Birocrația suedeză în secolul XIX (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- Dar spune-mi motivul, continuă el, pentru care vrei să abandonezi o carieră care aduce totodată onoare și putere.
- Onoare celor ce-și arogă puterea și putere celor lipsiți de scrupule.
- Ce tot pălăvrăgești! Nu este chiar atît de rău!
- Nu! Ei, atunci să vorbim despre altceva. Vreau să-ți descriu doar interiorul unei dintre cele șase instituții de care am avut parte. Pe primele cinci le-am părăsit imediat, din simplul motiv că nu mai era nimic de făcut. de fiecare dată cînd mă duceam acolo și întrebam dacă este ceva de făcut, răspunsul era întotdeauna: nu! și n-am văzut niciodată pe nimeni făcînd ceva. Și asta cu toate că erau instituții atît de importante precum Colegiul pentru distilare a rachiului, Cancelaria de impozite și Direcția generală de pensii a funcționarilor. Dar cînd am văzut masele de slujbași care se tîrau unii peste alții, m-am gîndit bine că în instituția care le plătește lefurile tuturor acestora trebuie să fie totuși ceva de făcut. Am cerut deci mutarea la Colegiul pentru plata salariilor funcționarilor.
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu*, trad. C. Papdopol, ed. Marc, București, 1991, p. 10.

NOTE M.T.
* Salonul roșu = http://www.cartedebuzunar.ro/salonul-rosu-p20.html

Elita americană versus elită engleză în secolul XIX (THACKERAY 1862)

<
(...) Pot să afirm, fără nici o vanitate, că un om cu creştere bună şi cu o situaţie respectabilă în Anglia dobîndeşte maniere alese şi rafinate pe care dolarii nu le pot cumpăra şi pe care le pot invidia mulţi dintre milionarii din strada Wall*! (...)
(...) Asta e, din fericire, atitidinea adoptată în general în acest oraş, unde oamenii cu exeperinţă cunosc vicisitudinile carierei comerciale şi ţin seama de nenorocul cuiva. La început, ce anume a dus la măreţia şi prosperitatea Romei? Primii ei coloni au fost toţi patricieni** bogaţi? Nimic nu te nemulţumeşte mai mult aici decît indiferenţa faţă de greutăţile pecuniare pur şi simplu. În Anglia, ca să fii gentleman, trebuie să te bucuri de privilegii importante în societate; avantajul naşterii, un nume respectabil şi o educaţie din copilărie sînt întotdeauna în favoarea posesorului. Aici, mulţi dintre cei pe care îi vizitez n-au - în mod cert - aceste avantaje, iar societatea cea mai aleasă din acest oraş, aş putea numi cîteva persoane care au trecut prin necazuri băneşti ca şi mine, dar au reluat cu curaj lupta şi acum sînt complet restabiliţi, şi-au recăpătat situaţia materială bună, prosperitatea şi respectabilitatea! Aseară am fost într-o casă din First Avenue***. Oare colegii îl ocolesc pe Washington White fiindcă a dat faliment de trei ori? N-am văzut niciodată o petrecere mai elegantă şi mai îmbelşugată. Soţia lui purta diamante pe care i le-ar fi invidiat o ducesă. Vinurile cele mai scumpe, cina cea mai îmbelşugată şi mii de raţe acopereau masa.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 494.

NOTE M.T.
* Wall Street (engleză) = ''Strada zidului''. Stradă de 1 km din cartierul Manhattan al New Yorkului. Pe WS se află sediul bursei, fiind sinonimă cu centrul financiar al oraşului, ţării şi al lumii. (http://www.nysonglines.com/wall.htm)
** Patricius (latină) = Elita socială Romei republicane, formată din familii care-şi transmiteau ereditar acest status. (http://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Patricians)
*** First Avenue (engleză) = ''Bulevardul 1''. Arteră principală din cartierul new yorkez Manhattan. (http://www.nysonglines.com/1av.htm)

Un funcţionar ministerial român în Primul Război Mondial (SADOVEANU (1936)

<
(...)
- (...) Eram, la vremea aceea, un funcţionar superior bine notat în Ministerul de Finanţe. Aveam prieteni şi protecţii. Ultimele grade îmi erau asigurate în cariera mea; trebuia să ajung neapărat secretar general. Ce nebunie!
- Cum nebunie! Nu înţeleg!
- Ce nebunie, d-nă! Viaţa mea trebuia să fie a unui birocrat. A venit catastrofa războiului. Asta e adevărată catastrofă! M-am dus la unitatea mea; eram căpitan rezervist la artilerie. Am fost  în primejide de moarte de nenumărate ori; am fost rănit;  în sfîrşit, i-au adus aminte de mine cei care mă cunoşteau şi m-au trimis într-o misiune. Eram  însărcinat să aduc efecte militare americane* de la Arhanghelsk**, unde sosise un vapor pentru ţara noastră. Am călătorit în Rusia în vremea guvernului Kerenski***. Cînd am încărcat primul transport şi trenul a plecat, guvernul Kerenski a căzut şi au urmat în Rusia evenimente groaznice. Nu ştiu din care pricină oamenii regimului comunist, adică poliţia de siguranţă**** de acolo, au cunoscut în mine pe un oarecare agent provocator burghez cu numele Neculai Andreici Doroşcenko. Mi-au pus sub nas fotografiile acelui Neculai Andreici Doroşcenko; am scos şi le-am pus şi eu sub nas actele mele, cu fotografia mea, în straie milităreşti. Ei au rîs şi m-au vîrît în puşcărie. De la mizănoapte, m-au transportat la Moscova, pe urmă la Odesa. Am răbdat de foame şi de căldură. Mai cu samă de căldură şi de sete e greu să rabzi. Am răbdat şi de toate celelalte mizerii ale închisorii în vremea revoluţiei. M-au mîncat insecte necruţătoare, stimată doamnă. Pot afirma, fără să greşesc aprecierea, că mi-au supt jumătate din sîngele fiinţei mele. Într-o anumită epocă, umblam încălţat cu un şoşon şi c-o opincă din coajă de tei, şi eram îmbrăcat c-un anteriu al unui preot asasinat subt ochii mei. Subt acel anteriu desigur nu aveam cămaşă. În schimb, în cap purtam joben, pe care-l străpunseră paznicii mei, ca să-mi fie răcoare. Căutam completarea hranei mele în gunoaie.
- Ce grozăvie! se cutremură d-na Costea.
- Ce bine! ce fericire! suspină d-l Micu Columbaru. Cîte n-am învățat în acest răstimp, stimată doamnă! Cît mai ales am apreciat libertatea și viața! Eram așa de slab cînd, în sfîrșit, s-a recunoscut că nu sînt Neculai Andreici Doroşcenko, eram așa de transparent, încît puteam pluti pe-o apă, ori m-aș fi putut înălța la cer pe vînt, ca o zdreanță. Între actele pe care mi le-au înapoiat agenții comuniști se aflau și documentele de cale ferată ale trenului meu. Nici trenul meu nu era departe de Odesa. Am fost informat că din zece vagoane, cinci au fost rechiziționate pentru copiii rămași fără mamă în sudul Rusiei. Erau cinci vagoane de pesmeți și lapte condensat. Din celelalte vagoane a trebuit să sacrific unul, ca vamă. Am sosit în țara mea, stimată doamnă, cu patru vagoane. Documentele mele, însă, vorbeau de zece. De asemeni, documentele mele vorbeau de alimente, și eu izbutisem să aduc, nu știu cum, patru vagoane de pielării de prima calitate. Nu mai intru în amănunte. N-a fost posibil să conving pe nimeni că avusesem o misiune și că suferisem atît, nici că încărcasem la Arhanghelsk zece vagoane. Dacă au fost vagoane cu alimente, atunci e greșală, deoarece de la noi nu s-a cerut niciodată alimente americanilor, țara noastră fiind și agricolă și îmbelșugată. Dacă ar fi fost muniții, le-ar fi confiscat guvernul revoluționar rusesc, deci nu era cu putință să mai rămîie un singur vagon în ființă pe traiectul Arhanghelsk-Odesa. „Deci ai umblat ți te-ai plimbat; foarte bine ai făcut; dacă ai suferit, te felicităm că ai scăpat și-ți urăm să te îngrași  cît de degrabă. N-ai avut de adus alimente, n-a fost posibil să aduci munițiuni. Locul d-tale la minister, în lipsa d-tale, a fost ocupat, căci nimene n-a anunțat că ți s-ar fi dat concediu, și de atunci a trecut războiul și sîntem pe cale de a încheia o pace separată******. Dacă vrai să faci negoț cu vagoanele d-tale de piele, sîntem gata să-ți procurăm o furnitură.” Asemenea discurs, stimată doamnă, mi l-au ținut doi pretini ai mei, foști funcționari superiori la ministerul meu. Iată cum am devenit neguțător fără voie, aducînd, pe numele și riscul meu, un transport de piele de la Arhanghelsk, despre care nimene pe lumea asta n-a știut nimic, nici nu va ști vreodată.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniţei Costea, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 230, Bucureşti, 1990, p. 339-340.

NOTE M.T.
* SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917, intrând în Primul Război Mondial (1914-1918) ca Putere Asociată Antantei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-razboi-1917)
** Arhanghelsk = Port in Rusia de NV, la Oceanul Arctic.
*** Alekansdr Kerenski (1881 Rusia - 1970 SUA) = Politician Socialist Revoluționar. Participant la revoluția antițaristă din februarie 1917 și ministru în primul guvern provizoriu (februarie-iulie 1917). Prim-ministru al celui doilea guvern provizoriu (iulie- octombrie/noiembrie). Înlăturat de la putere de lovitura de stat bolșevică condusă de V. I. Lenin la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
**** CEKA = Comisia extraordinară pe înteaga Rusie pentru combatarea contrarevoluției și sabotajului a fost înființată la 7/20 decembrie 1917 prin decret al lui V. I. Lenin, conducătorul partidului bolșevic. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/ceka-paznicul-neadormit-al-revolutiei-55777.html)
***** Pacea separată de la Buftea a fost semnată la 24 aprilie / 7 mai de România și Puterile Centrale (http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/05/romania-primul-razboi-mondial_6302.html)

Mitică Popescu - Mereu inimitabil, niciodată acelaşi

Cinemagia 23 martie 2013

Poetul tulcean Paul Sârbu în revista „Luceafărul” în 1995 („Tomis” 1995)

<
(...)
*Poetul tulcean PAUL SÂRBU publică un amplu grupaj de versuri în „Luceafărul” nr. 37(246)/1995.
Departe de a fi „un răsfățat” al cenaclurilor literare, redacțiilor și editurilor, „cariera ” sa artistică poartă și emblema singurătății și izolării satului Letea, din Delta Dunării, unde își desfășoară nobila activitate de învățător.
De aceea, bucuria întîlnirii cu poemele sale este, întotdeauna, una de excepție!
>

SURSA
O. V., Periscop, „Tomis”, Constanța, ?.10.1995, p.?.

Întreprinderea Minieră Dobrogea în 1986 („Tomis” 1986)

Sediul Întreprinderii Miniere Dobrogea se afla în anii 80 pe strada Nicolae Titulescu din zona veche a Constanței. Carierele, minele și instalațiile de preparare a minereurilor din componența sa se întindeau pe o suprafață de 15.485 kmp, care reprezenta o șesime și jumătate din teritoriile județelor Tulcea și Constanța.
Printre zăcămintele mai importante se numărau cele de calcar de la Mahmudia (TL), pirită de la Altîn Tepe (TL), de sulfuri metalice de la Somova (TL), de cuarțită de la Cerna (TL), de diatomită și de bentonită de la Urluia (CT), de argilă caolinoasă de la Medgidia (CT) și de cretă de la Basarabi (CT).
Cei 3.500 de angajați ai Î.M.D. includeau mineri, geologi, operatori ai instalațiilor de flotare sau operatori ai instalațiilor de uscare-măcinare-clasare a minereurilor.
În 1965, pe dealul Gherghina exista o mină de caolin cu mijloace tehnice modeste, la Basarabi o modestă fabrică de măcinare a cretei, la cariera de baritină de la Cortelu o instalație de flotație relativ modernă, iar la exploatările din 1986 de la Cerna, Zorile, Urluia, Medgidia și Mahmudia pășteau oile. După 20 de ani, valoarea totală a minereurilor brute sau prelucrate în zeci de sortimente finite sau semifinite a crescut de zece ori, ele fiind destinate combinatelor siderurgice, metalurgice, chimice și petrochimice. În 1985-1986 s-au realizat lucrări de modernizare la carierele Urluia, Somova și Mahmudia și la instalațiile de la Somova, Baia, Medgidia, Cerna și Urluia. Astfel, la sfârșitul anului 1986 au fost furnizate combinatelor, peste plan, 227 de trenuri convenționale de minereuri prelucrate și 22.700 vagoane de calcar, de dolomită, de bentonită, de diatomită, de argilă caolinoasă, de cuarțită, de minereuri de plumb, de zinc, de cupru și de pirită.

SURSA
Publicitate: Întreprinderea Minieră Dobrogea, „Tomis”, Constanța, 1986.

„Destinul medicinei, destinul omului (II)” (SÂRBU 1993)

 dr. Vasile Sârbu, Destinul medicinei, destinul omului (II), „Tomis”, Constanța, 1993, noiembrie

1.Îngăduiți-mi să nu fiu de acord cu Jaspers care-l compara pe medic cu Dumnezeu, pentru că noi, creștinii, îl înțelegem pe Dumnezeu altfel, la marginea oricărei limite, jertfindu-și unicul Fiu pentru noi, pentru viața noastră veșnică. Treapta care ni s-a dat nouă este aceea în care ar trebui să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Înțeleasă sub raportul profesiunii medicale, ideea de umanism ne obligă sub jurământ să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine. Unui student la medicină, după o abilă destructurare și refacere, remodelare, i se creează această aură a omului la care poți merge să-i predai cu seninătate o bucățică din tine spre a ți-o analiza sau să-i predai trupul spre a-l vindeca.

Umanismul medicului este încorporat așadar în fiecare fibră a sa, atât de adânc, încât ar vindeca și pe ucigașul fratelui său la fel de bine ca pe mama sa, pentru a-l preda justiției sănătos.

Arta vindecării în orice tratat este descrisă la fel pentru un rege și pentru ultimul muritor de rând. Câte limbi cunoscute de dumneavoastră au pentru profesiunea de asistentă medicală alternativa de „SORĂ” cu tot ce înseamnă acest cuvânt?

2.Medicul, într-adevăr, este pus în slujba sănătății semenilor săi. Privit prin prisma deontologiei, el realizează această misiune într-un mod particular în zilele noastre. Aș putea cita numai o parte din nuanțele epocii: un respect remarcabil pentru bolnavul incurabil sau cu handicapuri majore, ideea acceptării donării unuia sau mai multor organe pentru a se transplanta semenilor noștri, în timpul vieții sau în cazul suprimării accidentale a firului existenței noastre, ideea că tehnicile moderne ne îndepărtează de ființa umană și de suferința sa clinică penetrând spre diagnostic nu cu ochii și palmele, ci cu sonde, fascicule, particule, calculatoare. La elaborarea unui diagnostic și a unui plan terapeutic participă în zilele noastre zeci de persoane, unele anonime pentru bolnav.

Ar fi multe de spus, dar poate ar fi interesant de reținut o „durere deontologică” și anume degradarea sau erodarea efortului profesional în fața suferinței bătrânilor. Personal îi îndrăgesc ca și pe copii și ori de câte ori operez un vârstnic, văd în el tânărul falnic care a fost. Este trist că bunicii noștri se tem că pășind pragul spitalului (...) pe care tot ei le-ar fi primit cu câțiva ani în urmă, și cred că o resimt ca pe o invitație la resemnare și la masa tăcerii. Mi se pare moral să-i îngrijim exemplar, să le spălăm mâinile și picioarele fără sfială, să le oferim brațul, să le sprijinim privirea, care ne cercetează reacțiile expeditive și sumare.

3.O facultate de medicină se clădește cu cadre didactice, echipamente și dotări de învățământ și cercetare, într-un oraș acceptabil ca mărime, pentru a le da studenților șansa să se întâlnească cu „patologia” în practică. Constanța este ideală pentru aceste cerințe. Seismul din decembrie 1989 a destabilizat o vreme învățământul universitar și mi-a dat posibilitatea să iau contactul cu profesori sau asistenți care au demarat cu brio învățământul medical constănțean la nivelul punctului de pornire numit Facultatea din Iași, din Craiova, din Tg. Mureș, din București.

A fost ca un transplant și m-am îngrijit să fie bine pus în funcție, în valoare. Ba chiar au simțit ambiția de a face aici mai bine și mai mult decât acolo de unde plecaseră. Așa s-au conturat primii doi ani de facultate la nivelul învățământului tradițional românesc.

S-a petrecut apoi un fenomen care ne-a pus chiar într-o postură favorabilă și chiar invidiată. Am condus relațional spre vest această barcă, utilizând medicii și profesorii care ne-au vizitat spitalul în scopuri umanitare, venind din Franța, Anglia, Spania, Italia, Japonia etc. Aceștia au cu noi proiecte, întâlniri, schimburi de studenți, de cadre didactice, ne-au oferit burse, ne-au așezat sub umbrela Comunității Europene, ne-au finanțat la cote înalte procesul de învățământ. O parte din cursuri sunt ținute de profesori vizitatori din București sau din țări dezvoltate.

Să fiu sincer, mă tem pentru studenții altor  facultăți de medicină în concurență loială cu studenții constănțeni. Învățământul clinic este remarcabil predat de profesorii cărora doar galoanele le lipseau cât n-a fost facultatea înființată. Aproape toți puteau fi conferențiari sau profesori de 10-15 ani. Unii au și fost cadre didactice, apoi s-au stabilit la Constanța, renunțând la învățământ. Cursurile clinicienilor noștri, deja editate la Constanța, se vor vinde cu bani grei în anii care vor veni.

4. Medicul este într-adevăr supus în permanență unor frământări pentru elaborarea diagnosticelor sau a schemelor terapeutice, mai ales prin irepetabilitatea lor.

Nu toate segmentele acestui proces se prezintă bolnavului, pentru a nu transforma o consultație într-un curs universitar. Deciziile sale pot fi brutale. De exemplu, într-o obstrucție de aortă, survenită printr-o embolie, i se propune bolnavului, în situația prezentării tardive la medic (peste 6 ore), amputația ambelor membre inferioare. Raționamentul este simplu: neoperat, bolnavul este amenințat de deces. 

5.Nu, în nici un caz nu. Medicul merită respect din partea societății. El îi respectă pe cei suferinzi și îi protejează pe cei sănătoși, vaccinează copii, ajută mamele să-i aducă pe lume, luptă cu durerile lumii, fără o clipă de rătăcire în ideea de dominare a vreunei grupări sociale.

6.Medicul de familie presupune un supliment de cunoaștere și de adeziune la pacient, de urmărire în timp a evoluției sanitare și sociale a familiilor.

Ca sistem este superior celui îndeobște cunoscut (dispensare teritoriale sau de întreprindere), recunoscut și aplicat în toate țările civilizate. 

Există medici preferați de pacienți, pentru că și medicii sunt inegali; chiar un medic este inegal cu el însuși  de-a lungul unei cariere, din punct de vedere al curbei profesionale.

De exemplu, un chirurg este asemeni unui tenor, are o curbă profesională crescendo acumulativă în teorie și practică, un vârf, de fapt un platou maximal urmat de un declin inevitabil generat cel mai adesea de progresul unei noi generații care trece pe lângă el.

7.Privatizarea în medicină servește atât pacientului, cât și medicului. Într-un sistem de asigurări de sănătate pentru pacient nu este aproape nici o diferență dacă se adresează sistemului de stat sau celui privat. În sistemul privat condițiile sunt mai bune, echipamente medicale mai moderne, șansele de reușită mai bune, cel puțin pe plan psihologic, dar foarte adesea și în practică. Pentru acest supliment de dotare și de îngrijire medicală, pacientul, în afară de asigurare, plătește și o sumă de bani, folosit atât pentru o salarizare superioară a cadrelor medicale, cât și pentru procurarea permanentă de echipamente tot mai sofisticate.

Sigur că te simți bine într-un spital privat cu 20-30 de paturi, numeroși medici, asistente și infirmiere în jurul tău, curățenie, ambianță deosebită, tratament ireproșabil etc.

Acest lucru este bun și pentru sectorul de stat care luptă să fie la același nivel și deseori chiar se întâmplă acest lucru.

„Dumitru Antonescu - titular la echipa reprezentativă” („LITORAL” 1972)

 Pentru cei ce i-au urmărit îndeaproape cariera sportivă, faptul că fundașul central al Farului, Dumitru Antonescu, a devenit titular al primei noastre reprezentative de fotbal, nu constituie o surpriză. Remarcat în permanență pentru constanța jocului său, pentru sportivitatea cu care a evoluat întotdeauna în unsprezecele Farului, pentru dăruirea cu care a apărat culorile clubului (amintiți-vă de comportarea sa excelentă în postura inedită de portar din jocul cu UTA), D. A. își vede visul împlinit, visul oricărui sportiv de performanță: titularizarea în echipa reprezentativă a țării. Debutul lui D. A. are loc în condițiile în care fotbalul românesc este angajat într-o nouă competiție supremă, preliminariile campionatului mondial și,  așa cum, cu patru ani în urmă, un alt fotbalist constănțean, Marin Tufan, și-a făcut din plin datoria, suntem că și A. va evolua duminică în nota sa obișnuită, adică foarte bine. Succes, Dumitru Antonescu!