grigore al VII-lea. Este vorba despre un nume atipic pentru ritul latin, care se bazează pe arhetipul reprezentat de Grigore cel Mare întărit apoi de personalitatea lui Gregorio VII. Totuşi, dincolo de onomastica papală şi de cea romană, rămâne o alegere destul de rară.

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[13], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[14], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. Se vorbeşte, în aceste evidențe, de aşa-numitele episcopate itinerante ale Transilvaniei cum sunt cele din Biharea-Oradea (Varad), Morisena- Cenad (în acest caz este de fapt o suprapunere a unui episcopat de extracţie latină pe o mănăstire greacă), Dăbâca – Gilău - Alba-Iulia. În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ epahial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. Trebuie constatat, așadar, că întocmai ca multe structuri urbane din Occidentul medieval, viitorul oraș Oradea are ca punct de pornire nucleul diocezan latin. Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. Se consideră că episcopatele poziţionate dincolo de partea orientală a Pannoniei, adică acelea din Cenad^[15], Bihor-Oradea şi Transilvania, ar fi fost asociate la această mitropolie care, de altfel, nu putea să existe canonic fără dioceze sufragane. Opinia lui Baán se bazează pe circumstanţa că, împreună cu arhiepiscopia din Kalocsa, toate trei episcopatele transilvănene amintite nu au documente (chartae) fundaționale, spre deosebire de cele situate în Pannonia, așadar fondarea lor este precedentă stabilizării birocratice a regatului maghiar ele funcționând anterior prezenței maghiare în acest areal. Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[16]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[17] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[18]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică.

---

[1] Diplomatica este știința specială/auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu documentele medievale, moderne și contemporane cu caracter strict juridic.

[2]Ministerialitatea regelui în interiorul Bisericii medievale (adică a unui rol eminent de serv al Biericii) este una din cheile înțelegerii Evului Mediu european. În general istoriografiile naționale evită mai mult sau mai puțin elegant subiectul din rațiuni de oportunitate politică.

[3] Practic documentele din secolul al XI-lea maghiar sunt doar câteva zeci, în timp ce pentru regatul fracez până la 1121 se cunosc 5000 de documente originale, iar pentru regatul englez 2000 de diplome și înscrisuri. Regatul maghiar deține atâtea diplome pentru secolul al XI-lea câte avea, în aceeași epocă, abația de la Sanckt-Gall și hinterlandul ei. Paul Bertrand, À propos de la révolution de l'écrit (Xe-XIIIe siècles). Considérations inactuelles, în “Médiévales”, Nr. 57, 2009, p. 75, 77.

[4] Chiar si în secolul al XIV-lea continuă numirile de episcopi care nu sunt maghiari pe scaune episcopale și arhiepiscopale din regatul maghiar. În 1321 este numit ca arhiepiscop de Esztergom dintr-un rang inferior clerical, Boleslav, cumnatul polonez a lui Carol-Robert, iar 1337 episcop de Györ este numit fiul nelegitim a lui Carol-Robert.

[5] Pentru o perspectivă maghiară soft asupra aspectului corelării dintre dreptul canonic și educația clerului din regatul arpadian a se vedea Zoltan Kosztolnyik, The Influence of Canon Law on Royal Legislation and the Education of Churchmen in Hungary During the 12-13th Centuries, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Canon Law, Catania, 30 July-6 August 2000, edited by Manlio Bellomo and Orazio Condorelli, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 593-604.

[6] Marie-Madeleine de Cevins, La formation du clergé paroissial en Hongrie sous les rois angevins, în Formation intellectuelle et culture du clergé dans les territoires angevins (milieu du XIIIe-fin du XV siècle, sous la direction de Marie-Madeleine de Cevins et Jean-Michel Matz, École Française de Rome, 2005, p. 51.

[7] Ibidem, p.52.

[8] Kinga Körmendy, La formation universitaire des chanoines cathédraux d’Esztergom aux XIVe et Xve siècles, în Formation intellectuelle..., p. 80.

[9] Dorothya Andrasi, I rapporti dei giuristi ungheresi con l’Italia nel 13mo e 14mo secolo, în La civiltà ungherese e il cristianesimo. Atti del IV Congresso internazionale di studi ungheresi, 9-16 settembre 1996, Scriptum, Budapest-Szeged, 1998, p. 53.

[10] Amintim că, în primul şir de sfinţi unguri aprobaţi de Gregorio VII pentru l’elevatio corporis, sunt unguri doar regele Ştefan şi fiul său Imre, ceilalţi fiind toţi străini, începând cu veneţianul Gerardo.

[11] Regatul maghiar a fost aprobat ca funcțional de împăratul Otto al III-lea. Nu exista regat independent în lumea secolului al XI-lea.

[12] Sunt amintiţi şi laici precum Ivan palatinul, Saul, comite de Bihor, Toma, comite de Alba, Thebald, comite de Somogyi, Queletde, comite de Bacs şi Mercurius princeps ultra silvanus.Toate antroponimele laicilor menţionaţi, în afară de Queletde, au aparţinut altor culturi onomastice decât cea ungurească. Pentru a evidenţia numele genuine ungureşti trebuie citită o diplomă din 2 septembrie 1138 care aminteşte pe Subu, Halaldi, Maradek, Gucur, Ceuse, Forcos, Embel, Vosos, Numeruk, Pedur, Wendek, Kewereg, Niundi, Aianduk, Buken etc.

[13] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[14] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

^[15] Primul episcop de Cenad, cunoscutul Gerard, monah benedictin, vine în acest scaun cu o experienţă veneţiană, deci cu o atitudine în care convivenţa cu ambianţa greacă este un dat de fapt.

[16] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[17] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[18] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.

Meşterul vitraliilor. Primul restaurator de vitralii atestat în România trăieşte lângă Oradea

Digi24 9 martie 2014

Combinatul Colorom, uzina Înfrățirea sau IMUM Medgidia sunt astăzi doar o amintire

Digi24 8 martie 2014

Pozițiile navelor comerciale românești la 26 august 1972 („Litoral” 1972)

<
În portul Constanța se află de cîteva zile cargourile „SĂLAJ” și „VRANCEA”, cele mai tinere nave ale flotei noastre maritime comerciale. Recent au mai sosit în țară cargourile „CRAIOVA”, „BACĂU” și „TÎRGOVIȘTE”, precum și mineralierele „REȘIȚA” și „DUNĂREA”.
La Constanța sub operațiuni de descărcare-încărcare se mai află navele „PREDEAL”, „SINAIA” și „BRĂILA”, iar la Galați navele „BAIA MARE” și „DEVA”.
Majoritatea celorlalte nave maritime comerciale ale țării sînt, sub operațiuni de descărcare sau încărcare, în diferite porturi ale lumii. Astfel, cargoul „ORADEA” se află în S.U.A., în portul Houston, „IAȘI” la Leixoes - Portugalia, „TIMIȘOARA”, la Dunkerque - Franța, „SUCEAVA”, la Anvers, „DOLJ”, „BRAD”, „BRAȘOV” și „TÎRGU MUREȘ”, la Londra, „GALAȚI”, la Manchester, „VULCAN” și ”CUGIR”, la Rotterdam, mineralierul „OLTUL” încarcă minereu în portul Lulea - Suedia, iar „BUCEGI” se îndreaptă spre Point Noire - R.P. Congo,
În drum spre Japonia se află „HUNEDOARA” și „CARPAȚI”. Tot în această parte a lumii se mai află și mineralierul „LUPENI”, la Marmagoa - India și cargoul „DOBROGEA”, la Yokohama - Japonia. Cargoul „BUCUREȘTI” se îndreaptă spre Choingjin - R.P.D. Coreeană.
Dintre petroliere doar „OLTENIA” se află în staționare, la Kharg Island, de unde încarcă țiței. ”ARGEȘ” este în marș spre Ashkelon, „PRAHOVA” spre Hamburg și „PLOIEȘTI” spre Aarhus.
Pasagerul „TRANSILVANIA” continuă cursele între Constanța și Istanbul.
>

SURSA
NAVELE ROMÂNEȘTI PE MĂRILE ȘI OCEANELE LUMII, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Anul 1964 în învățământul românesc (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011, p. 116

(...) 5 tehnicieni, 16 laboranți, 3 bibliotecari din care unul cu studii superioare, 2 muncitori cărți, un legător tipograf, iar personalul administrativ gospodăresc era format din 60 de salariați: 10 muncitori, 2 ingineri, 29 funcționari, 19 persoane de serviciu și pază. Printre funcțiile ocupate erau magazioner, lenjereasă, spălătorese, îngrijitoare curățenie, portari paznici, îngrijitoare veselă, vizitiu(51).

O primă modificare în structura noului institut se petrece în iunie 1964. Diverse schimbări se înregistrau în toate rețeaua instituțiilor de învățământ superior din România: scindarea facultăților de mecanică din Brașov și Cluj, înființarea de noi secții la Institutul Politehnic din Timișoara, înființarea de noi facultăți în cadrul institutelor pedagogice de 3 ani din Bacău, Oradea, înființarea secțiilor de istorie-geografie la Institutele Pedagogice din Constanța și Suceava.

Măsurile erau cauzate de apariția clasei a VIII a școlii de cultură generală și creșterea numărului catedrelor pentru clasele V-VIII la aproximativ 70.700 la nivel național. Rămâneau descoperite peste 16.000 de catedre în care erau atrași pensionarii, alte persoane cu pregătire didactică și pedagogică din varii sectoare de activitate(52).

(...)

În anul 1964, Facultatea de Științe ale Naturii avea să primească localul fostei școli generale  de 7 ani de lângă clădirea principală (actualul sediu al Bibliotecii Centrale Universitare). În această clădire, cu o suprafață totală de 1945 mp, se va desfășura activitatea didactică până în anul 1985(57).

În luna martie 1964, Ion Gheorghe Maurer cerea expres ministrului Ștefan Bălan o informare privind activitatea institutelor pedagogice de 3 ani. (...)

51 = Arhiva MECST, dosar 40, 1964, f. f.

52 = Arhiva MECST, dosar 19, 1964, f. 2.

57 = Site-ul universității.   

„Premiile Academiei de Științe, Literatură și Arte și Premiile Ediției a X a a Salonului Internațional de Carte de la Oradea”

 ***, Premiile Academiei de Științe, Literatură și Arte și Premiile Ediției a X a a Salonului Internațional de Carte de la Oradea, „Tomis”, Constanța, 2002, iulie

Înaltul titlu de Cavaler al Științei: prof. emeritus C-tin Corduneanu (SUA); acad. prof. Mircea Malița; prof. univ. dr. Ovidiu Drâmba; prof. univ. Adriana Năstase (Germania); prof. univ. Florin Ionescu (Germania); prof. univ. Nicolae Pavel (SUA).

Înaltul titlu de Cavaler al Literaturii: post mortem Gellu Naum, poet; Premiul special al Primăriei Oradea Liggia Naum, soția marelui poet dispărut; Marin Mincu, critic și istoric literar.

Înaltul titlu de Cavaler al Artelor: Lory Wallfisch, pianistă, clavecinistă (SUA); Radu Anton Mayer, pictor (Germania); Ioan Șofron, pictor (Germania).

Premiile Academiei Româno-Americane de Arte și Științe: Honorary Members: prof. univ. dr. Ovidiu Drâmba; acad. prof. Mircea Malița; acad. prof. Gabriel Țepelea; prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar; prof. univ. dr. Florea Oprea; The American Romanian Academy Award: dr. ing. Cornel Antal; dr. Ioan Țepelea.

Premiile ASLA de excelență: prof. dr. Claudia Mătasă (SUA); acad. prof. Gabriel Țepelea; prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar.

Premiul Anual ASLA: prof. dr. Ion Paraschivoiu (Canada); Dumitru M. Ion, scriitor.

Premii speciale ale Salonului Internațional de Carte:

Carolina Ilica pentru volumul antologic plurilingv Poemul scurt al lungii mele vieți (Editura Academiei Internaționale Orient Occident, București, 2001);

Bogdan Valentin Lepădatu  pentru volumul de poezie Dialogica. Coridele inorogului (Editura C2 Design, Brașov, 2002);

Victoria Milescu pentru volumul de poezie Zâmbet de tigru (Editura Odeon, București, 2002);

Elena Vulcănescu pentru volumul Poemul din călcâi (Editura Cartea Românească, 2002);

Ovidiu Dunăreanu și Victor Corcheș pentru volumul Corabia de fildeș. Antologie a Poeților uitați (Editura Ex Ponto, Constanța, 2002);

George Mirea pentru volumul Perenitatea culturii... perenitatea lecturii... perenitatea criticii (Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2002)

Ștefania Mincu pentru volumul Miorița, o hermeneutică ontologică (Editura Pontica 2002); 

Mariana Istrate pentru volumul Sculptor in Fabula (Editura Napoca, București, 2002); 

Geo Vasile pentru versiunea italiană, selecția bibliografică și note critice la volumul George Bacovia. Poeme alese / Poemi scelti (Editura Fundației Culturale Române, 2002);

Liana Cozea pentru volumul Exerciții de admirație și reproș. Hortensia Papadat Bengescu (Editura Paralela 45, Pitești, 2002); 

Ioan Derșidan pentru volumul Monologul dramatic eminescian (Editura Dacia, 2002);

Marius Porumb și Aurel Chiriac

Gh. I. Florescu pentru contribuția substanțială la editarea volumului Interferențe româno-americane. Politică. Cultură. Diplomație (Editura Cogito și Universitatea din Oradea);

Mircea Pricăjan pentru debut cu romanul În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea); 

Eugen Evu pentru volumul Tresărirea focului (Editura Signata, Timișoara, 2002);

Ioan Horga pentru volumul Europa luminilor (Editura Universității din Oradea, 2002); 

Gheorghe Victor Lazăr pentru lucrarea Ghid astronomic pentru unitățile de agroturism; 

George Roca pentru originalitatea și calitatea prezenței pe Internet a revistei „Reylibris” (Sydney, Australia)

Ioan Ovidiu Muntean pentru lucrarea Câmpul electric intens, factor ecologic (Editura Emis, Deva, 2002);

Teodor Maghiar și Teodor Leuca și Ștefan Naghi pentru lucrarea Modelarea numerică a fenomenelor electromagnetice în procese de turnare cu schimbare de fază (Editura Universității din Oradea, 2002);

Liliana Surugiu pentru contribuția esențială la volumul Per aspera ad adstra (Editura Signata, Timișoara, 2002); 

Luminița Șoproni pentru lucrarea Comunicarea și Negociere în afaceri (Editura Universității din Oradea, 2002); 

Diplome pentru merite editoriale deosebite: 

Vasile Iliescu (Munchen) pentru editarea volumului Dinastia de Hohenzollern-Zigmaringen de Pamfil Șeicaru (Biblioteca revistei Aletheia, Oradea, 2002); 

Ion Istrate pentru volumul Ultimul Occident, Editura Paralela 45, 2001; 

Editurii Polytechnic International Press (Montreal) pentru culegerea Proceedings de dr. Liliana Surugiu și Farcoq Saeed (lucrări ale participanților la Congresul 26 ARA din Montreal); 

Editurii Universității din Oradea pentru calitatea actului editorial; 

Editurii Timpul din Iași pentru promovarea cu prioritate a cărții de istorie; 

Editurii Emis din Deva pentru reușita graficii cărților; 

Editurii Dacia din Cluj Napoca pentru colecția  Poeții Urbei; 

Editurii Libris din București pentru eficienta popularizare a cărții și publicațiilor literare în lume, prin intermediul Târgurilor Internaționale cu participare românească; 

Sorin Roșca și revistei „Tomis” pentru programul coerent de promovare a tinerilor autori.

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„În acțiune” (BOJAN 1982)

 Pavel Bojan, În acțiune, Albatros, București, 1982, 439 p.

5 I.Satul de pe creasta dealului

30 II.Luminile orașului

40 III.La marină

59 IV.În acțiune

77 V.Conferință clandestină

89 VI.Arestați în casa conspirativă

100 VII.Conferința de la Cluj. Acțiuni greviste 

117 VIII.Demonstrații. Ciocniri cu poliția

129 IX.Sirena

145 X.Represalii. În fața Consiliului de Război

158 XI.A patra arestare. Martor la Craiova

173 XII.Spre necunoscut

189 XIII.Aiud.Vagonul-dubă. Oradea

200 XIV.Un tânăr la Doftana

219 XV.Liber. Din nou în activitate

232 XVI.Zile de neliniște

241 XVII.Sub ocupație

251 XVIII.Arestările de la Someșeni

273 XIX.Compania de lucru 1058

288 XX.Procesul celor 68. Evadarea

297 XXI.La contrainformații. La Siguranță

310 XXII.August: Buletin de știri

320 XXIII.Clujul la sosire

333 XXIV.Frontul Plugarilor

351 XXV.O țidulă

359 XXVI.Clujul primește oaspeți mari

371 XXVII.Alianța. Bocancii din sac

379 XXVIII.Istoria nu iartă

385 XXIX.Făgașul înfrățirii 

397 XXX.Politică de cadre

405 XXXI.Pentru democrație populară

414 XXXII.Strădanie și împliniri

P. B. și-a publicat prima carte de memorii în 1971, sub titlul Vremurile mele. Mărturii, a treia apărând în 1988 în limba maghiară. Acest al doilea volum acoperă în primele 31 de capitole anii 1906-1947, ultimul capitol referindu-se la anii 1947-1982. 

În autobiografie, el prezintă selectiv amintiri din activitatea clandestină în PCR, care fusese scos în afara legii în 1924 pentru că adoptase politica Internaționalei III Comuniste care cerea ca statul „imperialist” român să cedeze Basarabia, Transilvania și Cadrilaterul către URSS, Ungaria și Bulgaria. 

S-a născut în satul românesc Feleac de lângă Cluj, într-o familie cu patru frați și trei surori. Tatăl său, muncitor necalificat, l-a înscris în 1921 ca ucenic la un fierar din Cluj.

Începutul activității revoluționare a avut loc incidental în timpul uceniciei, în 1922, când un necunoscut i-a dat manifeste să le distribuie pe stradă, dar fără să apuce să le citească și fără să primească recompensa promisă. 

În 1924 și-a convins familia să se mute la Cluj. În același a absolvit ucenicia, devenind calfă (muncitor calificat) și, cu ajutorul tatălui, s-a angajat ca ajutor mecanic la uzina electrică. Aici a fost atras de un coleg în sindicatul metalurgiștilor, în cadrul căruia plătea cotizație și a devenit delegat al muncitorilor în relațiile cu administrația. 

După ce a satisfăcut stagiul militar, ca fochist pe navă, în 1929 s-a angajat ca muncitor calificat la Atelierele CFR Apahida. Chiar din acel an a început să cotizeze la Ajurorul Roșu și presa proletară și s-a înscris în sindicatul metalurgist. Împreună cu comuniștii au format la ateliere „ opoziția roșie sindicală”, dirijată de Consiliul Sindicatelor Revoluționare, „organ conspirativ” prin care PCR căuta să îndepărteze din sindicate „elementele oportuniste”. La ședințele ilegale ale „opoziției roșii” se vorbea și despre „fracționism în PCR”, adică luptele interne din partid, chestiune pe care B. nu o înțelegea, deoarece „nu prea avea condiții de pregătire teoretică”. Pe parcursul volumului, tovarășii care nu aveau o atitudine conformă cu linia partidului sunt menționați doar cu prenumele și inițiala numelui.

De la un coleg a aflat că se trimiteau tovarăși în URSS la „o școală de agitație și propagandă marxist-leninistă”. „Organele competente” i-au dat aviz favorabil, dar nu a reușit să obțină nici concediu fără salariu, nici concediu medical.

Colegii l-au inițiat în „literatura revoluționară”, mai ales după ce devenit membru al filialei locale a CSR: manifeste, broșuri, „Manifestul Partidului Comunist”, „biografia lui Marx” și cartea lui J. Reed, „Zece zile care au zguduit lumea”. Vorbitor de limbă maghiară, B. citea și revista „Secera și ciocanul”..

Printre sarcinile îndeplinite de B. au fost răspândirea de broșuri și manifeste ilegale, vânzarea de timbre ale Ajutorului Roșu și ale CSR către ceferiști. De asemenea, a participat la organizarea de greve și demonstrații, soldate cu ciocniri cu forțele de ordine 

B. a participat la campania electorală parlamentară din primăvara lui 1931, când Blocul Muncitoresc Țărănesc, „organizație de masă condusă de PCR”, a obținut cinci mandate. El a participat la ședințe ilegale conduse de reprezentantul Comitetului Regional PCR Cluj.

În martie 1932, P. B. a fost prezent la București la conferința națională clandestină a sindicatelor CFR. într-o casă conspirativă. Cu această ocazie l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu Dej, care fiind luat în evidență de Siguranță după ce fusese mutat disciplinar de la Galați la Dej, i-a atribuit și porecla Dej. dintre comuniștii infiltrați în mișcarea sindicală au mai participat și Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Stoica și Vasile Luca, secretar al Consiliului General al Sindicatelor Unitare din 1929. Conform „indicațiilor” PCR, ședința s-a încheiat cu alegerea Comitetului Central de Acțiune (secretar G. G. D.) în spiritul Frontului Unic Muncitoresc, adică al alianței cu Partidul Social-Democrat, care avea o influență reformistă (nerevoluționară) în rândurile sindicatelor.

În 1932, B., sindicalist din 1924 și „ilegalist activ” din 1929, a fost anunțat că a fost propus și primit în PCR, dar din cauza „condițiilor grele de ilegalitate” nu au fost eliberat carnete de membru. Întâlnirile clandestine din spațiile publice erau stabileau pe bază de parole și anumite indicii al vedere (ziare), făcându-se instructaje referitoare alegerea locului de întâlnire zone puțin circulate și depistarea „cozilor” Siguranței, de care se scăpa prin folosirea curților și magazinelor cu mai multe intrări și ieșiri.

B. a fost arestat de patru ori începând cu 1932, ocazie cu care familia sa a fost atrasă în activitatea clandestine, ascunzând în grădina casei materialul ilegal (circulare, broșuri, cărți). În închisorile din Doftana, Văcărești, Jilava s-a întâlnit cu diverși activiști comuniști: Gheorghe Gheorghiu Dej, Gheorghe Stoica (Moscu Cohn, 1900-1976), Constantin Doncea, Vasile Luca, Grigore Preoteasa, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu etc

La Conferința regională de la Cluj a sindicatelor CFR din 1932 au participat și Constantin Doncea (1904-1973) și Gheorghiu Dej (1901-1965). Sindicalișții necomuniști au dezvăluit că Dej că „e agentul Moscovei, plătit cu bani grei pentru a agita și îndemna muncitorii la greve și tulburări”, dar B. a respins „calomnia”.

În contextul includerii Clujului în teritoriul Ardealului cedat Ungariei în 1940, B. a obținut în extremis de la jandarmi ca să fie eliberat în acest oraș pentru a reface organizația ilegală comunistă. Arestat de poliția maghiară, a reușit în 1943 să scape de proces și condamnare refugiindu-se în România.

23 August 1944 îl găsește mobilizat la marina militară, de unde dezertează pentru a reîncepe „munca de partid”, de această dată în condiții legale la Cluj. Contribuie la instaurarea și funcționarea „democrației populare”: organizarea pe plan local a Frontului Plugarilor, partid înființat de Petru Groza în 1933; în februarie 1945 conduce „reforma agrară”, adică ocuparea unor moșii de către țăranii lipsiți de pământ, furt legiferat ulterior de guvernul Petru Groza; în 1948-1949 conduce în Cluj și Bihor comisiile de verificare și epurare a numeroșilor membril de partid primiți după 23 august; „avansat” colonel, „lucrează” în armată, dar nu se înțelege cu ministrul Bodnăraș; președinte al Colegiului de partid; director al direcției de personal a Ministerului Finanțelor. B. a condus delegații în URSS, Ungaria și RDG.

Lupta românilor pentru întemeierea mitropoliilor ortodoxă și greco-catolică în Ardeal în secolul XIX (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915

XIV. Triumful împăratului și răsplata Romînilor. Lupta pentru Miropoliile nouă

(...)

(197) Încă de la 18 novembre 1852 se ținuse la Viena, cu intervenția lui Bach, altă conferință episcopală, a Bisericii catolice, și fiindcă vroia Ministeriul, se ajunse la un rezultat, iar Împăratul îl admitea încă de la 12 decembrie, începînd îndată negocierile cu Papa pentru crearea Mitropoliei „greco-catolice”. Deocamdată în iulie urmă la Oradea Mare ceremonia consacrării episcopului Alexandru.

În vremea aceea Șaguna urmă cu factorii hotărîtori ai Monarhiei negocieri pentru desfacerea episcopiei sale de către sârbi, încercări grele și îndelungate.

În același timp se luase o nouă măsură care lovea pe romîni (1): supt pretext că cei din Ardeal repartizați la gloate n-ar fi fost destul de călduroși la apărarea Tronului, grănicerii trebuiau desființați. 

(198) 

Nu e de nevoie să fie decît o singură armată, și armata aceea să fie a Împăratului, a regimului, nu a unei națiuni. Manifestațiile grănicerești din 1848 pecetluiseră hotărîrea Împăratului, deși ele erau făcute în folosul dinastiei. Cine se manifestă o dată într-un fel, poate, în alte împrejurări, să se manifeste și altfel. Regimul special se păstra doar pentru moment, în ce privește fondul de întreținere ale instituțiilor.

Aprobarea Mitropoliei unite din partea Romei venise la 1 mart din anul 1853. Dar numai la 16 octombrie 1855 sosește prelatul trimes din Roma ca să instaleze pe Alexandru Sterca Șuluț în calitatea lui de Mitropolit, puindu-l în legătură canonică cu Oradea Mare și cu cele două episcopii noi, care se stabiliseră, una în regiunile Maramureșului, cu Scaunul în Gherla, cealaltă în regiunile bănățene, cu Scaunul în Lugoj.

Șaguna trebui să cetească proclamații din partea Mitropolitului rival, prin care (2) el chema la Unire ca la singura formă mîntuitoare de suflet pentru toți iubitorii Romei, pe toți urmașii lui Traian, pe toți locuitorii români „de la Marea Neagră prin Tesalia și dincoace de Carpați pînă la malurile Tisei” (3). Și în același timp i se aducea lui, printr-un act metropolitan publicat în Gazeta Transilvaniei, devenit organ oficial, învinuirea că el face prozelitism (4). Și în plîngerea sa el releva că și Ministeriul pare a crede că toți romînii atîrnă de Scaunul blăjean. „Maiestatea Voastră e dreaptă, și Biserica greco-orientală din Ardeal cere doar numai dreptate”, striga Șaguna, la 1 decembre 1855 (1). Trebui ca noul guvernator Schwartzenberg să proteste hotărît contra direcției de asimilație religioasă a Ministeriului; destul că Bisericii rivale i s-a dat sprijin,„prinzînd-o de supțiori”, ; nu e cuviincios a trata religia celor mai mulți romîni ca o „schismă ruginită”, tulburînd liniștea țării. Și în același timp Patriarhul sârbesc reclamă pentru sine pe acești schismatici.

(199) În sfîrșit, petiția de reîntemeiere a Mitropoliei romînești, cu un Consistoriu de mireni, și pentru Bucovina, pe care o prezintară, la 21 august 1860, Șaguna, cu Andrei Mocioni pentru Banat și baronul Petrino pentru Bucovina, fu ascultată. Un nou sinod general ortodox fu ordonat la 27 septembrie, în ajunul Constituției din 20 octombrie. Împăratul declară că „nu e neaplecat la înființarea unei Mitropolii romîne de religiunea ortodoxă răsăriteană”, pe care o cerea, la 26 octombrie, și sinodul diocezan din Sibiu. Dar interesele catolice, greutățile puse de sîrbi, reaua-voință a lui Hacman zăboviră pînă la 1864 hotărîrea definitivă.

De alminterea, încă de la 1857 însuși ministrul de Culte, Thun, spusese limpede - în calitate de catolic, și după dogmele romane - de unde vine împotrivirea. Biserica ortodoxă nu are un șef suprem, cum e la catolici Papa, care să răspundă pentru dînsa, și-i lipsesc oamenii de valoare culturală, ca și demnitarii necesari. Și Șaguna a obiectat că valoarea principală a preoțimii trebuie să fie cea morală și că o mai bună cetire decît a Bibliei și a Sf.Părinți, de ale căror traduceri „Biserica noastră este foarte bogată”,nu se poate. Pe lîngă toate, înaltul funcționar nu se sfiise - intitulînd familiar Verehrtester” pe acest episcop care se privea ca arhiepiscop și șef de Biserică națională - a spune ca ortodocșii din Austria să recunoască pe Papa, o „simplă chestie de onoare”, ceea ce ar ușura mult lucrul (2).

Pentru împăcare personală a acelora care jucaseră un rol în ultimele mișcări ardelene a început, apoi, în era  cea nouă absolutistă, împărțirea de decorații și bani. La trei dintre șefii mișcării din Munții Apuseni li s-au trimes sume însemnate, și ei au făcut gestul acela frumos, care a rămas însă fără urmare, din motive nelămurite, de a consacra o bună parte din această răsplată în bani pentru întemeierea unei societăți literare române.

(...)