Serviciul de Siguranță al Indiei coloniale britanice (KIPLING 1900-1)

<
(...)
Pentru nimic în lume lui Kim însă nu i-ar fi trecu tprin minte să bănuiască pe Mahbub Ali, cunoscut ca unul dintre cei mai buni geambași din Punjab*, negustor bogat și vrednic ale cărui caravane pătrundeau pînă în fundurile întunecate de dincolo de munți, că ar putea fi trecut într-unul din registrele păstrate sub lacăt de către Serviciul de Siguranță al Indiei, la matricola C. 25 1. B. De două trei ori pe an C. 25 trimitea cîte o poveste cam stîngaci însăilată, dar care întotdeauna, după ce era controlată de R. 17 și M. 4, se dovedea perfect adevărată. În aceste povestiri se ocupa cu tot felul de mișcări din țările de dincolo de munți, cu exploratorii care erau străini și nu englezi, și în același timp cu comerțul clandestin de arme. În realitate aceste rapoarte nu erau decît o parte foarte neînsemnată a „informațiilor primite” care determinau atitudinea Guvernului Indiei**. Se întîmplase încă acum de curînd că cinci rajahle*** care se confederaseră, (altceva mai bun de făcut nici n-aveau, decît o confederație), primiseră știre de la o țară din partea de miazănoapte**** care le era prietenă, că din teritoriile lor ies anumite vești care trec în India Britanică. Șefii guvernelor din acest țări fură la început foarte supărați din cauza aceasta și luară fără întîrziere măsuri, cum se obișnuiește să se ia în Orient. Între alții bănuiau și pe coțcarul acesta de geambaș cu barbă roșie, ale cărui caravane tăiau poteci adînci în zăpezile neumblate ale teritoriilor lor depărtate. Cel puțin de data aceasta caravana lui era să cadă de două ori în cursă și schimbase focuri de armă cu niște tîlhari, dintre care oamenii lui Mahbub aveau trei inși pe conștiință; în orice caz aceștia puteau să fie și năimiți de cineva, dar se putea să fi dat lovitura chiar pe socoteala lor. Din cauza aceasta Mahbub se feri să mai facă popas la Peshawar***** care era oraș nesănătos și venise întins la Lahore******, unde prevedea că lucrurile vor lua o întorsătură neașteptată, căci el își cunoștea foarte bine compatrioții.
Aici Mahbub Ali căută să scape de un lucru pe care nu ar fi vrut pentru nimic în lume să-l păstreze asupra lui mai mult decît ar fi fost necesar: o foaie subțire de hârtie, împăturită mărunt de tot și învelită în pînză cerată, care nu era altceva decît un raport nesemnat și fără adresă, într-un colț cu cinci împunsături aproape invizibile făcute cu acul. Aceste împunsături trădau cu nerușinare pe cele cinci rajahle, puterea amică de al miazănoapte, un bancher hindustan din Peshawar, o firmă belgiană care se ocupa cu cu contrabanda de arme și un prinț mahomedan de la miazăzi, persoană foarte importantă și pe jumătate independentă. Acest raport era făcut de R. 17 și Mahbub îl luase în primire dincolo de trecătoarea Dora, din cauză că datorită unor împrejurări independente de voința lui, acest agent nu-și putea părăsi postul de observație. În comparație cu acest raport pe care îl ducea C. 25, însăți dinamita nu era decît o jucărie, și chiar un oriental, cu tot disprețul înnăscut pentru valoarea timpului, își putea da destul de bine seama, că din ce va putea scăpa de el mai devreme, va fi cu atît mai bine.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*******, trad. Jul. Giurgea, vol. I, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 34-35.

NOTE M. T.
* Punjab = Regiune din NV coloniei britanice India, locuită în majoritate de sikh, al căror stat a fost cucerit de britanici în 1849. A fost împărțită de India și Pakistan în urma războiului din 1947, când și-au proclamat independența față de Marea Britanie. (http://www.learnpunjabi.org/eos/PUNJAB.html)
** Colonia britanică India (1858-1947) înlocuia Compania Indiei de Est (1600-1858) și cuprindea teritoriile actualelor state India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka și Birmania. Era o colonie a Coroanei și era condusă de un secretar de stat în guvernul britanic și de un vicerege-guvernator, care conducea conglomeratul de teritorii fie direct prin funcționari, fie indirect prin prinții locali. (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
*** RAJÁH, rajahi, s. m. Titlu purtat de conducătorul statului în India antică, devenit mai târziu titlu princiar. ♦ Persoană având acest titlu. – Din fr. rajah. Sursa: DEX '09 (200) (https://dexonline.ro/definitie/rajah) (http://www.royalark.net/India/India.htm)
**** Aluzie la Rusia, a cărei politică expansionistă în Asia Centrală avea ca ultim obiectiv ieșirea la Oceanul Indian.
***** Peshawar = Oraș important în NV Pakistanului, la granița cu Afganistanul. (http://kp.gov.pk/page/history_march_of_time)
****** Lahore = Al doilea oraș al Pakistanului, la granița cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
******* Raluca Nicula, „Idei și stropi de suflet”, 8 februarie 2016 (http://ralucanicula.blogspot.ro/2016/02/rudyard-kipling-kim.html)

Scepticism modern versus religie tradițională în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Doar mîhnirea că Dinny o să aibă de înfruntat mari necazuri. În ce privește convertirea, mi se încrîncenează sutana pe mine, dar dacă asta se întîmplă pentru că sînt preot sau pentru că sînt englez educat în școlile publice, n-aș putea să-ți spun. Bănuiesc că așa-i firea omenească, de la Adam încoace.
- Dacă Dinny are de gînd să nu abandoneze, atunci nici noi nu trebuie s-o abandonăm pe ea, spuse Adrian. (...) O să mă străduiesc să-l îndrăgesc pe tînărul Desert și să înțeleg punctul său de vedere.
- Probabil că n-ar nici unul. Au fond*, ca și Lordul Jim, a plonjat cu ochii închiși; și în inima lui o știe.
(...)
- Pentru bietul Con va fi o lovitură amarnică. O să fi un vast prilej pentru oameni să-și desfășoare fariseismul. Parcă-i văd cutremurîndu-se de indignare!
- Poate că scepticismul modern o să se mulțumească să ridice din umeri și să spună: „Încă o superstiție spulberat în vînt!”
Hillary clătină din cap.
- Firea omenească, în general, va înclina să adopte punctul de vedere că s-a tîrît în genunchi ca să-și salveze viața. Oricît de sceptici ar fi oamenii de azi în legătură cu religia, patriotismul, Imperiul britanic, noțiunea de „gentleman” și toate astea, totuși nimeni nu aprobă lașitatea, ca să vorbim pe față. Nu vreau să spun prin asta că o bună parte din ei n-ar fi lași, dar nu înghit lașitatea la alții; și dacă aflîndu-se în siguranță, vor putea să-și manifeste dezaprobarea, o vor face plin.
- Poate că povestea n-o să se răspîndească.
- Într-un fel sau altul e inevitabil; și cu cît se va răspîndi mai devreme, cu atît mai bine pentru tînărul Desert. Îi va prilejul să se regăsească. Dinny, sărăcuța de ea! Treaba asta o să-i pună la grea încercare simțul umorului! (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 412-413.

NOTĂ M. T.
* Au fond (lb. fr.) = În fond

Un funcţionar ministerial român în Primul Război Mondial (SADOVEANU (1936)

<
(...)
- (...) Eram, la vremea aceea, un funcţionar superior bine notat în Ministerul de Finanţe. Aveam prieteni şi protecţii. Ultimele grade îmi erau asigurate în cariera mea; trebuia să ajung neapărat secretar general. Ce nebunie!
- Cum nebunie! Nu înţeleg!
- Ce nebunie, d-nă! Viaţa mea trebuia să fie a unui birocrat. A venit catastrofa războiului. Asta e adevărată catastrofă! M-am dus la unitatea mea; eram căpitan rezervist la artilerie. Am fost  în primejide de moarte de nenumărate ori; am fost rănit;  în sfîrşit, i-au adus aminte de mine cei care mă cunoşteau şi m-au trimis într-o misiune. Eram  însărcinat să aduc efecte militare americane* de la Arhanghelsk**, unde sosise un vapor pentru ţara noastră. Am călătorit în Rusia în vremea guvernului Kerenski***. Cînd am încărcat primul transport şi trenul a plecat, guvernul Kerenski a căzut şi au urmat în Rusia evenimente groaznice. Nu ştiu din care pricină oamenii regimului comunist, adică poliţia de siguranţă**** de acolo, au cunoscut în mine pe un oarecare agent provocator burghez cu numele Neculai Andreici Doroşcenko. Mi-au pus sub nas fotografiile acelui Neculai Andreici Doroşcenko; am scos şi le-am pus şi eu sub nas actele mele, cu fotografia mea, în straie milităreşti. Ei au rîs şi m-au vîrît în puşcărie. De la mizănoapte, m-au transportat la Moscova, pe urmă la Odesa. Am răbdat de foame şi de căldură. Mai cu samă de căldură şi de sete e greu să rabzi. Am răbdat şi de toate celelalte mizerii ale închisorii în vremea revoluţiei. M-au mîncat insecte necruţătoare, stimată doamnă. Pot afirma, fără să greşesc aprecierea, că mi-au supt jumătate din sîngele fiinţei mele. Într-o anumită epocă, umblam încălţat cu un şoşon şi c-o opincă din coajă de tei, şi eram îmbrăcat c-un anteriu al unui preot asasinat subt ochii mei. Subt acel anteriu desigur nu aveam cămaşă. În schimb, în cap purtam joben, pe care-l străpunseră paznicii mei, ca să-mi fie răcoare. Căutam completarea hranei mele în gunoaie.
- Ce grozăvie! se cutremură d-na Costea.
- Ce bine! ce fericire! suspină d-l Micu Columbaru. Cîte n-am învățat în acest răstimp, stimată doamnă! Cît mai ales am apreciat libertatea și viața! Eram așa de slab cînd, în sfîrșit, s-a recunoscut că nu sînt Neculai Andreici Doroşcenko, eram așa de transparent, încît puteam pluti pe-o apă, ori m-aș fi putut înălța la cer pe vînt, ca o zdreanță. Între actele pe care mi le-au înapoiat agenții comuniști se aflau și documentele de cale ferată ale trenului meu. Nici trenul meu nu era departe de Odesa. Am fost informat că din zece vagoane, cinci au fost rechiziționate pentru copiii rămași fără mamă în sudul Rusiei. Erau cinci vagoane de pesmeți și lapte condensat. Din celelalte vagoane a trebuit să sacrific unul, ca vamă. Am sosit în țara mea, stimată doamnă, cu patru vagoane. Documentele mele, însă, vorbeau de zece. De asemeni, documentele mele vorbeau de alimente, și eu izbutisem să aduc, nu știu cum, patru vagoane de pielării de prima calitate. Nu mai intru în amănunte. N-a fost posibil să conving pe nimeni că avusesem o misiune și că suferisem atît, nici că încărcasem la Arhanghelsk zece vagoane. Dacă au fost vagoane cu alimente, atunci e greșală, deoarece de la noi nu s-a cerut niciodată alimente americanilor, țara noastră fiind și agricolă și îmbelșugată. Dacă ar fi fost muniții, le-ar fi confiscat guvernul revoluționar rusesc, deci nu era cu putință să mai rămîie un singur vagon în ființă pe traiectul Arhanghelsk-Odesa. „Deci ai umblat ți te-ai plimbat; foarte bine ai făcut; dacă ai suferit, te felicităm că ai scăpat și-ți urăm să te îngrași  cît de degrabă. N-ai avut de adus alimente, n-a fost posibil să aduci munițiuni. Locul d-tale la minister, în lipsa d-tale, a fost ocupat, căci nimene n-a anunțat că ți s-ar fi dat concediu, și de atunci a trecut războiul și sîntem pe cale de a încheia o pace separată******. Dacă vrai să faci negoț cu vagoanele d-tale de piele, sîntem gata să-ți procurăm o furnitură.” Asemenea discurs, stimată doamnă, mi l-au ținut doi pretini ai mei, foști funcționari superiori la ministerul meu. Iată cum am devenit neguțător fără voie, aducînd, pe numele și riscul meu, un transport de piele de la Arhanghelsk, despre care nimene pe lumea asta n-a știut nimic, nici nu va ști vreodată.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniţei Costea, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 230, Bucureşti, 1990, p. 339-340.

NOTE M.T.
* SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917, intrând în Primul Război Mondial (1914-1918) ca Putere Asociată Antantei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-razboi-1917)
** Arhanghelsk = Port in Rusia de NV, la Oceanul Arctic.
*** Alekansdr Kerenski (1881 Rusia - 1970 SUA) = Politician Socialist Revoluționar. Participant la revoluția antițaristă din februarie 1917 și ministru în primul guvern provizoriu (februarie-iulie 1917). Prim-ministru al celui doilea guvern provizoriu (iulie- octombrie/noiembrie). Înlăturat de la putere de lovitura de stat bolșevică condusă de V. I. Lenin la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
**** CEKA = Comisia extraordinară pe înteaga Rusie pentru combatarea contrarevoluției și sabotajului a fost înființată la 7/20 decembrie 1917 prin decret al lui V. I. Lenin, conducătorul partidului bolșevic. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/ceka-paznicul-neadormit-al-revolutiei-55777.html)
***** Pacea separată de la Buftea a fost semnată la 24 aprilie / 7 mai de România și Puterile Centrale (http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/05/romania-primul-razboi-mondial_6302.html)

„În acțiune” (BOJAN 1982)

 Pavel Bojan, În acțiune, Albatros, București, 1982, 439 p.

5 I.Satul de pe creasta dealului

30 II.Luminile orașului

40 III.La marină

59 IV.În acțiune

77 V.Conferință clandestină

89 VI.Arestați în casa conspirativă

100 VII.Conferința de la Cluj. Acțiuni greviste 

117 VIII.Demonstrații. Ciocniri cu poliția

129 IX.Sirena

145 X.Represalii. În fața Consiliului de Război

158 XI.A patra arestare. Martor la Craiova

173 XII.Spre necunoscut

189 XIII.Aiud.Vagonul-dubă. Oradea

200 XIV.Un tânăr la Doftana

219 XV.Liber. Din nou în activitate

232 XVI.Zile de neliniște

241 XVII.Sub ocupație

251 XVIII.Arestările de la Someșeni

273 XIX.Compania de lucru 1058

288 XX.Procesul celor 68. Evadarea

297 XXI.La contrainformații. La Siguranță

310 XXII.August: Buletin de știri

320 XXIII.Clujul la sosire

333 XXIV.Frontul Plugarilor

351 XXV.O țidulă

359 XXVI.Clujul primește oaspeți mari

371 XXVII.Alianța. Bocancii din sac

379 XXVIII.Istoria nu iartă

385 XXIX.Făgașul înfrățirii 

397 XXX.Politică de cadre

405 XXXI.Pentru democrație populară

414 XXXII.Strădanie și împliniri

P. B. și-a publicat prima carte de memorii în 1971, sub titlul Vremurile mele. Mărturii, a treia apărând în 1988 în limba maghiară. Acest al doilea volum acoperă în primele 31 de capitole anii 1906-1947, ultimul capitol referindu-se la anii 1947-1982. 

În autobiografie, el prezintă selectiv amintiri din activitatea clandestină în PCR, care fusese scos în afara legii în 1924 pentru că adoptase politica Internaționalei III Comuniste care cerea ca statul „imperialist” român să cedeze Basarabia, Transilvania și Cadrilaterul către URSS, Ungaria și Bulgaria. 

S-a născut în satul românesc Feleac de lângă Cluj, într-o familie cu patru frați și trei surori. Tatăl său, muncitor necalificat, l-a înscris în 1921 ca ucenic la un fierar din Cluj.

Începutul activității revoluționare a avut loc incidental în timpul uceniciei, în 1922, când un necunoscut i-a dat manifeste să le distribuie pe stradă, dar fără să apuce să le citească și fără să primească recompensa promisă. 

În 1924 și-a convins familia să se mute la Cluj. În același a absolvit ucenicia, devenind calfă (muncitor calificat) și, cu ajutorul tatălui, s-a angajat ca ajutor mecanic la uzina electrică. Aici a fost atras de un coleg în sindicatul metalurgiștilor, în cadrul căruia plătea cotizație și a devenit delegat al muncitorilor în relațiile cu administrația. 

După ce a satisfăcut stagiul militar, ca fochist pe navă, în 1929 s-a angajat ca muncitor calificat la Atelierele CFR Apahida. Chiar din acel an a început să cotizeze la Ajurorul Roșu și presa proletară și s-a înscris în sindicatul metalurgist. Împreună cu comuniștii au format la ateliere „ opoziția roșie sindicală”, dirijată de Consiliul Sindicatelor Revoluționare, „organ conspirativ” prin care PCR căuta să îndepărteze din sindicate „elementele oportuniste”. La ședințele ilegale ale „opoziției roșii” se vorbea și despre „fracționism în PCR”, adică luptele interne din partid, chestiune pe care B. nu o înțelegea, deoarece „nu prea avea condiții de pregătire teoretică”. Pe parcursul volumului, tovarășii care nu aveau o atitudine conformă cu linia partidului sunt menționați doar cu prenumele și inițiala numelui.

De la un coleg a aflat că se trimiteau tovarăși în URSS la „o școală de agitație și propagandă marxist-leninistă”. „Organele competente” i-au dat aviz favorabil, dar nu a reușit să obțină nici concediu fără salariu, nici concediu medical.

Colegii l-au inițiat în „literatura revoluționară”, mai ales după ce devenit membru al filialei locale a CSR: manifeste, broșuri, „Manifestul Partidului Comunist”, „biografia lui Marx” și cartea lui J. Reed, „Zece zile care au zguduit lumea”. Vorbitor de limbă maghiară, B. citea și revista „Secera și ciocanul”..

Printre sarcinile îndeplinite de B. au fost răspândirea de broșuri și manifeste ilegale, vânzarea de timbre ale Ajutorului Roșu și ale CSR către ceferiști. De asemenea, a participat la organizarea de greve și demonstrații, soldate cu ciocniri cu forțele de ordine 

B. a participat la campania electorală parlamentară din primăvara lui 1931, când Blocul Muncitoresc Țărănesc, „organizație de masă condusă de PCR”, a obținut cinci mandate. El a participat la ședințe ilegale conduse de reprezentantul Comitetului Regional PCR Cluj.

În martie 1932, P. B. a fost prezent la București la conferința națională clandestină a sindicatelor CFR. într-o casă conspirativă. Cu această ocazie l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu Dej, care fiind luat în evidență de Siguranță după ce fusese mutat disciplinar de la Galați la Dej, i-a atribuit și porecla Dej. dintre comuniștii infiltrați în mișcarea sindicală au mai participat și Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Stoica și Vasile Luca, secretar al Consiliului General al Sindicatelor Unitare din 1929. Conform „indicațiilor” PCR, ședința s-a încheiat cu alegerea Comitetului Central de Acțiune (secretar G. G. D.) în spiritul Frontului Unic Muncitoresc, adică al alianței cu Partidul Social-Democrat, care avea o influență reformistă (nerevoluționară) în rândurile sindicatelor.

În 1932, B., sindicalist din 1924 și „ilegalist activ” din 1929, a fost anunțat că a fost propus și primit în PCR, dar din cauza „condițiilor grele de ilegalitate” nu au fost eliberat carnete de membru. Întâlnirile clandestine din spațiile publice erau stabileau pe bază de parole și anumite indicii al vedere (ziare), făcându-se instructaje referitoare alegerea locului de întâlnire zone puțin circulate și depistarea „cozilor” Siguranței, de care se scăpa prin folosirea curților și magazinelor cu mai multe intrări și ieșiri.

B. a fost arestat de patru ori începând cu 1932, ocazie cu care familia sa a fost atrasă în activitatea clandestine, ascunzând în grădina casei materialul ilegal (circulare, broșuri, cărți). În închisorile din Doftana, Văcărești, Jilava s-a întâlnit cu diverși activiști comuniști: Gheorghe Gheorghiu Dej, Gheorghe Stoica (Moscu Cohn, 1900-1976), Constantin Doncea, Vasile Luca, Grigore Preoteasa, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu etc

La Conferința regională de la Cluj a sindicatelor CFR din 1932 au participat și Constantin Doncea (1904-1973) și Gheorghiu Dej (1901-1965). Sindicalișții necomuniști au dezvăluit că Dej că „e agentul Moscovei, plătit cu bani grei pentru a agita și îndemna muncitorii la greve și tulburări”, dar B. a respins „calomnia”.

În contextul includerii Clujului în teritoriul Ardealului cedat Ungariei în 1940, B. a obținut în extremis de la jandarmi ca să fie eliberat în acest oraș pentru a reface organizația ilegală comunistă. Arestat de poliția maghiară, a reușit în 1943 să scape de proces și condamnare refugiindu-se în România.

23 August 1944 îl găsește mobilizat la marina militară, de unde dezertează pentru a reîncepe „munca de partid”, de această dată în condiții legale la Cluj. Contribuie la instaurarea și funcționarea „democrației populare”: organizarea pe plan local a Frontului Plugarilor, partid înființat de Petru Groza în 1933; în februarie 1945 conduce „reforma agrară”, adică ocuparea unor moșii de către țăranii lipsiți de pământ, furt legiferat ulterior de guvernul Petru Groza; în 1948-1949 conduce în Cluj și Bihor comisiile de verificare și epurare a numeroșilor membril de partid primiți după 23 august; „avansat” colonel, „lucrează” în armată, dar nu se înțelege cu ministrul Bodnăraș; președinte al Colegiului de partid; director al direcției de personal a Ministerului Finanțelor. B. a condus delegații în URSS, Ungaria și RDG.

„Cetățeanul împotriva puterii” (ALAIN 1926)

 Alain, Le citoyen contre les pouvoirs, Sagittairee, Paris, 1926, - „Tomis”, Constanța, trad. G. Șerban

Utilizăm deseori în presă sintagma „surprinzătoare actualitate” atunci cînd, încercînd să ne deslușim prezentul, îl regăsim povestit deja în scrieri vechi de decenii, în fața cărora ne prosternăm grăbit, conferindu-le admirativ însușirea vaticinării. Cu siguranță că vom proceda la fel și după lecturarea selecției de articole politice ale lui Emile Auguste Charlier (1868-1951), consacrat în istoria literară sub pseudonimul ALAIN. Un celebru eseist care a aplicat cartezianismul în ziaristică și ziaristica în filosofie, după o rețetă proprie care îl păstrează și astăzi inimitabil în cultura franceză modernă.

Cînd guvernul are mînă liberă

Să nu credeți niciodată ce spune un om de stat. El este un om care vorbește despre meseria sa și care uneori vorbește chiar bine; însă n-ar fi deloc firesc să restrîngem toate celelalte meserii numai pentru ca tinichigiul, de exemplu, să-și poată practica nestingherit și cu plăcere îndeletnicirea. „Cei ce nu sînt tinichigii, spune tinichigiul, nu-și dau deloc seama ce înseamnă această meserie, de aceea nu-și dau deloc osteneala să ne asigure condiții și loc destul pentru a putea lucra. Sînt niște ingrați. Și, în definitv, cum ar putea trăi toți ceilalți dacă nu ar fi tinichigiii?” Cel care se deplasează pe roți îl consideră pe pieton stînjenitor și nepăsător, dar pietonul nu se lasă convins și pînă la urmă totul rămîne la fel. Omul grăbit, căruia nu-i pasă că-și uzează frînele și cauciucurile, nu înțelege ce caută cîrdul de gîște tocmai pe stradă: gîștele însă lipăie tacticos către vreo pajiște sau vreo băltoacă. La fel și guvernul care își vede de drum și se miră că gîștele nu se dau la o parte, oprindu-se pe margine pentru a admira caleașca statului, cît de mîndru străbate șoseaua. „Sînt necesare și gîștele, admit, spune omul de stat, dar acolo unde vreau eu să fie, iar nu acolo unde vor ele”. Acest discurs nu a convins nicidecum gîștele, fiindcă ele sînt numai niște dobitoace; dar a convins uneori pe oameni, fiindcă omul este o ființă contemplativă, suficient de contemplativă pentru a ști să se așeze pentru scurt timp în locul altuia.

Războiul este o stare admirabilă, sînt de acord, în care guvernanții își subordonează propriilor proiecte toate afacerile celorlalți. Ar trebui văzut cum șefii militari se instalează și se etalează, îngrămădind locuitorii numai pe o bordură strîmtă, ba chiar mirîndu-se dacă aceștia îndrăznesc să se plîngă. „Cum, dar oare noi nu ne aflăm spre binele și siguranța lor?” Raționament irefutabil, aidoma constructorilor de drumuri care îmi țin strada spintecată de peste o lună, oferindu-mi în schimb o scîndură tremurîndă pentru a trece peste o excavație adîncă și plină de bolnavi.

Cetățenii admit cu ușurință că sînt necesari și șefi și administrații, așa cum sînt trebuitori tinichigiii și drumarii. Dar admit cu mai puțină ușurință ca omul de pe stradă să fie stînjenit sau chiar oprit în vreme ce puterea are toată libertatea. „Căci, spun aceștia, știm și noi că siguranța și puterea publică înseamnă ceva, dar mai sînt și altele, cum ar fi subzistența, producția, schimbul; aceste bunuri n-ar valora nimic fără siguranță sau chiar putere; în schimb, siguranța și puterea ar fi simple vorbe goale fără o umilă, dar generală prosperitate”. Așadar faceți-vă meseria de guvernanți, iar eu am să mă abțin de la unele, spre a v-o face mai ușoară; dar și guvernanții să se abțină de la altele pentru mine. Fiindcă știu prea bine ce-ar deveni străzile dacă vor condamna numai pe constructori. Și știu din proprie experiență care sînt sarcinile guvernului, dacă este lăsat să le îndeplinească. Ele vor însemna armată, litigii ruinătoare și măceluri prodigioase. Afirmînd desigur tot timpul că nu se putea proceda altfel. Spunînd-o cu bună credință. Constructorul va bloca strada și-și va stivui pietrele de pavaj prin curțile dv., dacă intenționați să-l credeți pe cuvînt.

Puterea nu trebuie schimbată, ci înțelepțită

Cînd se afirmă că guvernanții n-au puterea, potrivit justiției, decît cu consimțămîntul guvernaților, cred că se compromite ideea. Înseamnă a ne întoarce la potop. Oricum, pe de o parte: înseamnă a pleca în căutarea unei rase pure și neîncrucișate, dacă numai un irlandez are dreptul să guverneze irlandezii, înseamnă că cel mai pur dintre irlandezi va avea prin urmare dreptul cel mai netăgădut, pe de altă parte, înseamnă a voi să construiești națiuni după modelul patriarhal. Fiul ascultă de tată, dar nu și de un străin. „Așa-mi place mie, să fiu bătută”. Este formula cea mai perfectă a spiritului național din toate țările. Cetățeanul admite cu ușurință să fie biciuit, însă privește la nuiele, vrea să știe din ce arbust au fost tăiate.

Această idee mistică își produce curînd și dovezile. Fiindcă o putere contestată devine deîndată tiranică, dacă s-ar exercita pur și simplu, n-am mai putea spune ce fel este: bună, mediocră sau rea, dar ea se instalează, se apără, suspectează. În aceste lupte dreptul încetează, revoltații au întotdeauna dreptate, ei sînt întotdeauna guvernați în chip tiranic. Dacă ar socoti mai bine, ar constata că numai a suta parte din energia pe care o irosessc pentru  a alunga un stăpîn rău, ar fi suficientă pentru a-l face pe acesta mai bun. A. Comte, om de avangardă, constată că discursurile privind originea și legitimitatea puterii sînt metafizice, iar funcția pozitivă a cetățeanului este mai degrabă aceea de a supraveghea și de a limita acțiunile puterii, oricare ar fi aceasta.

Slăbiciunea democrațiilor este că își pensionează cu prea multă ușurință regii lor efemeri. Această putere pur negativă nu rezolvă nimic, cu atît mai mult cu cît nefiind prea mulți cei ce știu meseria de rege, de bine, de rău, vedem mereu revenind aceiași regi. Iar căderile conferă noblețe și forță, asemeni recidiviștilor ale căror condamnări nenumărate dezarmează instanța. Cetățeanul  n-a înțeles însă ideea că orice putere este rea dacă nu este supravegheată, dar că orice putere este bună, atunci cînd simte o rezistență pașnică, clarvăzătoare și îndărătnică. Libertatea nu este o instituție, trebuie să o redobîndești în fiecare zi.

Proletarii noștri nu s-a dezbărat încă de ideea, metafizică și ea, că, întrucît patronii sînt posedați de ideea de a-și plăti muncitorii cît mai puțin, trebuie suprimați patronii. Dar de ce să te lipsești de colaboratorii care au deprins o meserie atît de anevoioasă? Proletariatul organizat ar dobîndi o putere invincibilă și am putea vedea, cum am și văzut de altfel, cum opinia publică ar aclama cortegiul muncitorilor, cu condiția ca aceștia să-și lepede armele. Însă războiul este mai ușor de condus decît pacea. Este mai lesne să-l urci pe muncitor pe baricadă, decît să-l determini să observe și să judece în fiecare moment. Pe scurt, mai repede distrugi decît construiești.

Puterea este arogantă în timp de război, este neliniștită și flexibilă în vreme de pace, așa cum s-a văzut și cum se vede. Această  lege își află aplicarea și în luptele interne. Presa, atît de calomniată de ziariști, este întotdeauna mai dreaptă decît ne-am închipuit, prin jocul rivalităților și prin dorința de a ului, ceea ce face ca tot ceea ce are însemnătate să fie deîndată cunoscut. Însă la cîte ne-am fi putut aștepta și la cîte n-am mai putea spera, dacă ziarele, în loc să se aservească unor ambiții, ar exercita numai funcția de spectator și judecător! Și în loc să exclame că acest lucru este imposibil, ar trebui să-l săvîrșească, așa cum facem și noi în aceste pagini, colportînd această revoluție bună și care visează mai puțin detronarea regilor și mai mult înțelepțirea lor.