Publicarea volumului „Lumina singurătății” al poetului T. Serea („Tomis” 1996)

<
EDITURA „EUROPOLIS”, indiscutabil cea mai productivă dintre editurile constănțene, continuă să rămână fidelă generosului său program de încurajare și susținere a tinerelor talente literare. Un argument în acest sens este volumul de versuri „Lumina singurătății”, purtând semnătura autorului constănțean TĂNASE SEREA.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

Poetul tulcean Paul Sârbu în revista „Luceafărul” în 1995 („Tomis” 1995)

<
(...)
*Poetul tulcean PAUL SÂRBU publică un amplu grupaj de versuri în „Luceafărul” nr. 37(246)/1995.
Departe de a fi „un răsfățat” al cenaclurilor literare, redacțiilor și editurilor, „cariera ” sa artistică poartă și emblema singurătății și izolării satului Letea, din Delta Dunării, unde își desfășoară nobila activitate de învățător.
De aceea, bucuria întîlnirii cu poemele sale este, întotdeauna, una de excepție!
>

SURSA
O. V., Periscop, „Tomis”, Constanța, ?.10.1995, p.?.

Premii la Colocvii Tomitane la Constanța în 2002 („TOMIS” 2002)

?, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

Dan Mateescu, câștigătorul premiului revistei „Tomis” pentru debut (București)
Mă bucură foarte mult faptul că încercările mele literare au avut ecou. Am pornit de la ideea atitudinii ferme pe care un scriitor este obligat să o ia față de răul ce proliferează în lume. Premiul obținut la „Colocvii tomitane” mă bucură și mă onorează, este neașteptata „recompensă” pentru doi ani de muncă. Noua serie de nuvele la care lucrez sper să confirme încrederea pe care mi-ați acordat-o.

Ștefan Cucu, scriitor  (Constanța)

Am fost înștiințat din partea revistei „Tomis” că va fi pusă cartea în discuție , pentru că prezintă un mare interes. De fapt, nu mă așteptam la premiu, dar știma că urma să fie abordată în primul număr al revistei. În ceea ce privește geneza Portretelor literare, am început acum 10 ani, în paginile revistei „Tomis”,să încondeiez câte un scriitor. Are rădăcini adânci, iar zece la sută dintre aceste portrete sunt publicate în revistă, în vechiul format, după 1990. Primul portret a apărut prin 1992, celelalte sporadic, lunar, printre cei surprinși fiind și scriitori mai vechi ai Uniunii Scriitorilor din Constanța: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Octavian Georgescu... Și în prefață, această carte are ca motto „sine ira et studio” - fără mâni eși părtinire - citat ce îi aparține istoricului Tacitus. Este, de fapt, o erudiție aplicată pe om.

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)

 Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999

Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.

Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.

Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.

Jocu de-a „gruparea” (S.R.ILĂ 1998)

 S.R.ILĂ, Contrapagină. Jocul de-a „gruparea”, „Tomis”, martie 1998

Să ne imaginăm următorul scenariu: domnul Ionel Pricăjoiu, patronul bodegii „La Nelu SRL”, este lovit pe neașteptate de damblaua gloriei literare. Editează cât ai clipi revista „Cântarea mărilor”, atrage câțiva scriitori talentați, dar săraci, plătindu-i regește, instituie premiul anual „Petronius” al „Grupării de la Nelu SRL”. Bodega dă faliment, revista așijderea, dar nu și damblaua lui Pricăjoiu, reprofilat pe spălătorie auto. Având drept singură semnificație suma din plic, premiul „Petronius” al (deja) „Mișcării literare de la Nelu SRL” a ajuns la ediția a V a și merge neabătut înainte!

Cam așa stau lucrurile cu premiul literar „Ovidius”, decernat de „Gruparea” literară de la „Albatrosul”. Suplimentul cotidianului „Cuget Liber” și-a încetat apariția de trei ani și jumătate, mai exact, din octombrie 1994. În numerele apărute au publicat mai toți scriitorii de valoarea din spațiul pontic, fără a avea senzația că prin aceasta, numai prin aceasta, s-a întemeiat o „grupare”. Acum, când „Albatrosul” este doar o amintire, care să fie semnificația premiului acordat de gruparea fantomă? Pentru a adânci parcă și mai mult confuzia, în notele apărute în presa locală după consumarea ediției a IV a, „gruparea” s-a transformat peste noapte în „mișcare”! Să înțeleg că urmează „școala”?

Un premiu literar, oricum s-ar numi el și indiferent de consistența lui materială, este mai mult decât bine venit în aceste vremuri atât de grele. Toată stima pentru eforturile depuse de inițiatori, pentru generozitatea sponsorilor. Dar atenție: valoarea gestului lor poate fi anulată de imperturbabila ofensivă a veleitarilor, în frunte cu vreun Pricăjoiu, „chemat”(?), „delegat” să patroneze un astfel de premiu. Orice improvizație în numele unei inexistente „grupări” literare este generatoare de fals și confuzie.

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993

*

În sala de concerte a Cercului Militar Constanța a avut loc lansarea volumului „Pe marea lui Atlas”, purtând semnătura autorului constănțean Șerban Gheorghiu. Această nouă carte ieșită de sub teascurile editurii „Europolis” este încă o dovadă că promisiunile inițiale făcute scriitorilor din Constanța de către patronii editurii nu au fost simple vorbe aruncate în vânt!

*

Infirmând previziunile pesimiste ale unora în legătură cu „longevitatea” sa, iată că a apărut și numărul 4/1993 al suplimentului literar-artistic „Albatrosul” editat de cotidianul „Cuget liber”. Și de această dată colectivul redacțional demonstrează că a rămas fidel ideii de a deschide cu dragoste și înțelegere paginile acelor autori care se află cu adevărat în zona talentului și originalității.

*

Turneul din Italia al Teatrului Liric din Constanța s-a bucurat de un succes extraordinar. Cu acest prilej  a fost consemnat un fapt inedit: pentru prima dată un teatru muzical din România prezintă o premieră a sa mai întâi în străinătate! Este vorba de opera „La serva padrona” pe muzica lui Giovanni Pergolesi.

*

O premieră și la Teatrul de păpuși: actuala stagiune a fost inaugurată  cu spectacolul „Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor” de Cristian Pepino, pe muzica lui Eugen Baboi, în viziunea regizorală a Anetei Forna Christu.

*

Peste 30 de tineri clarinetiști din Anglia, Belgia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Portugalia, Republica Moldova și România au participat la prima ediție a concursului internațional de clarinet „Aurelian Octav Popa”. Cu aceste prilej, celebrul Guy Dangain, prim solist al Orchestrei Naționale Franceze, a susținut un recital extraordinar la Constanța.

*

Deși poezia pare că a devenit o adevărată „cenușăreasă” pentru majoritatea editurilor din România, iată că la Constanța editura „Muntenia” „recidivează” în a tipări volume de versuri în condiții grafice de excepție. Ultima apariție, volumul „Atins de hărăzirea morții”, aparține tânărului Julian Macoveanu, stabilit din 1990 la Stockholm, în Suedia, și constituie debutul promițător al acestuia în literatură.

*

După ce a condus o vreme „campionatul național” al șomerilor, județul Constanța rupe gura lumii și se instalează în fruntea competiției naționale „Caritasiada”! În doar două săptămâni, au fost înființate jocurile de întrajutorare „Procent”, „MDM” și „Carla-Caritas”, dar când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului este posibil ca numărul lor să fie deja mult mai mare. Oficialitățile își pun fireasca întrebare: „Ce ne vom face cu atâția milionari?” Propunem Prefecturii Constanța organizarea unor vizite de documentare în SUA, Japonia, Germania, Anglia, Franța și Africa de Sud, țări cu îndelungate tradiții în domeniu!

*

Vizita președintelui Ion Iliescu la Constanța a dus la aplanarea conflictului cu redacția cotidianului „Telegraf”. Deși nici una din părți nu a prezentat scuze celeilalte, după scurta întrevedere cu ziaristul Paul Pârvu cu primul bărbat al țării noastre, apelativul „Măi animalule!” a fost înlocuit cu „Măi dragă!. Ceea ce este cu totul altceva!

„Debut. Arina Boldea”

 ?, Debut. Arina Boldea, „Tomis”

Arina Boldea este elevă în clasa a V a la Școala Generală nr. 10 din Tulcea. Participă la ședințele cercului literar din școală, semnează mici articole cu profil divers în gazeta de perete. Versurile ei dovedesc sensibilitate și putere de a vibra, de a realiza un acord , prin cuvânt, cu atmosfera de efervescență culturală specifică timpului nostru. Ideile care structurează epoca de mărețe împliniri contemporane generează patosul sincer în spunere al unei conștiințe fragede, încă în formare, îndrăgostite de poezie.

Patrie

O floare de mai mi-a șoptit, 
Abia auzit,
Un murmur, un glas, poate-un cânt,
Și-n sunetul ei cristalin
Am descoperit un cuvânt.
Și în seninul cerului de vară
Eu te-am găsit pe tine iară, 
Cuvânt iubit.

Poate că te-am mai întâlnit
În tainicele unde ale mării
Sau în cântecul zării,
În bobul greu de grâu
Și în fiecare licăr de râu.
Patrie - 
Cuvânt drag, tu erai
Cu sublimul carat al sufletului
În candoarea florii de mai

Pace

Dacă aș putea să mă urc până la stele
Să fiu împreună cu ele, 
Aș aduce-o pe cea mai strălucitoare.

Și aș scrie pe ea să fie pace.
Dacă aș putea să mă urc prin copac

Aș lua un crâmpei din frunziș.

Și l-aș da copiilor de pe glob
Împreună cu un strop de noroc.

„Metafora” (ȘTEFAN 1987)

Ioan Ștefan, Metafora, „Tomis”, Constanța, 1987

Cenaclul literar „Metafora” din Basarabi și-a reluat recent activitatea.

În prima ședință au citit Mona Zamfirescu - versuri și Costică Ciocodan - proză.

Vorbitorii, printre care Ion Dragomir, Aglaia Ilie, I. Ș., Violeta Simion, Marius Dunăroaia, Tudor Gheorghe, Cătălin Bisoc, Valeriu Matei și alții au apreciat că în versurile prezentate de M. Z. se întrevăd semnele unui talent autentic.

C. C., în proza prezentată, abordează o temă de actualitate - atmosfera dintr-un șantier al tineretului. I s-a recomandat mai multă atenție la eliminarea amănuntelor nesemnificative, cât și orientarea, pentru început, spre proza scurtă, unde talentul său poate fi mai convingător.

În final, membrii cenaclului Filofteia Dobre, V. M., V. S., M. D., I. D. au susținut în fața iubitorilor de literatură din localitate un recital de versuri închinate patriei și partidului.

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)

Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)

GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.

(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar  la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile  - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată.  Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă  doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)

Istoria artei (VĂTĂȘIANU 1974)

Virgil Vătășianu, Metodica cercetării în istoria artei, Meridiane/Curente și sinteze 12, București, 1974

(11-12) Realizările artistice contribuie la îmbogățirea vieții psihice și emotive prin bucuria cunoașterii și plăcerea estetică. Termenul „estetic” e împrumutat din limba greacă.; verbul αισθάυομαι înseamnă a simți, a percepe pe cale senzorială, prin extensiune și a cunoaște, a înțelege. (...) Estetica este o disciplină aparținînd domeniului filozofiei. Întemeiată pe filozofia idealistă, această disciplină a elaborat numeroase sisteme teoretice cu caracter aprioric, imaginînd legi imuabile pentru creația artistică, pentru realizarea „frumosului absolut”, (...). (...)
Legile reflectării artistice tind să îmbrățișeze toate genurile de exprimare artistică. Din categoria acestor genuri fac parte  cele care se realizează și se desfășoară în timp (citirea unei opere literare, reprezentarea unei acțiuni teatrale, coregrafice, executarea unei compoziții muzicale), precum și genurile care prin actul creației dobîndesc o existență materială și spațială proprie, ma mult sau mai puțin permanentă: arhitectura, sculptura, pictura și artele aplicate sau industriale (grafica, argintăria, mobilierul, textilele etc). Istoria artei se ocupă de evoluția acestei ultime categorii, numită a „artelor spațiale”.
Din punct de vedere teoretic, obiectul de studiu al disciplinei „istoria generală a artei” îl formează evoluția manifestărilor artistice din timpurile cele mai îndepărtate pînă în zilele noastre, iar orizontul geografic cuprinde întregul glob pămîntesc. Datoria istoricului de artă e să urmărească pas cu pas dezvoltarea gîndirii și a realizărilor artistice, căutînd să pună în lumină tendințele de inovare, încercările, transformările și perfecționările limbajului artistic (...). Pe istoricul de artă trebuie să-l intereseze nu numai realizările de vîrf din punct de vedere calitativ, din care se pot înțelege mai limpede principiile estetice hotărîtoare într-un anumit moment istoric - obiect de analiză preferat de esteticieni - ci și producția mai largă și formele tranzitorii, semnificative pentru că dezvăluie procesul de cristalizare a unei anumite faze artistice.
E limpede că un asemenea  orizont geografic și cronologic vast nu poate fi curpins de cercetători singuratici decît doar sub aspectul unei sinteze informative. Prin urmare, un program de cerctare în domeniul istoriei generale a artei cere organizarea unui institut foarte complex. În practică, disciplina istoria generală a artei se subîmparte în 3 ramuri, constituite în momente istorice diferite. Vom vedea, în capitolul următor, cît de vechi sînt preocupările care au dus la studiul fenomenului artistic, și cum închegarea acestor preocupări, în ceea ce se poate numi o știință modernă, a  avut loc abia în ultimele două secole.
Primul obiect supus unui examen de cercetare l-a constituit arat din perioada antică, îndeoseb arta greacă și romană, apreciate în momentul de dezvoltare a stilului clasicist (sau neoclasic) din jumătatea a dou a sec. XVIII; atunci a luat ființă ramura numită azi arheologia clasică. În perioada romantismului din sec. XIX s-a trezit interesul pentru istoria medievală și modernă a fiecărei națiuni, tot atunci constituindu-se ramura numită istoria artei (în sensul restrîns al termenului), iar arheologia preistorică a luat ființă abia în urma descoperirilor întîmplătoare și apoi a cercetărilor sistematice, inițiate în decursul jumătății  a doua a secolului trecut. (...)

„Cetățeanul împotriva puterii” (ALAIN 1926)

 Alain, Le citoyen contre les pouvoirs, Sagittairee, Paris, 1926, - „Tomis”, Constanța, trad. G. Șerban

Utilizăm deseori în presă sintagma „surprinzătoare actualitate” atunci cînd, încercînd să ne deslușim prezentul, îl regăsim povestit deja în scrieri vechi de decenii, în fața cărora ne prosternăm grăbit, conferindu-le admirativ însușirea vaticinării. Cu siguranță că vom proceda la fel și după lecturarea selecției de articole politice ale lui Emile Auguste Charlier (1868-1951), consacrat în istoria literară sub pseudonimul ALAIN. Un celebru eseist care a aplicat cartezianismul în ziaristică și ziaristica în filosofie, după o rețetă proprie care îl păstrează și astăzi inimitabil în cultura franceză modernă.

Cînd guvernul are mînă liberă

Să nu credeți niciodată ce spune un om de stat. El este un om care vorbește despre meseria sa și care uneori vorbește chiar bine; însă n-ar fi deloc firesc să restrîngem toate celelalte meserii numai pentru ca tinichigiul, de exemplu, să-și poată practica nestingherit și cu plăcere îndeletnicirea. „Cei ce nu sînt tinichigii, spune tinichigiul, nu-și dau deloc seama ce înseamnă această meserie, de aceea nu-și dau deloc osteneala să ne asigure condiții și loc destul pentru a putea lucra. Sînt niște ingrați. Și, în definitv, cum ar putea trăi toți ceilalți dacă nu ar fi tinichigiii?” Cel care se deplasează pe roți îl consideră pe pieton stînjenitor și nepăsător, dar pietonul nu se lasă convins și pînă la urmă totul rămîne la fel. Omul grăbit, căruia nu-i pasă că-și uzează frînele și cauciucurile, nu înțelege ce caută cîrdul de gîște tocmai pe stradă: gîștele însă lipăie tacticos către vreo pajiște sau vreo băltoacă. La fel și guvernul care își vede de drum și se miră că gîștele nu se dau la o parte, oprindu-se pe margine pentru a admira caleașca statului, cît de mîndru străbate șoseaua. „Sînt necesare și gîștele, admit, spune omul de stat, dar acolo unde vreau eu să fie, iar nu acolo unde vor ele”. Acest discurs nu a convins nicidecum gîștele, fiindcă ele sînt numai niște dobitoace; dar a convins uneori pe oameni, fiindcă omul este o ființă contemplativă, suficient de contemplativă pentru a ști să se așeze pentru scurt timp în locul altuia.

Războiul este o stare admirabilă, sînt de acord, în care guvernanții își subordonează propriilor proiecte toate afacerile celorlalți. Ar trebui văzut cum șefii militari se instalează și se etalează, îngrămădind locuitorii numai pe o bordură strîmtă, ba chiar mirîndu-se dacă aceștia îndrăznesc să se plîngă. „Cum, dar oare noi nu ne aflăm spre binele și siguranța lor?” Raționament irefutabil, aidoma constructorilor de drumuri care îmi țin strada spintecată de peste o lună, oferindu-mi în schimb o scîndură tremurîndă pentru a trece peste o excavație adîncă și plină de bolnavi.

Cetățenii admit cu ușurință că sînt necesari și șefi și administrații, așa cum sînt trebuitori tinichigiii și drumarii. Dar admit cu mai puțină ușurință ca omul de pe stradă să fie stînjenit sau chiar oprit în vreme ce puterea are toată libertatea. „Căci, spun aceștia, știm și noi că siguranța și puterea publică înseamnă ceva, dar mai sînt și altele, cum ar fi subzistența, producția, schimbul; aceste bunuri n-ar valora nimic fără siguranță sau chiar putere; în schimb, siguranța și puterea ar fi simple vorbe goale fără o umilă, dar generală prosperitate”. Așadar faceți-vă meseria de guvernanți, iar eu am să mă abțin de la unele, spre a v-o face mai ușoară; dar și guvernanții să se abțină de la altele pentru mine. Fiindcă știu prea bine ce-ar deveni străzile dacă vor condamna numai pe constructori. Și știu din proprie experiență care sînt sarcinile guvernului, dacă este lăsat să le îndeplinească. Ele vor însemna armată, litigii ruinătoare și măceluri prodigioase. Afirmînd desigur tot timpul că nu se putea proceda altfel. Spunînd-o cu bună credință. Constructorul va bloca strada și-și va stivui pietrele de pavaj prin curțile dv., dacă intenționați să-l credeți pe cuvînt.

Puterea nu trebuie schimbată, ci înțelepțită

Cînd se afirmă că guvernanții n-au puterea, potrivit justiției, decît cu consimțămîntul guvernaților, cred că se compromite ideea. Înseamnă a ne întoarce la potop. Oricum, pe de o parte: înseamnă a pleca în căutarea unei rase pure și neîncrucișate, dacă numai un irlandez are dreptul să guverneze irlandezii, înseamnă că cel mai pur dintre irlandezi va avea prin urmare dreptul cel mai netăgădut, pe de altă parte, înseamnă a voi să construiești națiuni după modelul patriarhal. Fiul ascultă de tată, dar nu și de un străin. „Așa-mi place mie, să fiu bătută”. Este formula cea mai perfectă a spiritului național din toate țările. Cetățeanul admite cu ușurință să fie biciuit, însă privește la nuiele, vrea să știe din ce arbust au fost tăiate.

Această idee mistică își produce curînd și dovezile. Fiindcă o putere contestată devine deîndată tiranică, dacă s-ar exercita pur și simplu, n-am mai putea spune ce fel este: bună, mediocră sau rea, dar ea se instalează, se apără, suspectează. În aceste lupte dreptul încetează, revoltații au întotdeauna dreptate, ei sînt întotdeauna guvernați în chip tiranic. Dacă ar socoti mai bine, ar constata că numai a suta parte din energia pe care o irosessc pentru  a alunga un stăpîn rău, ar fi suficientă pentru a-l face pe acesta mai bun. A. Comte, om de avangardă, constată că discursurile privind originea și legitimitatea puterii sînt metafizice, iar funcția pozitivă a cetățeanului este mai degrabă aceea de a supraveghea și de a limita acțiunile puterii, oricare ar fi aceasta.

Slăbiciunea democrațiilor este că își pensionează cu prea multă ușurință regii lor efemeri. Această putere pur negativă nu rezolvă nimic, cu atît mai mult cu cît nefiind prea mulți cei ce știu meseria de rege, de bine, de rău, vedem mereu revenind aceiași regi. Iar căderile conferă noblețe și forță, asemeni recidiviștilor ale căror condamnări nenumărate dezarmează instanța. Cetățeanul  n-a înțeles însă ideea că orice putere este rea dacă nu este supravegheată, dar că orice putere este bună, atunci cînd simte o rezistență pașnică, clarvăzătoare și îndărătnică. Libertatea nu este o instituție, trebuie să o redobîndești în fiecare zi.

Proletarii noștri nu s-a dezbărat încă de ideea, metafizică și ea, că, întrucît patronii sînt posedați de ideea de a-și plăti muncitorii cît mai puțin, trebuie suprimați patronii. Dar de ce să te lipsești de colaboratorii care au deprins o meserie atît de anevoioasă? Proletariatul organizat ar dobîndi o putere invincibilă și am putea vedea, cum am și văzut de altfel, cum opinia publică ar aclama cortegiul muncitorilor, cu condiția ca aceștia să-și lepede armele. Însă războiul este mai ușor de condus decît pacea. Este mai lesne să-l urci pe muncitor pe baricadă, decît să-l determini să observe și să judece în fiecare moment. Pe scurt, mai repede distrugi decît construiești.

Puterea este arogantă în timp de război, este neliniștită și flexibilă în vreme de pace, așa cum s-a văzut și cum se vede. Această  lege își află aplicarea și în luptele interne. Presa, atît de calomniată de ziariști, este întotdeauna mai dreaptă decît ne-am închipuit, prin jocul rivalităților și prin dorința de a ului, ceea ce face ca tot ceea ce are însemnătate să fie deîndată cunoscut. Însă la cîte ne-am fi putut aștepta și la cîte n-am mai putea spera, dacă ziarele, în loc să se aservească unor ambiții, ar exercita numai funcția de spectator și judecător! Și în loc să exclame că acest lucru este imposibil, ar trebui să-l săvîrșească, așa cum facem și noi în aceste pagini, colportînd această revoluție bună și care visează mai puțin detronarea regilor și mai mult înțelepțirea lor.

Scriitorul Mihail Sadoveanu (1880 Pașcani - 1961 Vânători/Neamț) despre scriitorul Ion Creangă (1837 Humulești/Neamț - 1889 Iași)

 II.2. Dialectologie folclorică

(26) (...) Al doilea exemplu: Mihail Sadoveanu a fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul, care a semnalat valoarea supradialectală a scrierilor lui Creangă. Calificativul de scriitor popular aplicat humuleșteanului, pe motiv că folosea un lexic de circulație restrînsă și transcria subiecte folcloristice, nu-l convingea pe autorul Baltagului. El apreciază tehnica elaborată din Amintiri din copilărie sau din Povestea lui Harap Alb, acest opere reprezentînd „esența cea mai subtilă a graiului nostru popular, ca și cum geniul limbii noastre s-ar fi întrupat” (13). Același criteriu estetic îl identifică și aici, îndreptățind includerea scriitorului în familia creatorilor de excepție. După marea unire aromânilor, Sadoveanu aducea și argumente de ordin lingvistic în favoarea afirmațiilor sale. Pe urmele filologilor, constata persistența în circulație a formelor lexicale „mai estetice”, de fapt de origine latină, în comparație cu altele alogene. Același fenomen de estetizare și, implicit de generalizare, l-a cunoscut și lexicul scrierilor lui Creangă, față de care limba literară standard nu a rămas indiferentă. De aceea povestitorul moldovean, considerat, o vreme, scriitor dialectal și popular, a început să fie receptat din ce în ce mai mult ca artist național și savant.
(...)

Modernism versus sămănătorism

XXIII
1.„Modernismul” ca principiu de dizolvare a poezie epice. 2.-12.

1. (149) Cu acest capitol am încheiat istoricul mișcării sămănătoriste, sub diferitele ei forme regionale și în diferitele ei supravietuiri, pe care, de ar fi să o rezumăm, cu toate deviațiile și variațiile sale, am rezuma-o sub denumirea unei mișcări lirice și rurale. Simultan cu mișcarea sămănătoristă, ca o reacțiune împotriva tradiționalismului și ca o expresie a sincronismului civilizației contemporane, s-a produs și o mișcare modernistă, ale cărei faze în cadrul poeziei lirice le-am urmărit în volumul al treilea al acestei lucrări. După ce au descătușat poezia lirică de eminescianism și de tradiționalism și i-au împins mai departe evoluția în sensul individualismului și al subiectivismului, poeții moderniști au crezut că pot aplica și poeziei epice aceleași procedee și determina și aici o mișcare „modernistă” într-un sens identic. Întrucât evoluția genurilor literare e determinată de însăși natura și de legile lor interioare și unul e sensul evoluției lirice și altul, cu desăvîrșire contrariu, e sensul evoluției epice,  încercarea nu putea izbuti. Sămănătorsimul, mai ales cel moldovean, este, negreșit, după cum am spus, însuflețit de un principiu liric, dar acest principiu a rămas latent și s-a exprimat, pe cît a fost cu putință, în forme epice; cu totul altceva au voit unii poeți „moderniști” prin crearea unei proze lirice, subiective, fanteziste, dezlegate de „obiect”, expresie a unei viziuni individuale. (...)