Statutul funcționarului în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- I se va plăti și simbrie? întrebă gembașul prevăzător.
- Douăzeci de rupii* pe lună, pentru hrană și apă, deocamdată.
(...)
Mulțumirea învățătorilor săi însă, nu nimic alături de mulțumirea lui Kim însuși, în clipa cînd superiorul Institutului St. Xavier** îl chemă la o parte, ca să-i comunice ordinul primit de la colonelul Creighton.
- Mi se pare O`Hara, că ți-au găsit o slujbă de topograf ajutor la Serviciul Irigațiilor: asta se datorește faptului că ai fost elev bun la matematici. Acesta este un mare noroc pentru tine, căci nu ai decît șaptesprezece ani; bineînțeles nu vei putea să devii pukka (permanent angajat) înainte de a-ți trece examenul din toamnă. Prin urmare, nu trebuie să-ți închipui că acum pleci în lume, ca să petreci după pofta inimii, și nici că s-a terminat cu orice grijă de aici înainte. Munca grea te așteaptă abia după ce vei pleca de aici. Numai după ce vei reuși să fii numit pukka, vei putea ajunge la patru sute cincizeci de rupii pe lună.
După aceea superiorul îi dădu cîteva sfaturi, privitoare la felul cum trebuie să se poarte, să vorbească, și să se îngrijească de moralitatea lui; în timp ce colegii lui mai în vîrstă, pe care nu se grăbea nimeni să-i bage în slujbe, începură să clevetească, cum numai tinerii anglo-indieni știu cleveti, despre favoritism și corupție. Tînărul Cazalet, care era fiul unui pensionar din Chunar***, spuse foarte limpede că interesul pe care colonelul Creighton îl arată lui Kim, era nici mai mult nici mai puțin, decît interesul pe care îl poartă un părinte fiului său; (...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 46-48.

NOTE M. T.
* RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr. roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
** Modelul real al Institutului St. Xavier din orașul Luknow (azi capitala statului federal Uttar Pradesh din N Indiei) a fost Colegiul La Martiniere, înființat în 1845. (http://lamartinierelucknow.org.md-10.webhostbox.net/about/history)
*** Chunar = Vechi oraș din N Indiei (azi în statul federal Uttar Pradesh), nod feroviar. (http://varanasi.nic.in/tourist/tourist8.html)

Moda vulgaritatii la actritele de teatru din Bucurestiul interbelic (PETRESCU 1933)

<
(...) Era o asociatie de idei noua la ea, vrea sa imite pe Miti Marculeanu, al carui stil banuia ca-mi place. Miti Marculeanu, o mahalagioaica frumoasa si voinica, gen florareasa, care se specializase in rolurile de cocota si nu izbutea decit in ele, afecta trivialitatea, convinsa ca asta iti da un farmec irezistibil in ochii barbatilor. Injura ca soldatii, spunea anecdote pronografice si scatologice si transa multe situatii la cel mai animat supeu, cu o apostrofa pe care un ministru o lansase cu succes vietii politice de pe insasi banca ministeriala. Nu pot sa-mi dau seama ce efect are asupra altor barbati vulgaritatea voita (dar voita si din cauza usurarii pe care i-o aduce femeii ce o speculeaza, permitindu-i sa fie ea insasi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranta), pe care, de altfel, o sublinia si printr-o eleganta a rochiilor exagerata, dar mie imi infatisa si mai mult prostia de acasa a acestei actrite. Dealtfel nu facea decit sa imite si ea searbad (cum imita in toate) pe o mare si frumoasa comediana (1), dupa cum aceasta insasi adoptase o moda - dindu-i stralucire si savoare, ca si toaletele pe care le adopta - moda recenta, adusa in teatru, dupa cite stiu, de un celebru actor roman de la Comedia Franceza (2). In acesti trei ani, in care am cautat consolare si pretexte, inversunindu-ma sa patrund in viata actritelor si deci sa cunosc teatrul, am inteles insa ca libertatea de a folosi un limbaj verde era proportionata oarecum cu importanta fiecaruia. In plina scena, de pilda, aveau dreptul acesta - stiu de la repetitie - numai regizorii si vedetele. Asa cum elevii de la scoala militara isi fac un ideal din locotenentul instructor si-l imita in oras cu orice prilej, cu convingerea ca in modul acesta dovedesc o reala superioritate, toate actritele si mai toti actorii necunoscuti cautau sa-si dovedesca in cercul cunoscutilor lor ``cachet-ul profesional`` printr-un limbaj degajat. E adevarat, trebuie sa spui, ca libertatea cuvintului sia gestului nu erau mai niciodata jignitoare al marea comediana. Dar asta are nevoie de o explicatie. Un cuvint sau un gest pot sa jigneasca sau nu, dupa felul sufletesc al celui care-l face.
Gest trivial, propriu-zis, nu exista, numai feluri de a fi triviale.

(1) Elvira Popescu (n. ed.)
(2) Al. Mihalescu (n. 1833), stralucit actor de teatru si film, care a jucat in tara pe scenele Teatrului National si Teatrului Mic - fondat de el impreuna cu Elvira Popescu si Ion Iancovescu. Dupa o absenta de trei ani, timp in care a intrepretat roluri pe scenele pariziene, Al. Mihalescu a intreprins, in toamna anului 1926, un turneu in Romania (septembrie-decembrie). Cu Doamna si domnul Cutare de Denys Amiel, in regia lui Al. Mihalescu, la 10 septembrie 1926 s-a deschis stagiunea Teatrului Mic (n. ed.)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 60-61.

Arta versus ortografie in secolul XX (PETRESCU 1933)

<
(...)
- Dar eu nu stiu sa scriu... Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?
- Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e piinea profesorilor de limba romana. Nu e obligatoriu decit pentru cei care nu sint scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decit bancherii. Eminescu a scris mai putin ortografic decit oricare dintre poetii care l-au urmat si l-au imitat... E indreptat, cind e tiparit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaste orice elev premiat in clasa a cincea de liceu.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 8-9.

Lecţia primită de profesor

Ne aflăm la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Un profesor de literatură italiană îşi examina elevii. Venise rândul unuia foarte slab pregătit. Profesorul „mirosi” că acel elev nu prea are treabă cu literatura, iar după ce-l puse să citească un fragment dintr-o operă literară, îi puse următoarea întrebare:

- „Mătăluţă ştii de câte feluri sunt verbele?”

- „Sunt masculine şi feminine”, răspunse prompt elevul.

La orice răspuns de genul acesta, un profesor ar da elevului nota 2! Şi asta pentru că verbele nu pot fi „masculine” sau „feminine”, ca substantivele. Înmărmurit, profesorul nostru exclamă:

- „N-am ştiut asta până acum! Dar dacă reuşeşti să mă convingi, am să te trec la examen. Prin urmare, dă-mi un exemplu de verb feminin”.

Elevul, fără să stea prea mult pe gânduri, răspunse: 

- „A naşte”, silindu-l astfel pe profesor să-l treacă.

''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 23 decembrie 2013

UMOR Profesoara atee şi părinţii idioţi

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe liberale, explica micuţilor ei elevi faptul ca ea este atee şi-i întreba dacă sunt şi ei la fel. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie la fel ca profesoara lor, micuţii au ridicat mânuţele în aer.  Dar iată şi o excepţie. O fetiţă, pe nume Ana, nu se luă după mulţime şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o întrebă de ce n-a ridicat si ea mana. 
 - Pentru că nu sunt atee, răspunde Ana.  
Profesoara o întrebă din nou  
- Dar tu ce eşti? 
 - Sunt creştin-ortodoxă.  
Puţin deranjată profesoara o întrebă pe fetita, de ce este creştin-ortodoxă.  
- Ei bine, am fost crescută să-I cunosc şi să-I iubesc pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos. Bunicii au fost creştin-ortodocşi, mama este creştin-ortodoxă, la fel şi tata, aşa sunt şi eu.  Profesoara enervată: 
 - Ăsta nu este un motiv, spuse ea în gura mare! Ce-ar fi dacă maică-ta ar fi o idioată şi taică-tău la fel? Ce ai fi tu atunci ? Ai fi la fel ca ei? 
 Fetiţa tăcu puţin şi… zâmbind îi zise: 
 - Atunci… aş fi atee!


''Cuget Liber'', Fun, 27 aprilie 2013

A. Einstein despre știință și religie

"Oamenii de ştiinţă spun rugăciuni?". Răspunsul lui Albert Einstein

Digi 24 31 ianuarie 2014

Liceul „Decebal“ Constanţa sărbătoreşte Ziua Naţională a României

Cuget Liber 28 noiembrie 2013

Reintegrarea Dobrogei, evocată la Liceul „Traian“

Cuget Liber 21 noiembrie 2013

Pedagogia în Europa secolelor XVII-XIX (GHIBU 1957)

Pedagogul european care a pus bazele teoretice ale predării pe clase şi lecţii a fost cehul Jan Amos Komenski (1592-1670), cunoscut sub numele latin Comenius.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine  organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.

Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.

Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.

O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.

Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.

La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.


Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.

Din dragoste pentru istoria Dobrogei

Tinerii constănţeni, provocaţi la turism arheologic

Cuget Liber 26 septembrie 2013

UMOR - violonistul J. Salomon și regele George III al Marii Britanii

Violonistul Salomon*, care-i dădea lecții de vioară regelui George al III lea al Angliei*, îi spuse într-o zi ilustrului său elev:
-Violoniștii se împart în trei categorii. În prima categorie intră cei ce nu știu să cânte deloc; în a doua categorie intră cei ce cântă prost și mai bine ar renunța; iar în a treia categorie se plasează cei ce cîntă bine. Maiestatea voastră s-a ridicat la categoria a doua...

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013

NOTE M. T.
* Johann Peter Salomon (1745 Bonn - 1815 Londra) a fost violonist, compozitor, dirijor și impresar. (http://royalphilharmonicsociety.org.uk/index.php/awards/Salomon/)
** George III de Hanovra a domnit în Marea Britanie în perioada 1760-1820. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5734/33/)

Descoperire epocală. Experții i-au atribuit lui Caravaggio 100 de picturi, de 700 milioane de euro

ȘTIRILE PROTV, București, 6 iulie 2012

Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)

Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87

Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului  se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.

Încheirea anului școlar 2006-2007 la Liceul Internațional de Informatică Constanța

 Ceremonia de închidere a anului școlar clasele I-IV

Miercuri, 13 iunie, la Palatul Copiilor, începând cu ora 18,30, Liceul Internațional de Informatică a organizat „Ceremonia de încheiere” a anului școlar 2006-2007. La festivitate au fost invitați toți părinții elevilor claselor I-IV.

Festivitatea a început cu o prezentare a activităților din anul școlar 2006-2007 și cu discursul Domnului Director Ali Riza Karagoz. Fiecare clasă a pregătit câte un mic program pentru serbare. A fost un program încărcat unde elevii au putut să arate părinților cât de talentați sunt încă de la o vârstă fragedă. Ne-au încântat elevii clasei I care au pregătit o piesă de teatru în limba engleză, elevii clasei a II care au avut o costumație inedită, elevii clasei a III a care au recitat poezii și cântecele foarte frumos și elevii claselor a IV a care au arătat tuturor că sunt artiști adevărați.

Apoi a urmat premierea elevilor, începând cu clasa I până la clasa a IV a , elevii primind diplomele și cadourile pentru rezultatele bune la învățătură.

„Monografia Școlii Grădina” (BARDAC 2007)

 Anghel Bardac, Monografia Școlii Grădina, Metafora, Constanța, 2007, 63 p.

3 Cuvânt înainte

4 Prefață

5 Spre meditație despre... școală

9 Începutul învățământului sătesc în țara noastră

11 Scurt istoric al învățământului românesc 1945-2006
Dezvoltarea învățământului în etapa 1945-1965
Dezvoltarea învățământului în etapa 1965-1989
Dezvoltarea învățământului în etapa 1989-2006

19 Istoricul școlii cu clasele I-VIII Grădina

21 Activitatea sportivă și extrașcolară

23 Activitatea artistică

26 Folosirea elementelor de istorie locală la lecții

28 Perspectiva școlii

29 Evocări... Amintiri... Fapte
Portrete de dascăli
Amintiri despre dascăli

37 Remember

39 Încheiere

40 Anexe
Cadrele didactice ale școlii de-a lungul anilor
O zi de școală în secolul XIX
Elevi înscriși la începutul anului școlar 2006/2007

52 Anexe foto

61 Mulțumiri

62 Bibliografie

63 Cuprins

„Ioan Mătăsăreanu” (DELEANU 2001)

 Geta Deleanu, Profil. Ioan Mătăsăreanu, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pe I. M. lumea artistică îl știe demult. Colecționarii mai vechi și mai noi recunosc, cu ușurință, figura devenită celebră și aproape emblematică a pictorului constănțean. Greu de prins în sintagme, curente sau stiluri binecunoscute, artistul „scapă” oricărei descrieri, clasificări sau ierarhizări. Fire absolutamente artistică, boem, hipersensibil, M. trăiește în lumea lui, lumea idealurilor netrădate și neatinse de impuritatea vieții. Inflexibil când e vorba de vreun compromis artistic, el trăiește solitar în atelierul din vecinătatea Cazinoului. Fost profesor de pictură al Liceului de Artă din Constanța, coleg de breaslă cu Traian Brădean, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Constantin Blendea, Vasile Cel Mare, artistul a dat, asemenea lor, generații și generații de elevi, unii dintre ei pictori cunoscuți astăzi.

Pasionat de muzică, artistul este nelipsit de la concertele Filarmonicii „Marea Neagră”, fiind el însuși interpret al unor partituri celebre, în singurătatea atelierului sau în intimitatea câte unui prieten.

Retractil și suspicios asemenea omului care a suferit mult, I. M. este, fără îndoială, plămădit din aluatul celor mari, puțini și aleși la care aspiră în permanență. Cu o credință nedisimulată, recitând deseori din Noul Testament, M. se poate recunoaște dintr-o mie. Măreția maeștrilor l-a fascinat din copilărie, arta cu majusculă a rămas pentru un artist un permanent ideal, o eternă luptă pentru un ideal. Ca artist, atacă toată varietatea tematică, de la peisaj la natură statică, de la portret al nud și compoziție. Fie că folosește contraste cromatice sau lucrează în degradeuri tonale, fie că atacă „forte” un tablou cu pastă densă sau îl schițează doar în tușe fine, pictura sa respiră aerul proaspăt al unei arte valoroase.

Tematica peisajelor nocturne îl atrage în mod deosebit. Fie că sunt peisaje marine sau păduri înstelate, firea romantică și intempestivă a artistului surprinde în continuă mișcare: marea pe timp de furtună, copacii fremătând de adierea vântului. Peisajele pictate mai demult și tratate în pastă densă sau chiar în cuțitul de paletă - lucrări pe care artistul le-ar vrea uitate - trădează un temperament pasional, neliniștit, vulcanic, anxios chiar. Lucrările mai recente, peisaje sau portrete, sunt tratate diferit în tente plate sau vibrate într-o cromatică din care nu lipsesc albul, griul și galbenul auriu. Universul investigat de artist este aspru, sever și se lasă greu de surmontat. Artistul suferă, se zbate, se chinuie pentru a izbuti „prinderea” cât mai aproape de adevărul vieții a subiectului pictat.

Dar adevărul vieții pare iluzoriu și fantasmagoric: fuga artistului după el fiind o perpetuă luptă ceas de ceas, clipă de clipă. Acesta este I. M., omul de suflet, care pune prea multă pasiune în tot ceea ce face.

Aș putea să-l asemăn pe M. unui dirijor care, gesticulând în fața orchestrei, când furtunos, când calm și liniștit, conform partiturii, interpretează în fața auditoriului simfonia preferată. Și asemenea notelor ce descriu melodia, culorile se aștern pe pânză cum vrea maestrul. I. M. este dirijorul și interpretul propriilor elanuri, neliniști și fantezii. Zbuciumul său autentic vibrează în fiecare pânză, cum lasă să se înțeleagă și recenta expoziție deschisă pe simezele Muzeului de Artă Constanța.

„O nouă și fascinantă formă de educație” (INEA 2000)

 Gabriela Inea, O nouă și fascinantă formă de educație, „Tomis”, Constanța, 2000, p. 15

Situat în Parc de la Villette, cel mai vast parc al Parisului, conceput să găzduiască, pe cele 35 de ha, o sumedenie de activități culturale și recreative, „Orașul științei și industriei” este unul din cele mai fascinante edificii de popularizare a științei și tehnicii din lume. Nu e vorba de un muzeu ca oricare altul. Deopotrivă centru de expoziții, de documentare, de spectacole și comunicare, Orașul și-a dorit să pună la dispoziție un ansamblu de produse educative pentru a ajuta publicul și, mai ales tinerii, să se familiarizeze cu evoluția diverselor științe și aplicații tehnice. există spații destinate copiilor concepute pe categorii de vârstă. Pentru micuții între 5-12 ani sunt organizate patru spații tematice: „Mașini și mecanisme”, „Descoperirea viului”, „Tu și ceilalți”, „Tehnici de comunicare”. Fauna și flora fac obiectul unor puneri în scenă spectaculoase, unde copiii pot intra și afla o mulțime de lucruri interesante. De asemenea, li se permite să experimenteze ei înșiși o mulțime de tehnologii și să afle cum a evoluat știința. Li se oferă posibilitatea de a testa, interactiv, diferite moduri de transmitere a sunetului, imaginilor sau scrisului. Sute de clase de elevi și studenți vin anual, în sejururi mai lungi sau mai scurte, pentru „ședințe de formare”, căci Orașul a perfecționat o nouă formă de educație și a deschis școala către viață.

Deși vizitatorul e tentat să se oprească peste tot, există câteva mari atracții ale Orașului. Planetariul, o sală de 300 de locuri, conține un simulator astronomic care permite reproducerea unei bolți cerești cu peste zece mii de stele, proiecțiile multimedia animând fenomenele astronomice sau astrofizice. Totul e însoțit, firește, de sonorități spațiale tridimensionale.

La Geode este o sală de cinema cu totul excepțională. Arătând ca o gigantică sferă de oțel, al cărei înveliș exterior reflectă, ca o oglindă, cerul și împrejurimile, este echipată cu un ecran emisferic de 1000 mp, pe care se proiectează o imagine de nouă ori mai mare decât cea de 35 mm, depășind cu mult câmpul vizual maxim. Sonorizarea e spațializată pe toată suprafața emisferei cu 12.000 wați.

Cinema Louis Lumiere este singurul loc din Paris unde se pot viziona filme în relief, matinee pentru elevi și chiar unele cursuri adaptate programelor școlare.

Le Cinaxe e, de fapt, tot o sală de cinema, care însă se mișcă! Ea se deplasează după direcția și cu viteza cerută de imaginile proiectate. Această tehnică, preluată după aplicațiile profesionale ale simulării din aviație, permite spectatorilor să trăiască intens, dar fără nici un risc, experiențele cel mai spectaculoase: curse de formula unu, călătorii în spațiu sau acrobații aeriene.

Veritabil forum în care trecutul se îmbină cu viitorul, Orașul se bucură anual de aproape patru milioane de vizitatori, ceea cec îl situează în fruntea marilor instituții culturale pariziene.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 O. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

Prezent până acum cu fragmente de roman, povestiri și versuri în paginile unor reviste literare - „Euphorion”, „Arca”, „Poesis”, „Calende”, „Tomis” - colegul nostru Dan Perșa debutează în forță cu romanul Vestitorul (Albatros, 1997). Romanul, având ca motto un citat din Dimitrie Cantemir, face trimitere la o „istorie ieroglifică” care cuprinde două sute de ani de istorie românească, de la 1800 încoace. Cartea are în centru o utopie: Falansterul de la Scăeni și pune problema identității românești, conturând o suită de personaje care amintesc de figuri reale ale istoriei și contemporaneității, de la Petrache Lupu la Petre Țuțea.

*

La Mangalia, Fundația  pentru Tineret, în colaborare cu Primăria municipală și organizația „Salvați copiii”, au organizat sub coordonarea poetei Emilia Dabu, spectacolul de muzică și poezie „Copilărie zbor infinit”, printre vedete numărându-se elevii: Irina Pavăl, Mihai și Ștefan Chiper, Laurențiu Stere, Camelia Ghica și alții. Elevii Școlii generale nr. 4 din Neptun, sub îndrumarea profesoarei Ecaterina Nour, au prezentat o expoziție care a încântat prin originalitatea ei, majoritatea lucrărilor fiind concepute din scoici. Manifestarea  cu vernisajul expoziției de „Mangalia în culorile iubirii” a Aglaiei Lungu. Aflată la a doua expoziție personală, pictorița a oferit iubitorilor de frumos, peisaje inspirate de spațiul marin și naturi statice, ,toate configurând o sensibilitate și o înzestrare artistică deosebită.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...) 

„Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică” („TOMIS” 1995)

 ?, Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică, „Tomis”, Constanța, 1995, noiembrie

Proaspăt absolvent al Conservatorului din București, Remus Georgescu, elev al maeștrilor Constantin Silvestru, George Georgescu și Mihail Jora, a fost repartizat, în 1957, la Constanța, unde, într-o perioadă scurtă a devenit unul din membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Dar zborul acestui tânăr deosebit de talentat a fost curmat cu brutalitate. Redăm câteva secvențe din interviul acordat, cu amabilitate, ziarului nostru, de către această personalitate proeminentă care a contribuit din plin la situarea școlii contemporane românești în ierarhia valorilor muzicale.

„Cred că se împlinesc 38 de ani de când nu am mai venit, ca muzician, la Constanța. Mai exact, în 1957 am fost repartizat ca dirijor al Teatrului Muzical, care tocmai se înființase, deci, pot spune că mă consider unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Timp de un an de zile am dirijat aici numeroase spectacole de operă și câteva concerte simfonice cu ansamblul care se înființase atunci... După terminarea unei stagiuni, am primit o hârtie prin care eram încunoștiințat că nu mi se mai poate prelungi contractul de muncă din cauza dosarului personal și considerat „dușman al poporului”, nedemn să fac educație artistică clasei muncitoare și am fost eliminat din toate funcțiile posibile pe care le-aș fi putut avea în Țara Românească. La Constanța am fost fost trimis de oficialitățile de atunci să car cu spinarea în port și la gară. Mi s-a spus după aceea că, la 25 de ani, aveam un dosar gros ca al unui criminal de război... Nu știu ce aș fi putut face până la vârsta aceea în afară de muzică: să studiez muzica, să trăiesc muzica. Deci, era perioada aceea nefericită despre care puțini își mai amintesc presupun. În 1958, au avut loc intervenții brutale în cultură, când mari personalități ca M. Jora, C. Silvestri, Rogalski, compozitori și muzicieni importanți ai momentului, au fost stigmatizați, puși la zid, dacă nu, chiar interziși... Chiar și George Enescu nu a scăpat atunci de comentariile răuvoitoare, defăimătoare ale culturii locale din perioada aceea. Theodor Rogalski a fost considerat decadent: cele trei dansuri, care sunt o bijuterie a muzicii contemporane, C. Silvestri, de asemenea... De altfel, la scurt timp după aceea el a rămas în străinătate. Enescu murise de câțiva ani și totuși a fost defăimat, M. Jora de asemenea. Eu eram un copil, în momentul acela, care a intrat în acest hățiș. Mi s-au adus tot felul de acuzații, că sunt adeptul artei pentru artă, deci asemenea invenții pe care, fără îndoială, nici cei care le debitau n-ar fi fost în stare să le explice. Eu făcusem compoziția și dirijatul orchestrei la Conservatorul București, beneficiind de îndrumarea unor mari maeștri ca M. Jora, C. Silvestri, T. Rogalski, P. Constantinescu, toți mari muzicieni ai epocii, cu care făceam analize muzicale foarte actuale. Deci, noi cunoșteam muzica momentului, dar nu era permis să se discute despre aceste lucruri: tot ce venea din Occident era considerat decadent și trăiam sub influența indicațiilor de la Moscova. Și, probabil eram un tânăr năzdrăvan, ceea ce a făcut să aud că am un dosar personal atât de gros. De altfel, știam că se va întâmpla ceva... Îmi amintesc că după primul an de Conservator, grație notelor bune, am fost propus să fiu trimis la Moscova pentru a studia acolo. Totul a mers bine până la un moment dat, când am înțeles că la dosarul meu s-a umblat foarte mult. Este adevărat că „origjnea” mea nu era foarte sănătoasă, tatăl meu fusese magistrat, dat afară din toate funcțiile, cu domiciliul obligatoriu, fratele meu mai mare fusese dat afară din toate facultățile, iar eu, prin nu știu ce minune, am fost tolerat să termin Conservatorul, ca să aflu, tot la Constanța, că s-a greșit. Au urmat doi ani foarte grei pentru mine, în care am trăit la București din ore particulare. Mulți dintre elevii pe care i-am avut atunci și care sunt împrăștiați prin toată lumea și din când în când îmi trimit compozițiile și imprimările lor. (...)