China - o piață uriașă de mașini (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
China este cea mai puternică piață pentru mașini. În 1987, o nouă mașină proiectată de chinezi a fost lansată de o firmă din Changchung*. Fabrica era specializată în camioane. Până în 2005, producția noilor mașini era estimată să ajungă la 150.000 de bucăți și la 300.000 de automobile un an mai târziu. Mașinile vor fi utilizate de companiile de taxi, birourile guvernamentale și de oameni de afaceri. China are un contract și cu firma Volkswagen pentru a produce peste 20.000 de mașini pe an. Dezvoltarea noilor materiale și tehnologii care economisesc combustibil și creșterea numărului de roboți utilizați în liniile de montaj, precum și alte inovații, determină numeroase schimbări ale altor fabrici de mașini de pe glob, astfel încât țările mai puțin dezvoltate au avut probleme în promovarea propriilor industrii de mașini.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 101-102.

Notă M. T.
* Changchun = Capitala provinciei Jilin din NE Chinei, situată la granița cu Coreea de Nord. (ro.wikipedia.org)

Taoism și mediu (BUCOVALÅ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Budism* are afinitătăți cu Taoismul**, de când Zen este o versiune a Budismului*** care implică China, unde Taoismul și-a găsit rădăcinile. Tao însemnează cale sau drum. Este calea spre univers, desfășurarea ordonată și armonioasă a fenomenelor, a tendinței de dezvoltare a lucrurilor. Dacă se permite urmarea acestui curs, rezultă împlinirea naturală și perfecțiunea.
Taoismul vizează perfecta armonie între umanitate și natură, permițând o bază a filosofiei dezvoltării tehnologice. Formele occidentale ale tehnologiei ar trebui abandonate din punctul de vedere al Taoismului, și înlocuite cu tehnologia adaptativă și cooperativă. Nu încearcă să comande sau să controleze natura, mai degrabă încearcă să folosească procesele naturale în folosul omului și să adapteze modul de viață uman la mediu.
La fel ca și Zen Budismul, Taoismul vizualizează mediul ca o sumă de elemente articulate, o unitate între tot ceea ce este natural asigurând o viziune a naturii ca autonomă și dinamică în același timp în care umanitatea se potrivește în locul său adecvat.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Note M. T.
* Zen Budism = Ramura din Japonia a budismului, unde a fost adusă din China, unde a fost adusă din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)
** Taoism = Religie apărută în mileniul I î. H. în China, principiile sale fiind expuse de Lao Tzu în cartea Tao te-ching, (www.taoismonline.org)
*** Dharma Buddha = Religie propovăduită în sec. VI î. H. în India de fostul prinț Siddharta Gautama, care la 30 de ani a devenit ascet și a atins iluminarea (Buddha) prin mwditație sub copacul boddhi. (www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaindex.asp)

A doua generație de calculatoare 1956-1963 (MILOȘESCU 2000)

<
A doua generație de calculatoare se mai numește și generația tehnologiilor, deoarece corespunde perioadei în care electronica a făcut un salt calitativ, trecând de la circuitele cu tuburi electronice la cele cu semiconductori, iar specialiștii care l-au ajutat să se dezvolte au fost tehnicienii. Această perioadă a început în anul 1956 și s-a încheiat în anul 1963. Calculatoarele acestei generații erau construite cu dispozitive semiconductoare: tranzistoare și diode, memoria internă era realizată cu ferite, iar memoria externă pe suport electromagnetic: tambur, bandă și disc. Din aceastã cauză:
- viteza de calcul a crescut la 100000 - 200000 de operații (instrucțiuni) pe secundă,
- timpul de acces la memoria internă a scăzut la 2 microsecunde,
- capacitatea memoriei interne a crescut la 32 Kb.
Informațiile erau citite de calculator de pe suporturi de hârtie (cartela perforată și banda de hârtie perforată), dar și de pe suporturi magnetice. Apar echipamente periferice noi.
Apar primele sisteme de operare și limbajele de programare de nivel înalt:
 - FORTRAN* (FORmula TRANslator) orientat pe calcule tehnico-științifice (1956),
- COBOL** (COmmon Business Orientated Language) orientat pe calcule economice, care au nevoie de puține calcule, dar manipuleazâ un volum mare de date (1960),
-   ALGOL (ALGOrithmic Language) orientat pe calcule tehnico-științifice, părintele limbajului Pascal*** (1958), care a fost dezvoltat în mediile universitare europene.
Aceste limbaje s-au dezvoltat continuu pentru a se adapta la noile echipamente hardware, la noile sisteme de operare și la noile cerințe ale utilizatorilor. Programele scrise în aceste limbaje au crescut productivitatea programatorilor. Limbajele de nivel înalt au pus bazele ingineriei programării.
>

Sursa
M. Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000.

Note M. T.
* FORTRAN = Prescurtare de la Formula Translation, rescris Fortran din 1990. Primul limbaj de programare, folosit și în prezent. Lansat în 1957 de John Backus de la IBM. (www.britannica.com)
** COBOL = Acronim pentru Common Business Oriented Language. Limbaj pentru afaceri. Din 2002 orientat pe obiecte. Lansat în 1959 de Grace Hopper. (www.manager.ro)
*** Pascal = Limbaj structurat lansat în 1970 de elvețianul Niklaus Wirt. Numele său onorează memoria matematicianului francez Blaise Pascal, autorul primei mașini. mecanice de calculat în 1641. (limbajulpascaldianasianna.wordpress.com)

Marea Unire şi impactul economic asupra României

Bussiness Cover 1 decembrie 2013  

FOTO O familie din Rusia a fost izolată 40 de ani şi nu a auzit de Al Doilea Război Mondial sau de tehnologia modernă

Adevărul 5 februarie 2013

Ce ne rezerva tehnologia peste 150 ani?

Play Tech 23 ianuarie 2013

Indienii au ajuns în Australia cu 4.000 de ani înaintea europenilor, arată un studiu genetic

Jurnalul Național 16 ianuarie 2013

F. Rolfe - „Adrian al VII lea” / 1904 (BOXHALL 2006)

<
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe

n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance

Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?:

Evenimente la Universitatea „Ovidius” Constanța (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(...)

Institutul Româno-American de Studii Sociale, Politice și Juridice din cadrul Universității „Ovidius”, sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, a organizat la 8 iulie o masă rotundă cu tema „International Partnership in Higher Education” susținută de cadre didactice și specialiști în domeniu de la Samford University din Alabama, SUA.

La începutul luni decembrie 2010, la Facultatea de Fizică, Chimie, Electronică și Tehnologia Petrolului au loc Zilele Porților Deschise, care anticipează marea campanie de prezentare a ofertei educaționale a Universității „Ovidius”, ce va avea loc în martie 2011. Evenimentul s-a desfășurat în două etape: o întânire cu elevii de liceu interesați de specializările Fizică ș Electronică și o a doua în care au fost prezentate specializările Chimie și Inginerie Chimică. „Sub cupola generoasă a aniversării semicentenarului Universității „Ovidius”, fiecare facultate încearcă să se prezinte în fața comunității. Am decis să deschidem porțile puțin mai devreme, pentru a-i informa din timp pe elevii de liceu asupra oportunităților pe care facultatea noastră le oferă. La întâlnirea cu elevii am prezentat preocupările de cercetare, parteneriatele cu angajatorii, urmată de o vizită în laboratoare, discuții cu studenții, astfel încât tinerii să poată lua contact direct cu Facultatea noastră”, precizează decanul Facultatea de Fizică, Chimie, Electronică și Tehnologia Petrolului, prof. univ. dr. Mihai Gîrțu. O manifestare de aceleași proporții a fost organizată și de către Facultate de Farmacie.

(...)

Bibliotecile publice în Norvegia (AABO 2006)

Svanhild Aabo, Valoarea bibliotecilor publice, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, s. n., III, 1, 2006, 25-28

Studiul meu se axează pe două provocări majore adresate bibliotecilor de azi: 1) efectele pe care digitizarea societății le are asupra bibliotecilor și asupra utilizatorilor acestora și 2) presiunea economică continuă asupra bugetelor publice în general și asupra bugetelor bibliotecilor în special. Aceste provocări sunt studiate din diferite perspective biblioteconomice și ale științei informării, atât teoretice, cât și metodologice.
Unele studii explorează impactul diferitelor aspecte ale activităților bibliotecilor publice, cum ar fi impactul lecturii, al accesului la tehnologia informațională și al serviciilor orientate spre utilizatori sau proiectele comunitare. Alte studii investighează impactul serviciilor de bibliotecă asupra unor grupuri speciale, asupra celor marginalizați social, cu venituri mici, copiilor, tinerilor, persoanelor cu dizabilități, vorbitorilor de limbi străine etc. Mai mult, aceste studii explorează impactul social sau global al bibliotecilor publice (Linley și Usherwood, 1998).
Lucrarea mea de doctorat se adaugă acestui din urmă grup de cercetare și face un pas înainte, propunându-și să măsoare valoarea generală a bibliotecilor publice din Norvegia (Aabo, 2005). Situația economică în sectorul public continuă să fie una moderată, iar controversa generată de distribuirea fondurilor publice se intensifică. În această situație, se impune determinarea valorii bibliotecilor publice în termeni monetari. Pentru a putea stabili această valoare, am apelat la metodele utilizate în economie. Punctul de pornire este conceptul economic de valoare.
Valoarea economică
Valoarea economică „(...) nu este sinonimă cu valoarea comercială sau financiară, deși poate fi exprimată în termeni de bunuri cuantificabile sau bani - și înseamnă orice valoare de întrebuințare a bunurilor sau serviciilor culturale în cauză, plus toate celelalte valori care nu pot fi comercializate, dar care pot deriva din aceasta” susține David Thorsby (2003, p. 279), specialist în domeniul cercetării economico-culturale. Teza are ca scop explorarea valorii economice a bibliotecilor publice.
Conceptul economic de valoare derivă din teoria economiei prospere și are la bază alegerea. Constrânsă de situația economică individuală, fiecare persoană poate alege să consume bunuri private, publice sau alte bunuri necomercializabile, inclusiv serviciile de bibliotecă. Compromisurile pe cale le fac oamenii atunci când aleg un bun în detrimentul altuia dezvăluie adevăratele valori p care ei le atribuie acestor bunuri.
Proiectul meu încearcă să găsească modalități a valorii bibliotecilor publice din perspectiva populației. Scopul acestui studiu este de a măsura, în termeni monetari, valoarea beneficiilor pe care bibliotecile publice norvegiene le oferă cetățenilor și astfel să determine dacă beneficiile depășesc costurile de furnizare. Se va stabili dacă publicul consideră că bibliotecile publice își justifică banii investiți în ele. Mai mult, studiul încearcă să scoată în evidență motivele pentru care norvegienii, atât utilizatori, cât și non-utilizatori, apreciază bibliotecile publice. Scopul este acela de a o feri o mai bună înțelegere a valorii totale a bibliotecilor publice și de a demonstra atât valoarea lor productivă, câț și valoarea democratică și culturală. Nu trebuie să uităm că acest studiu se bazează pe aprecierea cetățenilor. Nu sunt luate în considerare nici părerile experților referitoare la valoarea bibliotecilor publice și nici obiectivele politice formulate de autorități.
În cele mai multe cazuri, analiza economică se realizează pe baza prețurilor de pe piață pentru  a aproxima valorile relative. Din moment ce serviciile de bibliotecă nu pot fi transformate în bunuri private și nu au prețuri de piață, acest demers este irealizabil. Informații despre cerere și beneficii pot fi obținute prin metode de evaluare a produselor necomercializabile, metode folosite în cazul sectoarelor: cultural, educațional, de sănătate și de mediu. Demersurile de evaluare a bunurilor necomercializabile duc la estimarea modalităților în care oamenii apreciază aceste bunuri. Beneficiile necomercializabile ale bibliotecilor publice vor primi valoare monetară, prin urmare vor putea fi comparate cu costurile.
Metoda de evaluare relativă
Metoda de evaluare relativă este o metodă directă și explicită de a utiliza sondajele pentru a evalua bunurile publice. Metoda rezolvă problema absenței piețelor pentru bunurile publice, prezentând o piață ipotetică în care subiecții au posibilitatea de „a cumpăra” anumite bunuri sau „a licita” pentru ele. Această metodă se bazează pe evaluarea proprie fiecărui individ. Ea scoate în evidență disponibilitatea oamenilor de a plăti în bani bunuri necomercializabile. Metoda a fost folosită pentru a stabili valoarea diferitelor bunuri culturale (Noona, 2005), cum ar fi muzeele, teatrele și bibliotecile (Harless și Allen,1999; Holt et al., 1999).
Totuși, există dificultăți în implementarea metodelor bazate pe piețe ipotetice tocmai din cauză că nu au o bază reală. Un obiectiv principal este acela de aduce intențiile  celor intervievați mai aproape de acțiunile lor probabile. Descrierea scenariului în care va avea loc evaluarea este dificilă. Pentru a imagina un scenariu necesar unui studiu de evaluare relativă, este necesar să se țină  cont de anumite aspecte; scenariul trebuie să conțină trei mari componente:
1) Alegerea locului în care vor fi plasați cei intervievați, întrebările care vor scoate în evidență acceptarea plății sau acceptarea compensației pentru bunurile care urmează a fi evaluate.
2) Informații referitoare la modalitățile de plată și la regulile de aprobare a unei modificări propuse.
3) Întrebările legate de cei intervievați, spre exemplu: caracteristicile socio-economice, atitudinile față de bunurile care urmează a fi evaluate.
Studiul norvegian
Scenariul din studiul meu empiric referitor la valoarea bibliotecilor publice norvegiene se bazează pe rezultatele a două studii pilot care i-au testat caracterul verosimil. Scenariul acceptării plății descrie o situație economică ce obligă politicienii locali să propună o alegere între a închide biblioteca sau a mări taxele locale. Scenariul acceptării compensației descrie aceeași situație, dar, în acest caz, politicienii au de ales între a închide biblioteca și a redirija fondurile economisite către educație, sănătate sau alte proiecte locale sau de a păstra atât biblioteca, cât și celelalte proiecte locale, la același nivel de activitate.
Descrierea scenariului  începe prin referirea la Legea bibliotecilor publice norvegiene și la declarația acesteia că: „sarcina bibliotecilor publice este de a sprijini instruirea, educarea și alte activități culturale prin punerea cărților sau a altor materiale la dispoziția tuturor cetățenilor Norvegiei în mod gratuit”. Situația aleasă este descrisă astfel:
„Se știe că situația economică se deteriorează în majoritatea localităților. Acest lucru implică reducerea sau chiar desființarea unor servicii publice, dacă nu vor fi mărite veniturilor consiliilor locale.
Să presupunem că Legea bibliotecilor publice ar prevedea următoarele: consiliile locale au dreptul de a decide dacă vor biblioteca publică. Să ne imaginăm că acestea ar hotărî închiderea bibliotecii. Opțiunile rămase ar fi: utilizarea unei biblioteci publice dintr-o localitate învecinată sau cumpărarea tuturor cărților, manualelor, surselor de informare etc. de care avem nevoie. Nu vor mai exista nici serviciile de bibliotecă destinate școlilor, nici cele adresate diferitelor grupuri ale comunității locale (serviciul externe destinat persoanelor în vârstă instituționalizate, grădinițelor etc), nici cursurile de pregătire ale adulților.
O altă alternativă ar fi menținerea serviciilor de bibliotecă suplimentându-se veniturile consiliului local prin mărirea taxelor locale.”
Sondajul a fost realizat de o companie profesionistă de sondare a opiniei publice ca parte a sondajului său bilunar de colectare a datelor. Au fost intervievate 999 persoane, cu vârste de peste 15 ani, la domiciliu fiecăreia, ca reprezentanți ai familiei lor.
Prima parte a chestionarului a debutat cu descrierea globală a serviciilor locale, urmând întrebări despre bunurile culturale și apoi despre bibliotecile publice. Scopul a fost acela de a plasa bibliotecile în contextul general al bunurilor publice locale și, indirect, de a le aminti celor intervievați de restricțiile bugetare care determină o competiție între bunuri și servicii pentru resursele publice sau private limitate.
E importantă și problema drepturilor de proprietate asupra unui bun necomercializabil. Pentru a clarifica problema drepturilor de proprietate  asupra beneficiilor bibliotecii publice s-a pus următoarea întrebare: „Credeți că aveți dreptul să beneficiați de serviciile bibliotecii orașului în care locuiți?” Răspunsul a fost aproape unanim: 94% au răspuns „da”, un procent mult mai mare decât cei care s-au declarat utilizatori de bibliotecă, aceștia fiind 60%. Acest rezultat clar și importanța chestiunii drepturilor de proprietate în evaluare au implicații majore în estimarea valorii bibliotecilor publice norvegiene.
Tuturor celor intervievați li s-au pus două întrebări de evaluare, jumătate au primit întrebări legate de acceptarea plății, cealaltă jumătate întrebări despre acceptarea compensației. În urma activității de cercetare s-au realizat estimări bazate pe diferite variante-model. Din aceste estimări poate fi dedusă o clasificare a evaluării bibliotecilor publice de către populație. Limita minimă este aproape de media anuală a costurilor pentru bibliotecă per familie, 400 NOK, și limita maximă este de 5 ori mai mare, 2000 NOK. Datorită situației alese în acest caz, „adevărata” valoare atribuită de populație este mai aproape de limita maximă. Estimările  sunt extrem de importante pentru bunurile publice asupra cărora cetățenii cred că au drepturi de proprietate (MacDonald și Bowker, 1994).
Concluzia finală este că, în general, norvegienii apreciază beneficiile bibliotecilor publice ca fiind mai valoroase decât costurile de furnizare a serviciilor de bibliotecă, demonstrând un raport cost-beneficiu de 1:4. Cu alte cuvinte, pentru fiecare NOK folosit pentru bibliotecile publice, populația primește beneficii de patru ori mai valoroase. Acest lucru nu înseamnă că toate bibliotecile publice din 433 localități norvegiene au o valoare netă pozitivă. Estimarea este o medie, ceea ce înseamnă că unele biblioteci au o valoare mai mare, altele mai mică, putând fi aduse îmbunătățiri. Totuși, la nivel național, bibliotecile publice norvegiene au, cu siguranță, o valoare netă.
Motive
Studiul urmărește să evidențieze motivele pentru care cei intervievați au dat o anumită valoare bibliotecilor publice. Aproximativ 40% dintre cei care au apreciat biblioteca au făcut-o în calitate de utilizatori ai acesteia (persoana intervievată sau un alt membru al familiei sale frecventând biblioteca), 20% în calitate de viitori utilizatori și 35-40% prin valorificare indirectă ținând cont de părerile altor utilizatori, diseminarea literaturii, a culturii și științei în cadrul bibliotecilor și promovarea democrației și egalității. Astfel, o parte substanțială a valorii bibliotecilor publice  este motivată prin beneficiile sale sociale și culturale. Majoritatea celor intervievați sunt motivați atât de interesul personal, cât și de beneficiile obținute de ceilalți și de comunitate în general. Aceste varii motive sunt o descoperire importantă și pot fi interpretate pentru a reflecta starea de fapt a bibliotecii publice de azi ca instituție comunitară.
(...)

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

„O nouă și fascinantă formă de educație” (INEA 2000)

 Gabriela Inea, O nouă și fascinantă formă de educație, „Tomis”, Constanța, 2000, p. 15

Situat în Parc de la Villette, cel mai vast parc al Parisului, conceput să găzduiască, pe cele 35 de ha, o sumedenie de activități culturale și recreative, „Orașul științei și industriei” este unul din cele mai fascinante edificii de popularizare a științei și tehnicii din lume. Nu e vorba de un muzeu ca oricare altul. Deopotrivă centru de expoziții, de documentare, de spectacole și comunicare, Orașul și-a dorit să pună la dispoziție un ansamblu de produse educative pentru a ajuta publicul și, mai ales tinerii, să se familiarizeze cu evoluția diverselor științe și aplicații tehnice. există spații destinate copiilor concepute pe categorii de vârstă. Pentru micuții între 5-12 ani sunt organizate patru spații tematice: „Mașini și mecanisme”, „Descoperirea viului”, „Tu și ceilalți”, „Tehnici de comunicare”. Fauna și flora fac obiectul unor puneri în scenă spectaculoase, unde copiii pot intra și afla o mulțime de lucruri interesante. De asemenea, li se permite să experimenteze ei înșiși o mulțime de tehnologii și să afle cum a evoluat știința. Li se oferă posibilitatea de a testa, interactiv, diferite moduri de transmitere a sunetului, imaginilor sau scrisului. Sute de clase de elevi și studenți vin anual, în sejururi mai lungi sau mai scurte, pentru „ședințe de formare”, căci Orașul a perfecționat o nouă formă de educație și a deschis școala către viață.

Deși vizitatorul e tentat să se oprească peste tot, există câteva mari atracții ale Orașului. Planetariul, o sală de 300 de locuri, conține un simulator astronomic care permite reproducerea unei bolți cerești cu peste zece mii de stele, proiecțiile multimedia animând fenomenele astronomice sau astrofizice. Totul e însoțit, firește, de sonorități spațiale tridimensionale.

La Geode este o sală de cinema cu totul excepțională. Arătând ca o gigantică sferă de oțel, al cărei înveliș exterior reflectă, ca o oglindă, cerul și împrejurimile, este echipată cu un ecran emisferic de 1000 mp, pe care se proiectează o imagine de nouă ori mai mare decât cea de 35 mm, depășind cu mult câmpul vizual maxim. Sonorizarea e spațializată pe toată suprafața emisferei cu 12.000 wați.

Cinema Louis Lumiere este singurul loc din Paris unde se pot viziona filme în relief, matinee pentru elevi și chiar unele cursuri adaptate programelor școlare.

Le Cinaxe e, de fapt, tot o sală de cinema, care însă se mișcă! Ea se deplasează după direcția și cu viteza cerută de imaginile proiectate. Această tehnică, preluată după aplicațiile profesionale ale simulării din aviație, permite spectatorilor să trăiască intens, dar fără nici un risc, experiențele cel mai spectaculoase: curse de formula unu, călătorii în spațiu sau acrobații aeriene.

Veritabil forum în care trecutul se îmbină cu viitorul, Orașul se bucură anual de aproape patru milioane de vizitatori, ceea cec îl situează în fruntea marilor instituții culturale pariziene.

„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)

 Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999

Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.

Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.

Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.

Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)

Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15

În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare  a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă  și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme  de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?

„Televiziunea în viața cotidiană” (SILVERSTONE 1994)

Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, trad. C. Morar (eng. 1994), Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 239 p.

(2) R. S. predă Studiul Mass-Media la Departamentul de Studii Culturale și Sociale al Universității din Sussex. De același autor: The Message of Television: Myth and Narrative in Contemporary Culture; Framing Science; The making of a BBC Documentary; editor al lucrării Consuming Technologies: Media and Information in Domestic Spaces.

7 Prefață

10 Notă asupra ediției

11 1.Televizorul, ontologia și lucrul tranzitoriu
15 Televizorul și siguranța ontologică
19 Televiziunea, spațiul potențial și obiectele tranzitorii
25 Spațiul cultural, în general, și televiziunea, în particular
29 Obișnuințe, ritualuri, tradiții, mituri

35 2.Televizorul și un  loc numit acasă
37 Căminul
44 Familia
50 Televizorul și familia
53 Emisiunile specifice familiei
57 Gospodăria
64 Sfera domestică

66 3.Suburbanizarea sferei publice
72 Trecutul și prezentul suburbiei
77 Suburbia și comunicarea
80 Suburbanizarea sferei publice
87 Emisiunile specifice suburbiei

91 Politica suburbiei

95 4.Sistemul tele-tehnologic
97 Aspecte privind tehnologia
101 Televizorul ca sistem socio-tehnic
106 Convergențe, reproduceri și controale
111 Criterii tehnologice
117 Familiarizarea canalului de comunicare străin

125 5.Televizorul și consumul
126 Teme și situații contradictorii
131 Industria
134 „Tehnologiile”
137 Gusturile
140 Identitățile
141 Recontextualizări
143 Puterea
146 Dinamica consumului
148 Crearea mărfii
149 Imaginarea
150 Însușirea
152 Reificarea
153 Încorporarea
154 Conversia

157 6. Despre audiență
159 Medierea
159 Tehnologia
161 Ideologia
166 Mesajul
170 Receptarea 
171 Individualul și socialul
180 Versiuni ale stării active

187 7.Televiziunea, tehnologia și viața cotidiană
194 Acțiunea
199 Modernitatea etc
204 Spațiul domestic

202 Referințe

229 Index

coperta 4: Televiziunea este o dimensiune centrală a vieții noastre cotidiene. Cu toate acestea, forța și semnificația ei variază în funcție de situațiile specifice ele fiecăruia dintre noi. În Televiziunea în viața cotidiană, R. S. cercetează enigma televiziunii, explicându-i laturile emoțională și cognitivă, spațială, temporală și politică.
Plecând de la o vastă literatură de specialitate, de la psihanaliză la sociologie și de la geografie la studiile culturale, autorul construiește o teorie a canalului de comunicare situat în centrul multiplelor realități și abordări ale vieții de fiecare zi.

„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)

„Telex cultural” (VĂLEANU 1989)

 C. Văleanu, Telex cultural, „Tomis”, oct. 1989

*

„MEDINF 89”. Această siglă recomandă cel de-al XII lea simpozion național de informatică medicală, organizat de Academia de Științe Medicale din România, Centrul de calcul și statistică medicală al Ministerului Sănătății, în colaborare cu Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Constanța, Direcția sanitară județeană, Direcția sanitară regională a MTTc, Centrul teritorial de calcul electronic Constanța și Filiala Constanța a Uniunii societăților de științe medicale. Desfășurat între 21 și 24 septembrie, simpozionul a avut ca temă informatica în practica medicală și și-a constituit substanța din 4 rapoarte generale și peste 160 de comunicări rezultate în urma studiului creator al domeniilor de contact dintre tehnicile de calcul și știința medicală.

*

La Mamaia, hotelul „Lido” a găzduit simpozionul național „Creativitate în poștă și telecomunicații”, organizat de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, Direcția generală de poștă și telecomunicații, Consiliul Național al Inginerilor și Tehnicienilor/Secția transporturi și telecomunicații, Comisia poștă și telecomunicații, cu participarea Institutului Politehnic București, a Institutului de cercetări și proiectări în transporturi și telecomunicații și a întreprinderii „Electromagnetica”, gazdă fiind Direcția județeană de poștă și telecomunicații Constanța. Tema adoptată pe baza celor 42 de studii și comunicări cuprinse în programul simpozionului.

*

Centrul de cultură și creație socialistă „Cântarea României” al sindicatelor din Constanța a oferit un spațiu potrivit pentru desfășurarea simpozionului național „Tehnologie - ecologie”. Organizat între 21-22 septembrie de Consiliul Popular Județean Constanța, Comisia pentru protecția mediului înconjurător, Consiliul județean al sindicatelor, Comisia județeană a inginerilor și tehnicienilor, Comitetul Județean UTC, sub egida Consiliului Național al Inginerilor și Tehnicienilor, cu participarea Filialei Constanța a Asociației Oamenilor de Știință, Institutului Român de Cercetări Marine, Oficiului de Gospodărire a Apelor, IJPIPS și a întreprinderilor constănțene „Energia” și „Petromar”, simpozionul și-a propus să popularizeze cele mai noi tehnologii de prevenire și combatere a poluării factorilor de mediu. De un real interes pentru ecologia mării au fost comunicările ICRM „Prevenirea și combaterea fenomenului de înflorire a Mării Negre” și „Prevenirea și combaterea poluării Mării Negre cu hidrocarburi”.

*

A apărut numărul 23 al Buletinului de informare-documentare și studii filatelice „Marina” al Grupării de filatelie cu tematică marină de pe lângă Filiala Asociației Filateliștilor din România din Constanța. Sumarul acestei interesante publicații se menține la aceleași cote înalte ale actului de educație pe care în întreprinde.

Computere și trandafiri (DOBRESCU 1988)

 Paul Dobrescu, Computere și trandafiri sau paradoxurile progresului, Editura Politică, București, 1988

11 De ce „Computere și trandafiri”?

21 I. Columb n-a descoperit ... California
În clipa aceea m-am mândrit că sunt european

Veverițe printre mașini

Megastatul de pe coasta de vest

46 II. Silicon Valley - Meccă a Tehnologiei moderne
De la prune la...electronică
Fiecare creier era o întreprindere
Nori și dileme pe cerul „paradisului californian”
Nimic nu e mai constant decât schimbare
Ideea a izbândit

77 III. Războiul economic din Pacific
A. Sfidarea japoneză
Incubatoare de inovație a viitorului
Cursa memoriilor
„Lecția Pittsburghului”
B. Politica științei în fața asaltului științei
Promisiunile tehnologiei informatice
Avantajele viziunii coerente
Primele „flori” din primăvara cercetării asociative
C. Înțelepciunea tradițională și spirala dezvoltării
Bătălia fără arme și armuri
Capcanele statisticii
„Întreprindere vidată”
Noua vârstă a protecționismului
Șase mituri despre „războiul comercial” din Pacific
Vor ajunge computerele japoneze la paritate cu cele americane?
D. Japonia este în America
Șperaclul financiar nipon
Un fenomen nu neapărat nefavorabil 
„Amintiți-vă de Pearl Harbour!”
Spre o nouă entitate economică?
E. „Atenție la I. B. M.!”
„Schimbarea gărzilor”
Gigantismul care conservă mobilitatea
A acapara viitorul economic al viitoarelor produse
Comerțul cu soft - comerțul secolului XXI
Guliverul informaticii confruntat cu dificultăți
Previziuni și dileme

190 IV. Megatendințe, megatraume
Seismograf al priorităților sociale
Informația - noua resursă energetică
„Oamenii vor să fie alături de oameni”
A gândi global, a acționa local
Războaiele automobilului
Internaționalizarea și specializarea producției
Imperativul perspectivei
Restructurarea Americii de la nord la sud
O manieră americană de a fi optimist
„Ce alegem între faptul dezagreabil și fantezia agreabilă?”
Ideile noi sunt astăzi substanța bunăstării
Coșmarul inegalității se prelungește
Un cumplit paradox: „să alegem între copii și bunici”
„Bomba socială” gata să explodeze
Prisonia, ca simbol

229 V. Valul educațional al viitorului?
Limbajul computerelor - a doua limbă maternă
Cu fața la cerințele zilei de mâine
Dileme și interogații
Folclorul calculatoarelor și arta gândirii

257 VI. Împrumuturi de la viitor
Dimensiuni ecologice ale dezvoltării contemporane
Decizii clădite pe erori
Un posibil scenariu: Europa centrală fără păduri
Eroziunea solului - pericolul cel mai îngrijorător
Este apa o resursă inepuizabilă?
Controlul poluării -scump. Costul depoluării - înzecit!
„Generația deficitelor”
O problemă în suspensie
Sensuri false, sensuri autentice ale securității naționale
Viitorul politicii: alianța cu știința

277 Trandafirii și ghimpii unui sfârșit de mileniu

„Complexul atomic” (GOLDSCHMIDT 1980)

 Bertrand Goldschmidt, Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare, trad. R. Chiculescu & V. Goian (Paris, 1980), Editura Politică, București, 1985

8 Cuvânt înainte

9 Partea întâi: Explozia

13 Actul întâi: Alianța, 1919-1945
13 1.Decizia supremă
30 2.Pionierii
39 3.O tovărășie ciudată

63 Actul al doilea: Clubul. 1945-1964
63 1.Ultima șansă
75 2.Pierderea monopolului
87 3.Superbomba 

102 4.Franța, Europa și Alianța atlantică

130 5.Experiențele chinezești

131 Actul al treilea: Renunțările. 1963-1981
131 1.Limitarea testelor nucleare
150 2.Abținerea de la armă
179 3.Echilibrul terorii

Partea a doua: Energia

201 Actul întâi: Speranța. 1945-1954

215 Actul doi: Euforia. 1954-1964
217 1.Progresul tehnologic
234 2.Controlul asupra energiei nucleare
244 3.Colaborarea europeană și Euroatomul
256 4.Comerțul cu reactori

266 Actul al treilea: Expansiunea industrială. 1964-1974
268 1.Evoluția tehnologică
276 2.Electricitatea nucleară
300 3.Ciclul combustibilului
316 4.Organizațiile internaționale

327 Actul al patrulea: Confuzia. 1974-1981
329 1.Conflictul plutoniului
354 2.Dezbaterea nucleară
378 3.Anii 80 - perioadă crucială pentru energia nucleară
394 4.Încheiere

„Mâine, în secolul următor” (UDROIU 1985)

 Neagu Udroiu, Mâine, în secolul următor, Albatros, București, 1985, 302 p.

11 Nihopolis
Florile lui Edo
Lacătele deschise și cheile încă în așteptare
Foamea de nemișcare
Logică secvențială?
Cursorul implacabil al bonurilor de ordine
Succesul în deplasare pregătit prin calitatea jocului acasă
Kabuki
Cât câștigăm? Cât cheltuim?
Ochii, cruciși, ai prietenului nu se văd, dar se uită
Taifunul din arhipeleag 
De ce nu l-am întâlnit pe domnul Doko
A citi, a scrie, a programa

75 Raliu pe autostrada stelelor
Unsprezece perechi de ochi
„Vrem să facem mașini iubite pe tot pământul”
Gândire bună, producție bună
Unul din zece
„Nu încerca niciodată să repeți aceeași greșeală”
„Exact la timp”
Jidoka
Kanban
Samuraiul
Un premiu pentru fiecare
Electronica printre semafoare
Ex-11 gata de plimbare
Înconjurul lumii pe două roți
A gândi pe dinăuntru
Ce fac, când robotesc, roboții?
„Nu putem sta pe scaun și să nu ne pese”
Luna de miere

117 Vrei să știi de ce am aripi?
Implacabil, strigătul rădăcinii
Lampioane, orez și căpșuni
Jocuri, pur și simplu?
Transpirație pentru terminale
La concurență cu Fuji 
IQ-3100
Logo
Toba de zi și de noapte
Una după alta, generațiile
Sabi și Wabi
Mini, mini...
Ofensiva video
Oameni cu ricșa
Memoria, incontestabilă, a memoriilor

157 Frumos este acolo unde punem propria noastră inimă
Ceea ce a fost dintotdeauna
Nevoia de concretețe
Sub clopot de sticlă, Oike
Rațe și lebede, printre peștii rătăcitori
Gion Corner
Precum apa în deșert
Bătrânețe, haine grele
Conformism și competiție
La fel de rapid ca și iepurele

184 Lumea văzută prin lentilele de la prora
Asul de cupă
Cu gândul la comandorul Perry
Căpitanii de cursă lungă
Ringi seido
Priceperea de a-ți alege amicii din umbră
Gulliver, nepăsător peste ani
Clientul are întotdeauna dreptate
Când profesorul este ocupat
De o mie de ori mai mult
În lipsă de altceva, creierul...
Noile frontiere
Mecatronica 
Pornind de la laser

217 Viața la etajul 21 
Zile domoale trecând, adunându-se...
Cotidianul la vârsta răsfățului
Cât de la alții, cât de la noi?
A economisi, economisi
Unde s-a ascuns colacul de salvare?
Pofta de adaptare
Petrolul și atomul
Personalitatea și influența dascălilor
Anul obligațiilor zero
Mâine, în secolul următor

245 Viitorul, planeta pe care suntem datori s-o facem singuri
Sentimentul apropierii
Comeon
Technopolis
Marketing și tehnologie
Cu ochii pe cometa Halley
Catedra și ecranul
Cocoșul din bătătură pe care l-ai alunga cu plăcere
Cuiul din talpă, pus cu mâna ta
Grădina cu peonii
Nikon
Instinctul originar, orientare de grup
Ursul care nu acceptă să fie călcat pe coadă
Regina Sambei
Țipătul informației
Încă un complex supus demolării
Strada cu soare