Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)

Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87

Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului  se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.

„Sub pavilion modernist” („TOMIS” 1999)

 ?, Sub pavilion modernist, „Tomis”, Constanța, 1999

Patria, poporul și Io a lui Augustin Ioan, apărută la nu se știe ce editură într-un număr de doar 100 de exemplare și doar „pentru anume ochi”, e o carte care șochează chiar prin titlul ei, cu bătaie mai mult decât parodică la poezia eticismului propagandistic de până la Revoluție. Incisivă și ironică, ca aproape întreaga lirică a optzeciștilor munteni, placheta acestui autor de sorginte dobrogeană este, în primul rând, o tentativă curajoasă de a privi realitatea cu absolut alți ochi decât cei care au făcut în timp corp comun cu lentilele de contact ale sfruntatei propagande de partid. Universul ideologizat până la paroxism în regimul totalitar de jalnică pomenire apare acum totalmente denudat: „Patria e netedă / Câte un milițian ici / și colo lubrefiază / i /story / a”. Semn al universului concentraționar, „milițianul calcă nisip și scaieți și apă friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului / cincinal. Dușmanii poporului râmă după jir / calcarele lui Papa Dobrotici” (La canal). Scriitura de gradul zero face și mai tăioase frazele „Militarul se multiplică prin înmugurire”, pentru că au fost date la polizorul istoriei celei mai amare. Alături de milițian, securist și delator, apare pater patriae, geniu apocaliptic al răului: „Coruri ceruri înflăcărau / șapte și arca deflora pustiul. El călca magistrala albastră / și ținea cuvântări” (Magistrala albastră).

Se știe că unul din trouvaille-urile postmoderniștilor sub ala căror pavilion navighează liric A. I. e contopirea textului cu existența cotidiană. Infuzia de realitate în care se îmbăiază discursul cu tentă epică din Patria, poporul și Io e uneori declarat ca un adevărat credo artistico-civic: „Deschid fereastra și mă uit la realitate” (p. 16). Realitatea vizualizată de poet are consistență geografică și istorică precisă - Dobrogea unor obiecte megalomanice cum ar fi Canalul ori Combinatul chimic Midia Năvodari. Industrializarea forțată are efecte mai mult decât alienante asupra individului. Balada Kali-Yuga ne arată ceea ce urma să devină oamenii epocii de aur. Decorul în care evoluează acești roboți e unul prin excelență (neo)expresionist: tencuiala are lepră, apa nevâslită asuda sare în subsol, iubita are sâni de fier, căsătoria e redusă la electromagnetism etc. Autobiografia de ficționar a devenit pentru poet atât de fragedă încât va simți nevoia acută s-o recupereze în text pe cea reală. În această ordine de idei, ciclul DOROBANȚU se eșalonează ca o suită de minireportaje în care șăgălnicia maschează cel mai adesea tragismul existențial conștientizat ca atare de poetul care-și recuperează filtrând critic evenimente care transformau corpul în mecanism.

Revolta se intensifica odată cu adolescența pe care poetul o recuperează în ultimul ciclu al plachetei. Crizele de pubertate par să le anuleze pe cele ale identității de sine și lasă să se întrevadă o ieșire din minciuna socială: „Acum încep a semăna / cu harta patriei trasă pe față, / scalp străin. Vale și deal / riduri și mări / de sudoare, de sare, de sebum”. Spiritul lui Geo Dumitrescu tânăr pare a se insinua în versurile interesantului postmodernist care este Augustin Ioan.